De ce nu vreau unirea cu Basarabia

Pentru că vine 1 decembrie, deja au început lacheii să latre despre unirea cu Basarabia. Cum că ar trebui să redevină pământ românesc, cum suntem despărțiți de frații noștri de peste Prut, cum plânge trupul țării mamă după copilul ei demult pierdut, ba chiar am văzut pe unii care au propus ca, de această sfântă zi națională, să poarte toată lumea care-și dorește unirea bandană tricoloră. Un soi de Sabina reloaded, că tot nu s-a mai vorbit deloc de ea.

C-așa-s românii: își doresc lucruri inutile, ca să zică că au un ideal. La fel cum a fost la modă să vrea pod peste Dunăre, să urle că nu e normal să aibă Harghita autonomie sau să-și smulgă părul din cap pentru Roșia Montană. Lucruri inutile, care nu-i afectează nici cât negru sub unghie, că podul ăla până să fie construit, ești mort, autonomia Harghitei nu te afectează decât dacă stai acolo, iar respectiva Roșie oricum o să fie exploatată, da` fără să știi tu, și să ai impresia că, mamă, ce erou ai fost când ai stat în piață scandând versuri de clasa a doua.

Da` Basarabia, de ce ți-ai dori unirea cu ea? C-așa a zis Ștefan cel Mare, care acum e oale și ulcele. Că vorbim aceeași limbă, și ne curge același sânge-n vene. Eroare! Încearcă tu să-nțelegi ce română vorbește ăla de peste Prut, c-o să ai nevoie de dicționar. Cât despre sânge, la noi e atât de diluat, încât găsești mai degrabă adn-ul lui Attila, decât a lu` Stalin.

Dacă-i întrebi pe ăștia care latră de ce e nevoie de-o unire, o să bălmăjească niște motive lacrimogene, mustind de patriotism mucegăit și-o să-ți bage scurt pumnul ăla cum că nu ești român adevărat dacă nu sprijini unirea.

Nu sunt român adevărat. Nu sprijin unirea, ba chiar sunt total împotrivă.
Pentru că, dacă se realizează, impactul direct e distrugător.
Moldovenii or să-și egaleze prețurile cu ale noastre, și-atunci începe haosul.
Adio, bomboane Bucuria ieftine, adio, țigări de contrabandă, adio, biscuiți cu ovăz, pate, scrumbie afumată la prețuri derizorii, adio, hribi la borcan, susan și miezi de semințe cu miere, adio, dulciuri delicioase pe care plăteam infim și mâncam o lună întreagă, adio, economie națională!

Unirea ar însemna un la revedere răspicat spus tuturor mărfurilor de contrabandă, aduse pe șest, în dresuri strânse în jurul corpului, ascunse în transporturi legale de mere sau printre lemne cu acte. Ar însemna să plătesc mai mult pe lucruri pe care le știam ridicol de ieftine. Ar însemna să dispară, de asemenea, știrile alea cu ”captură de 50000 de pachete de țigări, ilegal introduse-ntr-un butoi cu curechi” și mărturiile inculpaților, din care pricepi cam 10%, și nu știi dacă să râzi sau să te-ntrebi unde încape atâta tupeu.
Ar fi sfârșitul lumii așa cum o știm, sfârșitul erei moldovenilor, ar dispărea mitul și bancurile, ar însemna distrugerirea viselor miilor de mici moldoveni care-și doresc să crească și să plece la studii în străinătate, la Galați, ar fi crud și inutil.

Eu nu vreau să fiu nici călăul meu, nici persoana din cauza căreia mii de vise se duc pe țeava de la wc. Eu nu vreau să strivesc nici bugetul meu, nici să iau pâinea de la gura ziariștilor care se-ntrețin din foiletonul moldovenesc. Eu nu vreau să fiu motivul pentru care Bălți va fi trecut pe hartă ca parte din România. Mi-ajung bălțile din oraș și balta din Bădălan după ploaie. Eu nu strivesc corola de minuni din piața rușilor. Rușine vouă, cei care vă doriți să fiți călăi, ascunși sub masca falsului patriotism!

Eu nu-mi doresc această unire. Acum, aruncați cu bolovani!

Viol în Vamă

Nu cred să existe piesă care să mă enerveze mai tare ca aia a lu` Chirilă. Aș spune ultima, dar deja s-a învechit. A fost disecată din toate părțile, s-a plâns de ea toată lumea, au făcut analiză pe text, l-au făcut pensionar pedofil, au țipat cum că e la fel ca toate piesele lui, diferă doar fesul din videoclip și gagica.

Pentru că Chirilă asta face: întotdeauna există o femeie mai nașpa ca el, pe care el o iubește, ea îl iubește, da` dup-aia spiritul lui tânăr și neliniștit se răzvrătește, o înșeală sau nu, își face boem rucsacul și fuge la mare. Cam cum fug femeile la mama când nu le convine culoarea canapelei. Și dup-aia regretă sau nu.
Tiparul telenovelei. Pân` la urmă tre` să recunoască toți că asta face Chirilă: telenovele. Nici măcar music hall-uri de calitate, doar telenovele pentru copii de-abia îndrăgostiți sau adulți care se vor boemi și veșnic tineri.

Asta au spus ei. Eu n-am spus nimic, c-am zis c-o să treacă. La fel cum trece orice durere după ce iei o pastilă, la fel cum trec coșmarurile când te trezești, cum trece apa pe sub pod, vântul printre sălcii, mă rog, ați prins ideea.

Da` piesa asta e mai rea decât ciclul. Vine, îl simți că vine, știi c-o să treacă, trece dar, ca să-ți facă-n ciudă, după o lună e din nou lângă tine. Și nu poți să aștepți decât menopauza, cu toate că, în stilul în care mă chinuie piesa aia, cred c-o să devină hit și, când o să spun ”ura, a venit menopauza!” ca leit-motiv pe fundal o să se audă perfect fără tine.

