O zi normală de sâmbătă

Primăvară... copacii înmuguresc, albiniţele bâzâie fericite, păsările călătoare se-ntorc entuziasmate la cuiburile lor, motanii intră în călduri, fericire, bucurie, veselie şi... hop! stai aşa că iar am încurcat povestea... Mde, a venit primăvara; în acte, pentru că, dacă mă uit afară, numai a primăvară nu seamănă. Ei, da' cică e anotimpul ăla în care ne paşte o reînnoire, în care totul se schimbă în bine, mă rog, vrăjeli de genul ăsta care ar trebui să te facă să te simţi mai roz, chiar dacă tu ai chef să te aşezi pe canapea şi să aştepţi să ţi se deznoade venele.

Dar nu, nu despre depresia de primăvară va fi vorba azi...

Mă pocneşte pe mine ieri că am chef de cartofi prăjiţi. Mă, şi-mi era o dorinţă din aia care nu te lasă, oricât ai încerca să te gândeşti în altă parte. M-am învârtit, m-am sucit, am zis să văd un film, poate-poate trece. Da' ştii ce merge bine la un film? Un castron imens de cartofi prăjiţi! Ei, şi mai scapă de manie dacă poţi. Poţi? Nu poţi. Aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi... nu, n-am pus eu mâna pe cartofi, să-i despieliţez, să-i tranşez şi să-i prăjesc, e primăvară, cum aş putea face aşa ceva? După cum ziceam, mi-am luat inima-n dinţi şi-am rugat-o pe doamna mamă să prăjească câteva kile de cartofi pentru pofta nebună a puiului ei rătăcitor. Şi când au venit, rumeiori şi crocanţi, în cantitate industrială, exact aşa cum mi-i imaginasem, am zis că l-am apucat pe sfântul Petru de-un picior, că mi-a pus divinitatea mâna-n cap, că toţi sfinţii, şi arhanghelii, şi beatificaţii şi stigmatizaţii dansează fericiţi deasupra mea pentru că da, castronul era acolo, şi era real, şi pipăibil, şi cartofii mâncabili.

Asta până când m-am prins eu că doamna mamă a scăpat cam multă sare. Ei, nu-i bai, mai bagă un cartof, mai trage o duşca de apă, măi, ce să zic, au mers unşi. Daaar, aventura continuă. Pentru că doamna mamă n-avea somn, şi s-a gândit ea aşa că ar fi bine şi pe placul puiului rătăcitor să-i trântească şi-un castron cu floricele. Aha, d'alea de porumb, delicate şi delicioase, numai bune de alintat. Şi n-am avut nimic împotrivă. Ba chiar m-am bucurat, pentru că mai rar primesc atâtea atenţii culinare în aceeaşi zi; şi-am zis, ce pana mea, e sâmbătă, mă pot desfăta liniştită. Bune floricele. Bune rău! Da' sărate, frate!

Daps, lucrurile sunt clare: se trece iar prin pasa "nu-i destulă sare, să turnăm cu borcanul!" Înainte de asta, a fost pasa "fără sare"; adică pe bune, fără, cu toate că ea zicea că a pus. Şi-aş fi putut s-o contrazic? Ferească sfântul! Doar că stăteam cu solniţa-n buzunar pentru că, spun cu lăbuţa pe inimă, chiar n-avea urmă de sare orice-ul ăla gătit. Şi-a mai fost şi pasa iute; puteam să jur că-i făcută cu thailandezii, sau cu mexicanii, sau mă rog, cu orice naţie care i-ar fi injectat iute-n vene. Partea proastă era că am crezut pentru un moment că vrea să mă otrăvească. Neee, doar gătea liniştită. Inutil să spun că pasele astea vin şi trec; şi când le termină, le ia de la capăt.

Dar, revenind la cartofi prăjiţi şi floricele. După festinul potroacă, evident că m-a chinuit setea. Şi-am văzut doar chestii acidulate în faţa ochilor, şi m-au chinuit viziunile, şi am fost mai ceva ca martirii pentru că nexam chestii acidulate în casă, şi nexam consignaţie deschisă pe-o rază de un kilometru; am fost tentată să umplu o găleată cu apă şi să-mi potolesc setea în mod barbar. Liniştiţi-vă, n-am pus planul în practică, da' frate sete mi-a fost!

Şi pentru că am început cu primăvara, şi-am mai pomenit şi de mâţe, tre' să spun că doamna mamă n-a fost singura care a încercat să mă îmbuibe ieri. Neee, aş fi scăpat uşor. Dar n-a fost să fie, pentru că am avut parte şi de răsfăţ din partea lu' Cami. Să ne aducem aminte, Cami, mâţa. Mâţa mea, adică. S-a gândit ea că aş fi fericită, şi că probabil mi-e poftă pentru că nu mi-a mai adus demult, şi probabil mă simt neglijată şi stingheră fără... Mă rog, cam asta-mi imaginez că e în capul ei care, într-un mod ciudat, funcţionează uneori după chipul şi asemănarea neuronilor mei; până la un punct. Ăla de aseară. Ies eu frumuşel pe uşă când, tronând maiestuos şi foarte mort pe prag, un şoricel. Şi, repet, presupun că din punctul ei de vedere asta-i delicatesă, pentru că avea o figură foarte ţanţoşă, şi mândră, şi nu-şi mai încăpea în piele de bucurie pentru că, vezi tu ce măreaţă a fost ea, şi cum are ea grijă de mine şi-mi aduce tot ce-i bun, şi proaspăt, şi trufanda. Nuuuuuuuuuuuuuuuuu! Clar a venit primăvara dacă mă aşteaptă cadouri din astea pe prag...

Şi simt nevoia să menţionez că nu, nu mănânc şoareci; asta dacă ar fi existat vreun dubiu în această privinţă. Aşa că am făcut cel mai insensibil şi crud lucru cu putinţă, fără pic de consideraţie pentru sentimentele ei materne şi vânătoreşti: l-am făcut avion peste gard; da, peste gard e junglă. Tind să cred că e şi puţin bântuită casa, pentru că n-a mai stat nimeni în ea de muuulţi ani, şi din când în când se aud zgomote ciudate şi se văd umbre; deci fantoma unui biet şoricuţ n-ar fi mare lucru...

Ei, şi-aşa se termină magnificele peripeţii ale Cameliei prin magicul regat al zilei de sâmbătă. A venit primăvara!

Pân' la următoarele aventuri, la bună vedere!