8 infinit

Mda, 8 martie.

Cu mult timp în urmă, pe vremea când mă-ncălţam cu fesul şi puteam merge în picioare pe sub pat, asta însemna liber la construit. Cadouri şi felicitări, în principiu. Adică, se lua o coală albă, care se chinuia în toate modurile posibile: ba îndoită cât mai şmecher, ba decupată pe la colţuri, ba câte o gaură pompoasă direct în mijloc, mă rog, cât să devină interesantă. De la înălţimea celor 4-5 ani pe care-i aveam, bineînţeles. Mai scotoceam prin cutia cu globuri să găsesc vreunul spart. Dacă nu era, nici o problemă; după lungi gândiri, alegeam unul mai mic şi mai pricăjit care ar fi mers sacrificat. Şi aşa apărea pulberea strălucitoare care avea să fie împrăştiată peste felicitarea în devenire. Pe la margini, prin interior, cam pe unde mi se părea mie că e prea goală. Carioci, creioane colorate, hârtie creponată, staniol colorat din rezerva proprie şi personală, adunată în timp special pentru ocazii de genul, lipici, aracet, debandadă totală. Într-un final glorios ieşeau vreo două-trei felicitări pe care le înmânam pompos maică-mii şi bunică-mii. Chinuite, vai de mama lor, da' creaţie proprie şi personală; şi, frate, eram aşa, umflată-n pene, mândră de realizare, mă rog, cine mai era ca mine? Nimeni, evident. În afară de puzderia de plozi de-o vârstă cu mine care, în acelaşi moment, făceau cam aceeaşi chestie, dar eu n-aveam de unde şti chestia asta. Deci, eram unică.

Mai târziu am descoperit rezerva maică-mii de cartoane din alea, gen hârtia de fotografie. Waaa, a fost crimă şi pedeapsă. Erau aşa, Mecca în materie de suport de felicitări. Puteau fi decupate fără să se îndoaie, culorile se strângeau, puteai să faci umbre şi minunăţii artistice, ce mai, era genială. Şi da, am continuat să fac felicitări de 8 martie. Să ne înţelegem, le făceam şi de Crăciun, şi de Anul Nou, da' de 8 martie era mai abitir, pentru că era Ziua Femeii. Şi suna aşa de pompos, că mă simţeam mai importantă făcându-le.

Ultima chestie pe care am "construit-o" în martie a fost o cutie. Una de carton, ascunzând o plăntuţă pictată. Şi nu, n-a fost pentru "mame". Aveam mult mai mult de 6 ani...

Azi va fi aşa: unii vor spune "la mulţi ani" femeilor pentru că, de, e ziua lor. Le vor răsfăţa, le vor cumpăra flori, le vor zâmbi virtual. Alţii vor susţine că femeia trebuie sărbătorită în fiecare zi; că eternul feminin e veşnic. Că nu e nevoie de ocazie pentru a-i cumpăra flori. Tind să le dau dreptate celor din urmă. În plus, va mai fi aşa: ele vor zâmbi fericite pentru fiecare semn de afecţiune. Altele se vor dispera artistic pe streaptease masculin. Unele îşi vor lua o sticlă de vin bun cu care se vor cinsti singure. Altele, probabil, îşi vor plânge de milă; dacă e zi specială, de ce sunt singure? Mă rog, fiecare după posibilităţi şi dorinţe şi obicei.

Eu zic în felul următor: deja suntem în martie. Deja a început primăvara. Nu de o renaştere e nevoie, ci de o revizuire. Şi nu pentru că toată lumea spune că e nevoie de-o schimbare, ci pentru că e prea faină primăvara ca să te gândeşti la altceva decât la lucruri care să te facă să zâmbeşti.

Aş putea face chestia aia: nu, nu pentru că e 8 martie, ci pentru că e încă un motiv în plus pentru a-ţi spune toate lucrurile drăguţe, şi geniale, şi pufoase pe care le ştii deja. Nu pentru că e 8 martie, ci pentru că e o stare constantă. Nu pentru că e o ocazie să cumpăr flori, ci pentru că e o ocazie în plus. Nu pentru că trebuie să repet ca să ştii, ci pentru că simt nevoia. Nu pentru că toată lumea zâmbeşte, ci pentru zâmbetul tău. Şi-aş putea continua; da' pe bune că toate cuvintele nu pot acoperi tot ce aş vrea să spun. Şi le ştii. Aşa că mă opresc la timp. Nu, nu voi folosi faza aia cu "în ochii mei se ascunde albastrul orbitor..."

Şi încă ceva: pentru persoanele care se bucură la fiecare "la mulţi ani" primit azi, "La Mulţi Ani!" Pentru restul, un zâmbet primăvăratic. 8 pentru mine nu e piatră de hotar; e doar confirmarea primăverii. Şi-un motiv în plus pentru a spune că femeia din viaţa fiecăruia e specială. Fiecare în felul ei.

Pân' la următoarea ocazie, la bună vedere!