Nu știu ce mă seacă mai tare la ea:
- versul ăla cu te-am înșelat c-am vrut să văd cum e să fii bărbat - poate-s eu femeie blondă, da` nu pricep cum faza cu înșelatul te face să te simți bărbat. Ești, sau nu ești. Aș porni de la premiza că este, dar dacă până și el se-ndoiește de chestia asta, încep să am anumite întrebări. Gen: poate a înșelat-o cu un bărbat, ca să vadă cum e în bocancii lui. Prea deep pentru mine. Nu-nțeleg eu d`astea.
- partea aia total previzibilă în care el înșeală și tot el e rănit, pe principiul motanul fute, motanul țipă
- perfect-ul despre care nu specifică dacă e sau nu cu lămâie, și-oricum e un ticălos egocentrist și egoist pentru c-a așteptat să plece la mare fără ea ca să bea o vodcă
- că toate găinile o consideră o piesă de dragoste când ea e misoginism la rangul cel mai înalt și-un soi de ia să-mi bat joc de voi, că tot sunteți proaste și gâștele pică la bărbați care se dau macho, și-i mai fut și-o palmă, apoi fac un cântec despre asta, ca să vezi tu că au și-o latură sensibilă, și ce poate fi mai fascinant decât un machocare cântă
- că e încă peste tot. În taxi, la radio, la tv în sala de mese și mi se oprește mâncarea în gât când o aud și, dacă nu e nici una dintre astea, clar se trezește cineva care s-o fredoneze
- sau c-am auzit-o de atâtea ori încât îi știu versurile pe de rost și, fiind un mare potențial muzical, încă nedescoperit de impresarul potrivit, mă trezesc fredonând-o. Și-atunci se găsește cineva care să afirme că și lui îi place Vama și, mamă, ce melodie mișto, posibil să câștige chiar MTV-ul. Nu-mi place! Urăsc melodia aia din tot sufletul meu mare și insensibil, da` am versurile în cap pentru că mi-au fost băgate cu forța, la fel cum am pățit cu Adele, care se repeta și-n timp ce dormeam, și mi-a rămas inconștient în memorie. Asta nu-nseamnă că-mi place. Am fost intoxicată cu ea. Cu Adele și cu perfect fără tine.

Am fost violată de piesa asta și nu, nu mi-a plăcut. Pentru că violul de orice natură ar fi, tot viol se cheamă.

Cum să publici o carte

Nu știu de ce, dacă ai publicat o carte, devii direct și indubitabil, valoare. Indiferent dacă cartea aia chiar merită citită, sau au fost doar niște copaci sacrificați degeaba. Și nu știu nici de ce cărți scrise pe budă ajung bestsellers peste noapte. Că autorul e profund, sau scrie despre vampiri, sau pur și simplu te șochează cu cât sânge poate să verse între paginile alea.

Da` nu asta mă roade pe mine. Pân` la urmă se publică ce se citește, și dacă cititorii s-au idiotizat de tot, mi se pare normal ca și cărțile care se publică să fie pentru idioți. Un soi de jurnalismul e can-can, pentru că can-can-ul se vinde. Problema e alta: ca orice idiot care vrea să devină valoare, m-am interesat și eu ce tre` să faci să publici o carte. Că ce, eu nu pot să scriu pe budă la fel de bine ca oricare altul? Sau ce, nu pot să fac și eu un câcat cu moț?
Mă, pot, pe bune că pot, da` de aici până la a-l pune și pe hârtie tipărită, e cale lungă.

Că-n primul rând nu vrei să-l publici pe banii tăi. Vrei să-l publici ca să faci bani, nu doar ca să te mândrești că are și copertă. Dacă voiai asta, scoteai frumos la imprimantă tot, te ajuta un amic cu o copertă hand made și dădeai autografe în cercul tău strâmt.
Ca să nu scoți bani din buzunar, tre` să găsești o editură dispusă să te suporte și, eventual, să te plătească. Că te plătește cu un procent infim, asta-i partea a doua. Și că dacă te nășteai scriind în altă limbă îți dădeau frumos un cec cu multe cifre, iar e secundar.

Da` pentru că te-ai născut aici, tre`să găsești editura. Și, cu toate că-s multe, tre`să găsești și editura care să-ți răspundă. Cu da sau nu, da` să-ți răspundă. Și care bineînțeles, să treacă peste faptul că nu scrii nici despre vampiri, nici despre nemurirea sufletului, nici despre găleți de sânge. Că asta se vinde acum. Și să treacă și peste faptul că nu ești autor străin, pentru că ei nu publică decât autori străini. Și peste faptul că ești un necunoscut care poate n-o să vândă nici un exemplar. Și-ajungem din nou la bani. Și la faptul că la noi se urmează rețeta succesului din afară. Și la faptul că tot ce e scris în românește are personaje cu nume străine, gen John și Lucy și, de cele mai multe ori, acțiunea se petrece oriunde în altă parte decât în ograda ta.

Că dacă nu poți să scrii în engleză și să publici în afară, măcar să te apropii câtuși de puțin de succes, cu personaje străine. Eu nu zic că pe personajul tău tre`să-l cheme Ion, sau pe ea Varvara. Da` sincer am văzut că impactul e mai mare dacă răsfoiești cartea și nu vezi neaoș acolo. Că până și la cărți suntem snobi și pupăm picioare străine, că-s mai bune decât ale noastre.

Și-n nici un caz nu scrie chestii care țin de ceea ce chiar cunoști. Nu. Asta s-a mai scris. Uite-te la Zaharia Stancu. Uită-te și la Mihail Sebastian. Și la Drumeș, și la Teodoreanu, și la Cella Serghi. Păi, ei au scris despre ce știau, și e literatură veche. Cum să scriem noi și să și publicăm literatură veche? Tre` să aducem un suflu nou în literatura românească. Să scriem cum se scrie în afară, ca să ne apropiem de Occident. Altfel rămânem la stadiul de literatură originală, și n-are cum să fie de calitate. Urmează cheia succesului. Cheia bestseller-ului, altfel n-ai nici o șansă.

Și-o să fac o chestie nașpa: păi, bestseller a scris și Sidney Sheldon, și Meg Cabot, și Lauren Henderson. Aia nu e literatură de calitate. Alea-s cărți de citit când ai chef să te relaxezi, să nu gândești și să rămâi la fel de blank ca înainte.
Dar, nah, asta-i doar părerea mea. A unui idiot care vrea să devină valoare fără să scrie despre cum ar fi dacă vecina de alături s-ar transforma în vampir în timpul unui zombie apocalypse.

De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

La mulți ani, Mihai, not

E ziua fericită în care toate babele crăcănate și moșii care abia-ș mai târâie pârțul lăcrimează melodramatic și comemorativ, și-nchină un pahar de secărică pentru vremurile demult apuse, urându-i La mulți ani regelui.
Cum adică nu știi cărui rege? Ăla, mă, incultule, care a abdicat în `47.
Normal că nu-l știi, că dacă a abdicat, nu mai e rege, e un cutare căruia îi place să țină Peleșul închis când își face concediul în România, da` unora le place să fie slugi la doi stăpâni: un președinte de care se plâng că nu face nimic toată ziua și-un pensionar fără pensie, care iubește să fie pupat în cur c-un titlu la care a renunțat.
Unora le place să stea cu spinarea aplecată și să-i lingă pantofii.

Că nu contează că și-a pus palma-n cur și-a plecat, renunțând atunci la drepturile lui la tron, c-a revenit peste ani și-a început să revendice chestii în baza analizelor la sânge, că-și numește rubedeniile cu titluri pompoase, că n-a muncit o zi în viața lui, că se lăfăie da` lăcrimează patetic în fața camerelor pentru soarta poporului și pentru sărăcia pe care n-o știe decât din ziare, că-și bagă picioarele că tu n-ajungi decât rar să vezi Peleșul și atunci n-ai voie să-l vizitezi că e familia regală, și să nu carecumva s-o deranjezi, că nu mai are nici un drept pentru c-a demisionat, fraiere. Da, a demisionat, abdicat, a fost silit să renunțe, zi-i cum vrei, rezultatul e același: nu mai e decât Mihai, fost rege de România.

