Nu sta pe coadă...

Mi-ar fi plăcut teribil să mă fi născut în altă epocă. Da, să fiu bărbat şi să fac pe cavalerul-menestrel. Să mă alătur aboliţioniştilor. Să fiu sufragetă. Să militez pentru egalitatea între sexe. Da, mi-ar fi plăcut. O altă epocă şi, indubitabil, altă ţară. Nu s-a putut, asta e, trebuie să mă obişnuiesc cu gândul.

Dar nu despre cruciadele pe care mi-ar fi plăcut să le port va fi vorba azi. Azi va fi aşa: spuneam aici ceva despre un miting împotriva eutanasierii câinilor maidanezi. Mitingul a fost; puţini participanţi pentru că, de, s-a suprapus cu mitingul pensionarilor. Şi pe bune că faza asta s-a-mpărţit în două: 1. pensionarii care oricum îs dispuşi să iasă-n stradă oricând, oricum, pentru că, pe lângă faptul că există şansa să li se dea ceea ce cer (mereu cer câte ceva, dar asta deja e altă parte a problemei) mai e şi şuetă gratis, posibilitatea de a practica sportul preferat - discutat de politică şi înjurat guvernul, de la un capăt la celălalt - şi, de ce nu, o plimbare în grup; 2. pensionarii ăia care au animale de companie şi care au renunţat la mărşăluirea cu scop direct pensia, pentru a ţine pancarte pro tratament uman pentru maidanezi.

Pentru că "salvaţi copiii de foame" sau "construiţi diguri în Africa" nu e de mine, tre' să repet că da, faza cu eutanasierea în masă a maidanezilor face să mi se zburlească direct şi iremediabil codiţa. Atât timp cât exsită asociaţii dispuse să aibă grijă să-i sterilizeze, să-i ofere spre adopţie, să le ofere mai mult decât o cuşca inuman de mică şi o moarte lentă şi dureroasă, nu-nţeleg de ce atâta reticenţă. Şi-am auzit multe zilele astea.

Că dacă aş sta în Bucureşti şi aş avea de-a face cu maidanezii de acolo, aş fi şi eu "procanicid". Sprânceana mi se ridică incontrolabil şi vizibil. Mda, pentru că eu, biet provincial ce mă aflu, n-am de unde şti cum sunt câinii maidanezi. Iar dacă au buletin de capitală, ar trebui deja să-mi scot pălăria imaginară în faţa lor şi să mă cutremur. Ce pana mea pot şti eu - repet, din provincie - despre câini, şi muşcături, şi traversat pe partea cealaltă a străzii? Păi, n-am de unde şti, pentru că iluminarea ar veni numai şi numai dacă aş fi "de capitală". Pentru că vezi tu, acolo se întâmplă toate chestiile, acolo e viaţa reală, doar dacă stai acolo poţi spune că trăieşti cu adevărat.

Că sunt mulţi şi că au fost adunaţi şi lăsaţi prin anumite cartiere, unde s-au mobilizat şi au format o adevărată mafie; nu poţi trece fără taxă de protecţie. Total de acord. Şi, la fel de bine, li s-a pus cercel cum că ar fi fost castraţi şi n-au fost şi, în loc să se folosească injecţia letală, s-a folosit bâta şi sârma ghimpată. Şi nu, n-au fost ONG-urile cele care au făcut asta, ci armata de sadici plătiţi de primării. De ce ai vrea să le dai tot lor banii şi ocazia pentru a repeta istoria?

Dacă tot vrei rezolvată "problema", de ce să nu gândeşti puţin - pe bune, nici nu trebuie să te chinui foarte mult, e de ajuns să-ţi forţezi creierul vreo 2 minute - pentru a realiza că măcelul nu-i o soluţie. Da, trebuie adunaţi de pe străzi; da, trebuie sterilizaţi, îngrijiţi şi plasaţi. Dar baia de sânge nu ar trebui să fie o opţiune. Pentru că lăcrimezi de mama focului pentru bietul ăla de se chinuie să-şi crească copiii - vreo 6 la număr şi cu încă unul în pregătire; şi care da, şi-o face cu mâna lui, pentru că el e ăla de decide că mai vrea încă unul, şi-ncă unul, cu toate că ştie că n-are cu ce-i creşte - da' nu poţi să gândeşti uman în legătură cu un câine a cărui singură vină e că nu poate să-ţi ceară ajutorul.

În ordinea asta de idei, s-a mai întâmplat o chestie: circulă pe facebook o petiţie. Romania: stop killing stray dogs! start neutering! Şi-a fost share-uită, şi tot ce trebuie să faci e să-ţi rupi două minute s-o semnezi. Nu mai mult. Sunt necesare 5000 de semnături. Şi, dacă e să aduni prieten de la prieten, şi vorbesc exclusiv despre cei care se dau drept iubitori de animale, ai strânge măcar jumate. Ghici ce! Sunt deja vreo 2600 de semnături. Are cineva vaga impresie că grosul e format din români? Ntz; canci români. Adică da, sunt câţiva, dar mult prea puţini. Şi semnează, frate, oameni de prin toate colţurile lumii. Nu spun că fac cine ştie ce; la urma urmei, e doar o semnătură. Problema e că ei se rup la două minuţele, în timp ce prietenii români preferă să se plângă şi să nu facă nici măcar atât.

Tipic românesc aş fi tentată să spun. Lasă-i pe alţii să-ţi rezolve problemele, cât timp tu stai frumos pe regalu-ţi dos, plângându-ţi de milă şi nefăcând absolut nimic pentru a remedia situaţia. Lasă-n seama altora rezolvarea; dacă vine, de bine; dacă nu, măcar nu ţi-ai pierdut motivul de lamentat. A win-win situation.

Şi mai zic atât şi-nchei: pe 7 martie, ora 15.00, Parcul Izvor, intrarea la Camera Deputaţilor e din nou miting. Pentru a spune "nu" amendamentului care introduce eutanasia la discreţia autorităţilor locale. Share-uiţi, semnaţi, participaţi dacă puteţi. Măcar pentru 2 minute cred că se poate lăsa nepăsarea la o parte. Cred. Sau sper.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!