Şunculiţe credincioase

După spusele celor care se ocupă cu controlul greutăţii, secretele unui corp filiform, a unei siluete de invidiat, a unei măsuri S ca la carte, sunt o alimentaţie atent supravegheată şi sport. Ok, am înţeles; adică nu mănânci ca balena şi dup-aia te-ntinzi în pat ca morsa. Cam asta ar fi ideea principală.

Dar nu despre cum să ajungi la silueta aia va fi vorba azi. Azi va fi aşa: imposibil să nu fi văzut, măcar la televizor dacă nu şi în real life, mulţimea de credincioşi - aici intră ortodocşii şi parte din catolici - îmbulzindu-se fericiţi, cu privirea plină de pioşenie şi de încântare divină, îndreptându-se către altar, pentru a primi dovada iertării supreme. Şi, dacă cercetăm cu atenţie subiecţii, vom observa că, în afară de excepţiile de rigoare, din spate majoritatea seamănă cu un grup de popice. Aha, capul mic, fundul mare, suportul subţire. Cu alte cuvinte, gabarit depăşit. Cu alte cuvinte... dar să nu anticipăm. Vom spune aşa:

Credinciosul - ăla practicant, desigur, ăla puţin habotnic, mai mult ca sigur, pentru că la el ne raportăm azi - are o acţiune de căpătâi pe care o face constant: se roagă. Cum se roagă? Mult. Extrem de mult, cumplit de mult, aş fi tentată să zic, dacă îmi e permis. Bun, şi poziţia de rugăciune poate fi oricare. În genunchi, în pat, în cadă; ba chiar am văzut persoane care-şi continuă ruga chiar şi-n mijloacele de transport în comun, în timp ce stau cuminţi da, aţi ghicit, pe scaun. Cu alte cuvinte, credinciosul habotnic stă. Nu, rugăciunea aia pe care o murmură bătând subţirel din buze nu se pune ca mişcare fizică. Cu alte cuvinte, în tot timpul cât se roagă, nu arde nimic. Nici măcar un pui de calorie. Nici măcar un picioruş al unui pui de calorie. Aşa că, încet încet, armata de calorii nearse se depune. Încet dar sigur, plusez. Credinciosul se îngraşă.

O altă chestie tipică pentru credincios e că, după ce a terminat rugăciunea, trece la citit. Ce? Cum adică ce? Păi, în primul rând Biblia. Şi asta are, frate, muuulte pagini. Scris mărunt, spaţii aproape inexistente, chestii la care trebuie să meditezi; deci se va citi mai greu decât orice altă carte. În mai mult timp, adică. Şi nu, în nici un caz să nu vă imaginaţi că respectivul credincios citeşte Biblia în timp ce aleragă pe bandă, sau pedalează la bicicletă. No way! El are poziţia statică, pentru că atenţia îi e îndreptată exclusiv către cuvântul plin de har al domnului, şi ar fi lipsă de respect să facă orice altceva în timpul ăsta. Bun, deci citeşte, şi stă. Stă, şi citeşte. Caloriile nu ard. Repetăm teoria de mai sus. Daaaar - şi aici e un mare DAR - orice carte ajunge la final. Nu, după ce a terminat Biblia, nu s-a oprit din citit. Mai există atâtea alte cărţi: vieţile sfinţilor (care-s mulţi, sumedenie, puzderie), părerile lu' cutare în legătură cu ce face un bun creştin, cum să pregăteşti o pomană pe cinste, cărţulii despre relicvele sfinte, care-s păcatele ce te trimit direct în iad, cum să le eviţi, de cine să te fereşti, cum să-ţi faci cruce cu stil, şi câte şi mai câte. Ca să le citeşti pe toate trebuie, da, să stai. Credinciosul se îngraşă.

La slujbă. Asta e, pentru subiectul nostru habotnic, un must. În fiecare zi, ba chiar de mai multe ori pe zi. Şi nu, nu vă imaginaţi că stă în picioare şi face mătănii non-stop. Alea sunt făcute doar dacă vrea neapărat să i se ierte ceva grav, gen nu i-a împrumutat maşina de tocat carne vecinei, şi acu' încearcă să impresioneze divinitatea. Odată iertarea obţinută, îşi reia locul comod pe scaun sau pe băncuţă, în faţa bisericii, pentru că, de, nu contează că nu e tocmai prezent la ce zice popa; oricum ştie slujba pe de rost. Important e actul de prezenţă şi conversaţia cu restul credincioşilor, despre post sau despre ce a mai zis părintele cutare. Reluăm, credinciosul se îngraşă.

Dar despre post? Da, în post nu mănâncă decât apă şi pâine. Bine, şi cartofi. Şi fasole. Şi paste fără ou. Bombe calorice, dacă ar fi să mă întrebaţi pe mine, dar hei, cine-s eu să ştiu care-s bombele calorice? Buuun, s-a terminat postul, ghici ce! Se aruncă direct în oala cu sarmale, face baie-n răcitură, se cosmetizează cu cozonac şi da, devorează tot ce are frigiderul lui mai bun; al lui şi al rudelor, prietenilor, amicilor. Pentru că e sărbătoare, şi toată lumea împarte; mâncare, să ne înţelegem. Deeci, din nou, credinciosul se îngraşă.

Plus, aţi văzut vreun credincios habotnic care să poarte haine strâmte? Nuuu, că asta ar fi o ofensă adusă divinităţii; ar fi semn de umflare în pene, şi credinciosul nu vrea să mânie pe domnul. În concluzie, poartă haine largi. Cât mai largi, pentru a ascunde cu graţie şunculiţele care se acumulează una peste alta, întregind imaginea de popică. Dacă - şi subliniez DACĂ - ar încerca ceva mulat, ar ajunge probabil la concluzia că au pus cam mult - în kilograme vorbind - în timp ce citeau rugăciune după rugăciune şi ţineau post după post. Dar cum nu poate fi vorba despre împăunare la un credincios autentic, rămân în safe zone şi cumpără haine din ce în ce mai largi. Domnul îşi iubeşte toţi copiii, indiferent de gabarit.

Dar preoţii? Cei care sunt cel mai aproape de dumnezeu, cu ei cum stă treaba? Păi, sincer acu', aţi văzut vreun preot slab? Eu nu. Toţi sunt cu bujori în obrăjori, plesnind de sănătate, cu burtica adiacentă, cu degeţelele aidoma cârnăciorilor, şi de ce n-ar fi până la urmă? Ba o pomană, ba un plocon, ba preoteasa care găteşte delicios doar pentru el, cum ar putea un reprezentant divin să fie palid şi tras la faţă? N-ar putea, pentru că trebuie să demonstreze armatei de credincioşi că doar cuvântul divin e de ajuns pentru a te face să nu mai fii flămând...

În ordinea asta de idei, zic aşa: credinţa excesivă îngraşă. Adică, da, crezi; tu tot sufletul, cu toată tăria, cu toată pasiunea, da' nu uita că de acolo până la popică e un drum extrem de scurt.

Pân' la următoarea "dilemă", la bună vedere!