O icoană la care se-nchină încă mulți, or să-l plângă la fel cum unii l-au plâns pe Stalin, alții pe Gheorghiu-Dej, că nu aveau pe cine altcineva să plângă. Un nene care și-a întreținut legenda și și-a însușit titluri care nu-i mai aparțineau, un bătrânel care crede în continuare că are dreptul să-și numească succesorul la tron.

Pe el îl înțeleg. La 92 de ani nu mai faci foarte bine diferența între imaginație și realitate. Și-i înțeleg, într-un fel, și pe cei de-o vârstă cu el, care se roagă pentru momentul glorios în care vor retrăi în monarhie. Senilitatea nu te lasă să mai gândești limpede.
Nu-i înțeleg însă pe ăștia leat cu mine care se bat cu pumnul în piept și se dau monarhiști. Care-l numesc rege legitim și se dau cu curul de pământ că el e rege, și trebuie să-l întâmpinăm cu pâine și sare, să-i dăm înapoi lucrurile la care a renunțat acu` juma` de secol, să-i spunem La mulți ani cu titlul întreg, să batem din nou monedă cu moaca lui și să punem statusuri patetice despre Casa Regală a României. Să urmărim cu sufletul la gură dacă regele se cacă-n Peleș sau așteaptă să ajungă acasă, pentru că e timid în locuri străine, să-i susținem rudele la alegeri, ba poate chiar nici să nu mai existe alegeri, că au drept divin.

Mori, mă. Mori cu monarhia de gât. Că fostul rege nu-ți redă nici valorile creștine, nici patriotismul, nici demnitatea. E un om, nu făcător de minuni. Un bunic bun să depene povești la gura sobei, în nici un caz un conducător, așa cum îți place să crezi. Și nici o Românie n-o să devină peste noapte mai bună, mai frumoasă și mai umană dacă-i aduci la conducere o relicvă. Un rege de paie. Un fost os domnesc.
O să fie la fel de plină de idioți ca tine, care cred că un titlu îți conferă puteri miraculoase, și de alți idioți care trăiesc cu impresia că înainte era mai bine. Oricare înainte.

De ce să-i spun La mulți ani lu` Mihai? Milioane de alți cutare s-au născut azi, și nici lor nu le zic La mulți ani. Că nu-i cunosc, nu-mi pasă, și poate că și ei se cred regi în cocioaba lor.

Sfârșit de august

Uită-te în oglindă. Sau uită-te în tine. Nu-ți place ce vezi, schimbă. Schimbă oglinda, schimbă interiorul, schimbă exteriorul, dă-ți o mână de vopsea, scapă de sechele, nu mai compara, nu mai spera, nu mai gândi.

Îmi place că auzi din astea la orice pas. Cărți motivaționale, oameni care vin cu exemplul personal, uite, eu am vrut și-am putut, dacă vrei, poți, nu există nu pot, există doar nu vreau.
Toți dau sfaturi.
Toți sunt maiestuoși în aura de înțelept.
Toți încearcă să aplice pe tine rețeta care a mers pe ei.
Toată lumea știe rețeta succesului, calea sigură spre fericire, tomuri de citate, cazuri reale, povețe și alegorii.
Toți știm teoria, cu toții picăm la practică.

Dormi mai mult. Fumează mai puțin. Apucă-te de un sport. Găsește-ți un hobby. Nu mai bea bere. Ia-ți un concediu și regăsește-te. Mănâncă sănătos. Fă-ți curat printre amintiri. Găsește un scop și urmează-l. Depinde doar de tine să schimbi ce te doare. Zâmbește. Capul sus, pieptul înainte. Schimbă-ți traseul. Schimbă-ți obiceiurile. Renunță la zahăr. Stabilește-ți prioritățile. Urmează-ți visele. Fă-ți curat în șifonier. Ascultă muzică care să te binedispună. Uită-te la comedii. Fă abdomene. Eliberează-ți mintea de gândurile negative. Înlocuiește-le cu gânduri pozitive și schimbă-ți aura.

Rezonează ceva? Rezonează la fel ca frazele alea în care te recunoști și-ți spui că da, și tu. De mâine. Ba nu, nu de mâine, de azi. Din momentul ăsta. Și practica te înșeală mereu. Teoria e dreaptă. Practica e cu curbe. Practica e cu cercuri. Scopul se lovește de mijloace. Scopul se lovește de scop. Tu te lovești de tine. În tine, prin tine. Devii arma cu care lupți împotriva ta. Timpul nu mai are timp. Tot timpul din lume. Lucrurile bune nu vin când le chemi, vin când nu le mai aștepți. La fel ca Moș Crăciun. Când nu te mai gândești la ele. Când crezi că nu vor mai veni.

Trec prin teorie, ocolesc practica, mai aprind o țigară și-aștept sfârșit de august. Și-un an cu număr par. Timpul trece și fără să-l monitorizez eu și bilanțurile mi se par deprimante. Să fumăm până terminăm și țigările, și augustul. Să fumăm fără calendar și să uităm de cercuri. Oricum se-ntâmplă.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Rammstein România 2013

Oamenii se cern, chiar dacă nu ții tu sita.
Am fost la Rammstein. De 3 ani aștept. N-am recenzie frumos scrisă și ușor lacrimogenă, n-am critici tăioase și dureroase. Am văzut că se poartă.

Cred că e prima dată când zic că mi-au plăcut copiii.
Cred că e prima dată când văd părinți cărora pot să le spun chapeau, pentru că-n lumea mea e mare lucru să vii cu ăla de maxim 10 ani, să-i plătești bilet întreg la golden și să-l ridici pe umeri să vadă și el concertu`. Plodu` ăla o să fie un plod bun când o să crească.
Și-o bătrânică drăguță, fostă domnișoară de pension, cu pălăriuță albă, cu bere după bere și poșetă de pai. Cum să nu-mi placă?

Am trecut printre arieni și-am mulțumit că-s blondă cu ochi albaștri și-am supraviețuit.
Am trecut printr-o moșeală care părea gravă. Nici un dinte lipsă.
Am trecut printre bunicuți și bunicuțe rock, piți blonde și cu coafură alambicată, bikeri, copii de16 ani care erau la fel de entuziasmați pe cât aș fi fost și eu la 16 ani, am decis că tre` să-mi las burtă și barbă, am pierdut singura melodie care-mi plăcea de la fostul Cargo, am sărit, am transpirat, n-am febră musculară și nu mi-am pierdut vocea.

Cred că vârsta bună pentru mine a fost 24. Aștept alta care s-o contrazică.
Și-nc-un concert, o bere, o așteptare, o nebunie, un vârtej de cuvinte, un contraexemplu, o excepție de la regulă, următoarea melodie, sentința, o țigară, un semn. Aștept fiecare minut ca pe următorul și următorul care o să pice.

Mi-ar fi plăcut să fiu gâde într-o viață anterioară.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De ce n-am iubi femeile

Mă roade asta demult: Cărtărescu încearcă să explice de ce iubim femeile, și cartea lui a ajuns pe buzele tuturor celor care cred că literatura bună se limitează la literatură citibilă. Să ne-nțelegem că-mi place Cărtărescu, cu toate dulcegăriile lui, la fel cum îmi plac dulcegăriile lui Teodoreanu sau ale lui Drumeș, la fel cum nu mă impresionează lecțiile de viață ale lui Coelho, la fel cum îmi pun întrebări cum de s-a ajuns să se dea citate din ăla de la Paraziții care, oricât ar fi el de deștept, e unu` care face versuri pe care le uiți în secunda următoare. Sau pe care le repeți obsesiv, până vine altu` cu alte versuri mai bune.

Revenind însă la Cărtărescu și la-ncercarea lui de a explica misterul misterios. Că Cărtărescu e mare și adolescentele suspină pe el și pe versurile lui, toate duduile se udă când află cât e el de fidel unei aceeași femei, și nu, n-am nimic cu el. Chiar mi-e drag, îl văd ca pe reîncarnarea adolescentului miop, un bunicuț cu tente rock și cu ideea că încă mai poate avea pe oricine, pe motiv de glagorie. Și-l cred că poate.

Da` pornește cu stângul, că vrea să explice lumii întregi de ce le iubim. Eu mă-ntreb altceva: de ce nu le-am iubi? Femeile iubibile, adică, nu istericile cu planuri mărețe de șosete la kilogram, pentru care cultura înseamnă ”Casa de Cultură”, tradusă în Căminul Cultural și aventură înseamnă să iasă la cumpărături, după un kil de ceapă. Vorbesc de femeile pe care chiar le-ai iubi.

Da, se enervează din nimicuri și din nimicuri fac scenarii.
Da, au pofte ciudate și-și pot schimba dorințele culinare, vestimentare, cosmetice, dorințele în general, de la un minut la altul.
Vorbesc mult chiar și atunci când vrei măcar juma` de oră de liniște.
Vor atenție. Când le dai atenție, preferă să fie ignorate. Dacă le ignori, vor atenția aia din nou.
Caută parfumuri cu denumiri și esențe ciudate.
Li se pune pata pe cine știe ce bucată de mobilă, oricât de inutilă și ciudată ar părea, trebuie să aibă cartea aia, pantofii ăia, sau o chestia aia absolut banală, gen un suport de scobitori, doar pentru că trebuie să le aibă. Fără o justificare cât de cât rezonabilă.
La două din noapte vor musai un soi de vin care nu se găsește decât peste 7 cartiere.
Au idei fantastice, te chinuie până obțin exact ce vor, pot țipa mai ceva ca un batalion de pușcași marini, dacă le-ai lezat oareșcum psihicul, se supără fără explicație și dup-aia se supără mai tare pentru că nu știi de ce s-au supărat. Iar dacă-ncerci să le-mpaci, de obicei dai mai rău cu bâta-n baltă, așa că mai bine cere-ți iertare, taci, nu suna și nu mai repeta prostia.
Folosesc smacuri cărora nu le găsești neapărat rostul dar, dacă le-ntrebi și-ncep să-ți explice, îți dai seama că viața ta a fost lipsită de sens și cum ai putut trăi până acum fără.
Fac colecție de dulci zorzoane, pe care știu să le asorteze atât de bine, că nu le mai vizualizezi fără.
Salvează puiul de balenă și ajung până la Green Peace ca să-l reintegreze în natură. Și-n timpul ăsta nu mai poți face baie, pentru că e ocupată cada, și ești de-o insensibilitate ieșită din comun dacă propui să-l muți într-un lighean cât pui de-un duș rapid.

Și totuși nu-nțeleg de ce ai căuta motive să le iubești. E ca și cum ai fi văzut toată viața ta fără nuanțe, și deodată vezi în culori. Te enervează, uneori te doare capul, pentru că unele contraste sunt prea puternice dar, per total, până și cea mai banală chestie gen aparatul de ras pare mai frumoasă în albastru, decât în gri insipid.
Iar dacă cauți în continuare motive, înseamnă că n-ai priceput deloc ce înseamnă o femeie, chit că te bați cu pumnul în piept c-o iubești. N-ai nevoie de motive. Ea e motivul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Ce-ar crede dacă

Nu ești propriu creat. Nici independent. Nici unic, așa cum spun unii c-ai fi unic, până-și dau seama că le place varianta aia, în care zeul suprem a tăiat omul în două, dându-i veșnica misiune de a-și căuta jumătatea. Nu ești nici măcar suma propriilor alegeri, pentru că fiecare alegere a depins și de alegerile celorlalți, și de cum te-au privit când ți-ai luat geaca fuchsia într-o lume de tricouri negre, și de cum s-ar uita dacă ți-ai pune tocuri, și de cum te-au judecat măcar în gând când ai spus că-ți place nu știu ce melodie proaspătă și foarte comercială.

Ești un ”ce-ar crede dacă”. Indiferent de cine e cine ar crede. Ce-ar crede ea dacă m-aș îngrășa 20 de kile. sau dacă m-aș tunde. Ce-ar crede mama dacă aș adopta 3 copii negri. Bunica, dacă aș trece la mahomedanism. Pisica, dacă i-aș mai aduce 3 pisoi. Amicul de bere, dacă i-aș spune că azi beau suc. Colegul de muncă, dacă i-aș cere bani împrumut. Șeful, dacă mi-aș lua o lună de concediu fără plată. Vânzătoarea de la magazin, dacă aș cumpăra 10 beri o dată. Ăia de la concert de metale grele, dacă aș veni în tricou roz cu volănașe. Șoferul de taxi, dacă mi-aș aprinde o țigară. Vecinul, dacă uit sonorul mai tare când mă uit la porn. Oricine, dacă află că îmi place porn-ul violent. Preotul, dacă nu fac cruce în biserică. Vară-mea, cu care nu m-am mai văzut de 15 ani, dacă o invit la o bere.

Ce-ar crede dacă. Mai mici, mai mari, peste care treci, care te afectează sau nu, la care renunți, de care ții cu dinții, imaginea pe care ți-ai creat-o nu pentru că ești bine-crescut, mizantrop, altruist, jemenfoutist, tolerant, rebel, supărat pe viață sau optimistul perfect, ci pentru că ești egoist. În sinea ta, orice ai face, ești egoist. Chiar și cel mai mic gest altruist îl faci tot pentru că te simți tu bine. În întuneric, nevăzut de nimeni, dai bani cerșetoarei de la colț nu pentru ea, în primul rând pentru tine. Nu pentru ce-ar crede, ci pentru că, atunci când o să-și cumpere o pâine, o să se gândească la tine.

Ia fiecare gest mărunt. Te speli pe dinți dimineața. Bei o cafea ca să-ți revii. Faci un duș. Te-mbraci. Îți pui șosete. Îți cumperi țigări. De unde-ți cumperi țigări. Cum spui ”mulțumesc frumos” atunci când chemi taxi-ul. Chiar și negativul tot cu ce-ar crede dacă îl faci. Ce-ar crede dacă scriu asta. Ce-ar crede că cred că crede că am crezut când am scris asta.

Ca să fim suma propriilor alegeri ar trebui să fim în cuști individuale, cu mâncarea și apa care vine printr-un tub, fără contact cu persoane reale, pipăibile cu mâna, și chiar și atunci s-ar putea să întrebăm ce-ar crede tubul dacă am bea direct din el, fără să așteptăm să se umple bolul.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Gipsy bride

Ne intrigă, ne enervează, ne răscolește și ne doare cumplit că nu știu ce femei, din nu știu care îndepărtată Africă, încă mai sunt supuse ritualului barbar de circumcizie. La o vârstă fragedă, fără posibilitatea de a alege, sunt transformate în ”birth machines”. Sincer, mă doare numai cât mă gândesc și așa am ajuns să-nțeleg reacția bărbaților când văd pe altul lovit între picioare. Dar se întâmplă la ei acolo. Că sunt bunga-bunga și tre` să mai treacă mult timp până când va fi peste tot ilegală mutilarea genitală feminină. Dar întreaga lume organizează proteste, se burzuluiește și se agită pentru ceva care pe mine, în Galați, România, nu mă afectează decât ca idee.

La fel de multe valuri se fac pentru aia care și-a expus sânii pe facebook și-a fost condamnată. Că cică să fie legale busturile goale la femei. Nu mă afectează. Fie acolo, eu n-am de gând să mă dezbrac în public și să umblu fără sutien pe stradă. Dar se organizează proteste. Că ține de demnitatea femeii, de drepturile ei, că femeia e călcată în picioare și încă considerată obiect.

Și e ciudat că se atacă români cu idei, pentru ceva ce se întâmplă la ”mii de ani lumină”, da` nimeni nu zice nimic despre ce se-ntâmplă lângă ei. N-am auzit să se facă protest pentru că încă se mai vând plodoaice de 3-4 ani, pe zeci de mii de euro și-s transformate în mirese, fără să le-ntrebe nimeni dacă vor, fără să aștepte să nu se mai gândească la dulciuri și jucării. Vândute, transformate-n birth machines, exact lângă tine. Care nu zici nimic despre asta, da` te doare castrarea feminină, pentru că miresele-s copii de țigan. Și țiganii noștri nu ne interesează, ne interesează cutare negresă din cutare colț de lume. Că-s țigani și n-ar trebui să aibă drepturi.
Bat pariu că parte din ăștia de s-au agitat pentru africani au fost întrucâtva de acord cu ideea lui Vadim de acu` vreo 10 ani de a-i aduna pe toți pe-un stadion și de a le da foc.

Știu, e tradiție. Dar tot drepturi umane încălcate sunt. Tot vânzare de om se cheamă. Tot un soi de sclavagism. Probabil că n-ai cum să-i schimbi. Că tradiția la ei e la fel de adânc inoculată ca la africanii la care te implici cu pancarte și cu hau-hau. Dar ăștia sunt prea aproape de tine. Și-i știi prea bine. Cum să lupți pentru drepturile țiganilor? Păi, țiganii sunt hoți, și miros, și nu poți să-i consideri egali cu tine.
Newsflash: și africanul ăla poate fură. Și miroase urât, nu pentru că nu se spală, ci pentru că așa e el. Și din punctul lui de vedere, albii put. Și poate nici pe ei nu-i consideri egali, că-s necultivați, și barbari și puțin sălbatici. Dar mai degrabă țipi pentru o cauză mondială decât pentru una care-i atât de aproape c-o poți pipăi.

Eu, una, n-aș ieși cu pancarte pentru nici una din cauzele de mai sus. Da` m-a atins oarecum că ploadă de 14 ani a fost măritată și trimisă departe. Plodoaică care, la 14 ani, era mai cuminte decât oricare plodoaică româncă, cultivată și emancipată. Și mai timidă, și mai cu bun simț. Și care încă se gândea ce joc să mai joace.
Și nu pentru că-s eu un suflet mare, că nu-s. Pentru c-o știam și mă obișnuisem oareșcum cu prezența ei.
Și creierul meu nu poate să conceapă cum, în 2013, poți s-o măriți fără să vrea, cu cineva pe care nu-l cunoaște, și cum poți să treci pe lângă, să afli ce și cum și să râzi batjocoritor, că ei sunt țigani, și e normal să facă asta.

La ei e normal. Normalul lor. Reacția ta nu e normală. Normalul de bun simț. Și nu-nțeleg cum nu ți se ridică părul, și poți să și râzi. Nu e tot un om, mă? Nu e tot un copil? Ce-ai zice dacă ai avea 14 ani și-ai fi vândut? Nu cred că ți-ar pica tocmai bine sau c-ai mai râde atunci. Dar e lumea lor. Să ne amestecăm în tradiția africanilor, că e mai de bon ton și să râdem de ce se-ntâmplă sub ochii noștri. Că suntem români cultivați, emancipați, și-n nici un caz egali cu ei.
Și să aruncăm cu pietre în ăla care sugerează că și țiganii au suflet, și simt durerea la fel ca și tine, pentru că așa ceva e imposibil și tu ești un eretic, fără pic de naționalism în vene și-ți pasă mai mult de ei decât de Sabina aia, care s-a decorat cu tricolorul, ba mai mult chiar decât de cutare cu Eurovisionul, că n-am văzut să fi scris nimic de el.
UUUĂĂĂĂ!

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Zbor deasupra unui cuib de râme

Un punct pe-o foaie. Vopsea aruncată pe-o pânză. Alandala. Linii trase la-ntâmplare, de parcă s-ar fi plimbat pe-acolo o furnică beată. Și toate cu un titlu cât mai interesant și premonitoriu, gen ”dansul funebru al inimii pierdute”. Wow!
Artă vândută pe bani mulți, cumpărată de snobi, care vor să-și agațe ”noul Picasso” deasupra șemineului și să se laude prietenilor cu artistul de-abia descoperit, care o să revoluționeze istoria artei.

Artă pe naiba. Aia nu-i artă. Aia e exact cum arată. Niște linii trase la-ntâmplare, niște vopsea aruncată fără sens, vrăjeală curată. Desenam mai bine la grădiniță, și eu nu desenam. Adică, fiecare casă era un dreptunghi, cu un triunghi deasupra, cu vreo două ferestre nu foarte drepte și neapărat cu un coș din care ieșea un fum anemic. Dar eram la grădiniță. Era cât se poate de normal să desenez dezastruos.

Arta asta cu puncte și cu ștergere de creier, cu pretenții de profunzime și cu fumuri de boem neînțeles aș putea-o face și eu. Și, când vii cu argumentul ăsta, îți sar toți în cap: ai putea, dar n-o faci. Adică, dacă ți se pare atât de ușor și de banal, de ce nu vii și tu cu pânzele mânjite de gem și muștar, ca să te ungem și pe tine ”artist”?

N-o fac pentru că mi s-ar părea stupid. Și toată lumea care știe că n-are talent să fie ca Dali, sau ca Monet, sau ca oricare altul care chiar a făcut artă, dar s-ar descurca să tragă 3 linii încrucișate și să viseze peste noapte un titlul, tot d`asta n-o face. Pentru că e stupid. Pentru că am bun simț să recunosc că ce-aș face eu nu e artă. Pentru că aș râde și cu fundul eu de mine, dacă aș face asta.
Nu mă ține lenea, nu mă ține teama că punctul meu s-ar putea să fie mai puțin apreciat ca punctul altuia, mă ține realitatea.

Nu vreau să fiu o ciupercă, și nici măcar una din aia, deosebită. O ciupercă printre alte ciuperci. Nu vreau să fiu ca râmele alea, care ies toate după ploaie și-și fac siesta, până rămân torcoșite pe talpa cuiva care s-a nimerit deasupra lor. Apropo, de ce după ploaie ies doar melcii, și altădată doar râmele? E o dilemă. Niciodată nu se amestecă găștile. Da` ăsta e alt subiect.

Nu știu dacă nu-i înțeleg pe ăștia care vând puncte la rang de artă, sau pe idioții care consideră aia artă.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Pisica - p.7

Două pisici stau pe-o bancă la soare. Două pisici așteaptă soarele. Nici o pisică nu așteaptă degeaba.
Nici o dimineață fără cafea, nici o dimineață fără nici o pisică.

Cafeaua mea de dimineață amestecă-n ea plăcerea primei arsuri, visul de peste noapte, planul de peste zi, așteptarea. Și-o pisică care insistă să-mi toarcă, strâns lipită de cană. Nasul ud pe mână, pe cană, în cană, pe mână, stai că-mi dau toată cafeaua pe mine și duse sunt și visele, și planurile. Arsura rămâne. Și așteptarea. Poate azi nu-mi voi răsturna cafeaua pe mine. Poate azi va ieși soarele. Poate azi e prima zi de primăvară.

Două pisici stau pe-o bancă la soare. Aș vrea să fiu pisică, să stau pe-o bancă la soare și singura așteptare să fie momentul în care o să iasă soarele. O pisică doarme 18 ore pe zi. Sau stă degeaba 18 ore pe zi. Restul de ore trec în timp ce cască, în timp ce e mângâiată, în timp ce privește atentă o frunză, sau un melc, sau în gol. Orele trec pe lângă ea și-o pisică nu îmbătrânește.
O pisică-și schimbă viață după viață și-și păstrează integritatea de pisică. Nici când o vezi că a uitat că de-abia a băut apă nu-ți vine să crezi c-a îmbătrânit. Nici cea mai bătrână pisică nu poate fi mai bătrână ca tine.

Râzi pentru că știi că, în spatele anilor pe care și-i etalează măreață, știe că totul i se cuvine. Și știe că, dacă a uitat că tocmai a băut apă, o să râzi și-o s-o mângâi leneș pe spate. Nu mai e pisoi, ca să râzi de ea că se-mpiedică sau se sperie de aspirator. Nu mai e pisoi să te amuze cu figura de pisoi sau cu încercările de a cuceri lumea. Așa că te amuză cu falsa bătrânețe. O să te zgârie dacă o plictisești, dar te va face să râzi în continuare. Nu ea a îmbătrânit cu tine, tu ai îmbătrânit cu ea.

A învățat să nu te trezească, ai învățat să n-o calci noaptea, pe-ntuneric. A învățat să nu-ți răstoarne singură cafeaua, ai învățat că nu știe să se ferească de apa fierbinte. Să nu te muște, să-i respecți curiozitatea. Să te aștepte în fiecare seară când vii acasă, să adormi cu ea torcându-ți în ureche.

Două pisici așteaptă soarele. Au mai multă răbdare ca tine. De-asta ele au 9 vieți și tu doar una. O viață de așteptare. Nouă vieți de așteptare. Timpul tău aleargă. Timpul lor se oprește de fiecare dată când apare soarele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Jurnalul durerii - p.1

Îmi simt sufletul greu și distrus. În tăcerea nopții se aude doar mașina vecinului care dă găuri după găuri. Dilema mea majoră e dacă mai are pereți de găurit. Sau poate vine să mi-i găurească și pe-ai mei. Îmi simt sufletul greu și distrus. Nu mai țin minte unde mi-am pus permisul de conducere și asta e o întrebare care mă secătuiește de puteri.

Statusul meu pe facebook de ieri, în care-mi plângeam de milă și amenințam că-mi voi tăia venele pe muzică de Bach n-a strâns decât 3 like-uri și nimeni nu m-a întrebat de ce. Nimeni n-a vrut să mă consoleze. Nimeni nu mi-a băgat în seamă strigătul disperat după atenție. Mâine trebuie să găsesc ceva mai lacrimogen și mai disperat. Poate voi pune pe Twitter că sunt pe scăunel, cu ștreangul strâns de gât. Iau măsuri pentru o cămașă.

Înțeleg durerea adolescentului miop, care se simțea trist fără nici un motiv. Nici un motiv nu am, dar dacă n-aș avea activitatea tristeții adânc întipărită-n mine, ca un șut în fund, ce aș mai face? Cum mi-aș mai umple nopțile, și zilele, cu ce aș mai atrage? Până și Păunescu spunea că îi place mai mult când sunt tristă. Mă rog, când e ea, aia pentru care scria el, da` Păunescu e mort, deci pot pretinde că scrie pentru mine. Îmi însușesc tristețea și afectarea și mă plâng liniștită în public.

Zâmbesc hain când pică vreun fraier care chiar să mă creadă. Am o figură lungă și trasă, de parcă n-aș fi mâncat aseară juma` de pizza și trei beri. Nici măcar poftă de mâncare nu mai am, zic, gândindu-mă c-o să-mi iau și-o șaorma, după ce-mi trece publicul.

Cred că sufăr de depresie în trepte. Mai urc o treaptă, mă mai deprim puțin. Când eram mai tânără, oboseam de-abia la etajul 6; acum obosesc la 2. Așa, zi-mi că încă-s tânără, și dacă aș fi mai tânără aș fi minoră. Gâdilă-mi orgoliul. O să mă plâng mai cu stil dacă viitoare, poate puțin mai finuț. Prea tristețea mea voalată atrage.

Și mai am și-o maximă pregătită pentru mâine. Durerea absolută nu te-a cunoscut pe tine. Câtă profunzime. Mă mir eu pe mine de unde le mai scot. Prea genial! Dar îmi simt sufletul greu și distrus. Pârț!
Continuarea capodoperei, după ce mă simt bine în seara asta. După ce uit că trebuie să fiu deprimată și distrusă. În timp ce mai caut niște motive și inventez niște povești.
Ce bine e să fii boem! Pârț!

Pân` la următoarea aberație, la bună vedere!

Call me Grinch - p.3

Nu pricep de ce toată lumea e nervoasă pe Grinch pentru că a încercat să fure Crăciunul. După spusele tuturor, Crăciunul ar trebui simțit, blabla, îl ai în suflet, ești mai bun, tralala și ler. Dacă Grinch-ul a furat brazii, cadourile și bomboanele, n-a reușit să fure și partea spirituală, nu? Că doar aia e cea mai importantă.
De ce e Grinch-ul the bad guy aici?
Eu zic că e the good guy, tocmai pentru că a încercat să pună o lume întreagă la dietă, să prevină ideea de copii supraponderali și să scoată în evidență spiritualitatea sărbătorii. Da` nu, să aruncăm cu ouă în Grinch pentru că a avut o idee bună, pe care a pus-o inedit în practică!

Plus că, pe bune acum, Moș Crăciun? Moș Crăciun nu există. Pentru că, dacă a existat, a murit demult de bătrânețe. E frumos să primești cadouri de la un personaj imaginar, da` eu zic că e mai frumos să primești cadouri de la persoane reale, și să știi că au fost atenți la ce-ți place, și s-au strofocat să găsească, tocmai pentru a-ți face o bucurie. Moș Crăciun? Citește gânduri. Cât de ușor e să faci cadouri așa, doar citind gânduri? Foarte. Da` să fii atent la amănunte fără să ai capacitatea asta extrem de folositoare, zic eu că e mai șmecher.

E ok să crezi în Moș Crăciun la 4 ani. Ba chiar foarte indicat, pentru că te învață să visezi. Te mai învață și primele dezamăgiri, când tu-ți doreai nu știu ce casă de păpuși și primești șosete și caiete.  Te mai învață că nu poți avea încredere în oameni - cum să ai încredere în oameni, când proprii tăi părinți te mint ani întregi cu un personaj inexistent? Te-nvață că nu se poate intra pe gaura cheii, că unele chestii sunt imposibile, că poți să scrii și să faci felicitări frumoase, că nu mereu primești exact ce-ți dorești, că poți fi cuminte, asta nu garantează o mașină teleghidată, că renii nu zboară și că filmele de Crăciun vor fi mereu pufoase.
Moș Crăciun e esențial în primii ani de viață. E esențial pentru o maturizare sănătoasă.

Da` pe la 7 ani e musai să știi că nu există.
Noi eram proști, neinformați, credeam că tot ce zboară se mănâncă și totuși, pe la 7 ani știam deja că moșu` e doar de fațadă.

În prezent, să ai 7 ani și să nu știi că nu există Moș Crăciun mi se pare crud. Ai discernământ să dai search cu ”porn”, da` crezi în povești? Imposibru! Plus că, la câți moși vezi peste tot, imposibil să nu-ți pui întrebări. Dacă nu-ți pui întrebări, atunci ai o problemă. Și dacă faci șoc când afli că nu există, atunci ai o problemă și mai mare. Mai rămâne să te-mbraci în Spiderman și să refuzi să-ți scoți costumul vreo câteva luni, și ne-am americanizat de tot. A, da, și din cauză de depresie să treci pe Xanax. La 7 ani. E ideal.

Sunt Grinch-ul ideal: îl desconspir pe Moș Crăciun și, fără să pot ghici gânduri, îmi place să fac cadouri.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Revelionul inedit

De ce se face atâta mâncare de sărbători? Se gătește cât pentru o armată, se dă și la alții, se invită, se hrănesc invitații, te îmbuibi tu și mai rămâne cât pentru un sătuc din Africa. Foarte înfometat.
Pe bune, cine mănâncă atâta mâncare? După sărbători, tre` să-nchiriezi o mașină de gunoi, să te scape de mâncarea rămasă. Sau poți să-ți deschizi cantină, că nu se termină decât undeva pe 7-8 ianuarie, după ce ai hrănit juma` de oraș. Prea multă mâncare.

Din cauză de prea multă mâncare, ai mei au gătit tradițional aseară o salată de ouă. Că n-au avut chef să cârnați, sarmale sau răcitură. Ce om normal face salată de ouă în ajunul ajunului Crăciunului? Ai mei. Da` nu garantez pentru normalitatea lor.
La 3 din noapte eu, fiica lor și mai normală, prăjeam cârnați din rezerva familiei. Că-mi era poftă. Buni cârnați. Cât să-mi ajungă pan` la anu`, că până atunci nu mă mai apropii de ei.

Tot în perioada asta se practică schimbul de mâncare. Te duci la Cutare să-i dai de pomană sarmale și turte, te-ntorci nu cu mâna goală, ci cu o altă farfurie: sarmalele și turtele lui. Nici măcar lumânare nu consumi, că ți se dă și din aia la schimb.

Nu se trezește nimeni să dea de pomană o sticlă de whisky, un carton de țigări sau zile de concediu. Nu, că alea ar fi prea bine primite. ÎN IAD! Acolo ajunge sufletul tău păcătos dacă dai sau primești d`alea. Eu mi-aș asuma riscul. Să primesc. Nu m-aș supăra deloc. Sincer.

Și zile de concediu. Multe. Cât să nu muncesc de Ajun, de Crăciun, de ajunul revelionului și de revelion. Dar nu! Tre` să mă călesc, să devin un om mai bun și mai responsabil și să simt sărbătorile până-n ultima bucățică de măduvă, muncind. Ce alt mod mai original decât ăsta?
Și dacă la 12 noaptea o să beau șampanie din pahar de plastic la muncă, să nu fie nimeni mirat. Așa-mi place mie să petrec revelionul: inedit!
Și a doua zi să fiu din nou la muncă, pentru că ce e mai minunat decât să-ți începi anul la serviciu? Nimic! Nimic nu egalează plăcerea și satisfacția dată de muncă!
Decât poate încă o farfurie de sarmale. Sau de răcitură.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Prima ninsoare

Dorințele nu se spun pentru că, dacă le spui, nu se mai îndeplinesc.
Dorințele se pun pe prima zăpadă, pe lumânările de pe tort, pe-o geană ghicită pe obraz, pe fulgul de la plopi, pe primele artificii, pe ultima secundă din an, pe prima secundă din an, pe ora fixă, pe prima dată când mănânci ceva bun, pe bănuți aruncați în fântână, pe momentul în care vrei să-ți pui o dorință.

Și nu se ghicesc. Sau, dacă se ghicesc, nu spui c-ai ghicit-o. Dorințele-mplinite sunt un soi de surprize. Trebuie să te surprindă chiar și pe tine. Dorință cu dorință în ea. Măcar una să se-mplinească.


Vâscul aduce noroc, dacă-l ții în casă.
Vâscul aduce ghinion dacă-l mănânci, pentru că te omoară.
Ții vâscul pentru noroc. Tot pentru noroc, fiecare Revelion are ceva roșu. Și șampanie, cu care urezi sănătate și te gândești la dorința ta, în clinchet de pahare.
Ne agățăm de fiecare nimic, în speranța. În speranța că. În speranța că dorința. Dulci nimicuri. Mici nimicuri. Mari dorințe.
Prin puterea tuturor nimicurilor adunate!

Și chiar dacă afară-i frig, e cald înăuntru. Înăuntru, în casă; înăuntrul tău.
Aruncam artificii aprinse, de la etajul 9. Steluțe. Zburau puțin, ardeau puțin, da` se chema c-ai aprins anul nou. Că l-ai prins. Că ai trecut în el. Ritual de trecere.
Și găsesc noi motive pentru pus de dorințe și fiecare dulce nimic e un pas înainte.
Nu vreau să ningă peste prima ninsoare. Sau fiecare ninsoare să pretind că e mereu prima.

Pân` la următoarea primă ninsoare, la bună vedere!

Să fim mai noi

De ce să fim mai buni de Crăciun și-n tot decembrie? DE CE?
Tot anul îs un hibrid între Scrooge, Droopy, Garfield, Grinch și Kuzco și decembrie ar trebui să mă schimbe pentru o lună? Să zâmbesc cald, să fiu altruistă, să mă gândesc la bieții și săracii, să mă las cuprinsă de magia beculețelor, să fiu 11 luni pe an Camelia și-a 12-a lună să fiu brusc Camelia cea blândă și înțelegătoare? Să-mi ascund borcanele cu acid și gândurile de nervi cu dinții de calorifer, doar pentru că e sfârșit de an? Eu și restul care nu suntem nici prea buni, nici prea înțelegători, nici prea toleranți, să transformăm decembrie într-o lună frățească și magică? NU!

Nu cred că-n luna asta lumea e mai bună. Eu zic că e mai rea, că e fățarnică, și se chinuie să fie ce n-a fost tot anul, dintr-un spirit de turmă. Se screme să devină ce n-a fost, ia hotărâri care-ncep cu de la 1 ianuarie, pe care cel mai probabil nu le vor respecta, pentru că după 1 nu e numai mahmureala care te-mbie la shaorma, mai e și sfântul Cutare, care te cheamă la o nouă mahmureală, și hotărîrea de mai bun e amânată până măcar la următoarea luni, dacă nu la început de februarie. Și lumea se-ntrece nu în bunătate, ci în fățărnicie.

Și magia aia e indusă de beculețe, și de oameni care-și aduc aminte de tine doar la ocazii, și asta e ocazie mare, deci din ce în ce mai mulți își aduc aminte de tine pentru ca, dup-aia să te mai uite pentru încă un an, și de plăcerea de a umbla prin magazine, unde-i cald, pe când afară-i frig, și-năuntru miroase a portocale și-a brad și puțin a copilărie. Nu cred că devenim mai buni, devenim mai copii. Și n-ar trebui să devenim mai buni doar pentru că scrie în calendar. Nu militez pentru o lume mai bună, militez pentru una mai sinceră. Care să fie la fel tot timpul anului, și să dea cadouri doar din plăcere, nu din obligație, și să zâmbească doar dacă simte, și care să fie lângă tine și când ești ciufut, și lefter și fără chef, nu doar când e rost de hai și panaramă.

Magie de Crăciun e în mine, da` nu-i pentru toată lumea. Și nu-i indusă, și magia mea e cu iz de amintiri, cu toate Crăciunurile care au fost și alea care or să fie, și n-are nici o legătură cu a fi mai bun. Nu fac nimic de dragul de a face, deci o să ignor și-ndemnurile de anul ăsta. N-o să fiu mai bună. O să fiu eu până la capăt. Altfel mi-ar fi rușine să spun că-ncerc.

Spun NU! spălării de creier. Și mesajelor motivaționale, și ălora lacrimogene, și-o să fredonez colinde tot anul, c-așa-mi place mie, și n-o să donez acum, când tot anul nu donez nimic, și cadourile, și râsetele și plăcerea o să le păstrez doar pentru cei care merită. Pentru că n-am destulă bunătate-n mine pentru întreg universul.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Acoperă-mi inima cu ceva

E vreme de numărat copiii.
Cum bani știu exact câți am și copii n-am de gând să fac, m-am gândit să număr copiii, că tot e atmosferă apocaliptică și vineri dimineață fiindcă eu tre` să ajung la muncă.
Fiindcă e dimineață, eu vorbesc mult.
Fiindcă e vineri, vorbăreala mea o să treacă ziua mai repede. Nu cere coerență, că e matinalul prea matinal și până și melodiile le aud în reluare.
A, și fiindcă s-au spart vreo două oglinzi ieri, azi e apocalipsa.

Eu am zis c-o să vină. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Eu tot ziceam, și maiașii au zis, da` pe ei îi crede lumea, pe mine nu. Da` ce au, mă, maiașii în plus față de mine? Ba chiar au în minus, că nu mai sunt. Da` nu, mă, credeți-i pe ei, că Camelia oricum bate câmpii și vorbește-n dodii.

Deci a venit apocalipsa. Plouă, e frig și vreau să-i bat pe toți ăia care și-au dorit să treacă vara. Să le fac guler din umbrelă. Să-i sugrum cu șireturile de la galoși. Nu că aș avea galoși sau galoșii șireturi, dar e postarea mea și pot să scriu ce vreau eu.

Eu nu zic că e apocalipsa aia finală, sau c-o să țină prea mult și-o să murim cu toții. Asta doar dacă nu ne triază Noe și vrea să ne ducă pe arcă. E știut faptul că a dat-o-n bară ultima dată, și-a uitat de unele persoane. Pentru lămuriri, citiți episodul cu dinozaurii. Plus că nimeni nu mi-a putut explica cum a stat el și-a triat femelă și mascul la râme și la girafe. Și cât ditai țarcul a trebuit să aibă pentru girafele alea.
Deci nu spun că-i apocalipsa finală. E una mai mică, așa. Un fel de prefață. Să-i spunem introducere. Serios, să se uite cineva acum pe fereastră. Uite, zboară frunzele. Ce frumos plouă. Uite și-o oaie care zboară, că-i vânt și toamna vântul e puternic. Ce-i așa ciudat să vezi o oaie care zboară?

Dar da, număr copii. Copilul care mă stresează - 1. Copilul ăla care nu se mai oprește din țipat, pe care nu știu cum îl cheamă și nici cum arată, dar căruia îi recomand dop - 2. Copiii care se duc la grădi - 3. Copiii minune care la 3 ani deja au veleități de geniu - 4. Copiii femeilor borțoase - 5.
Mai departe m-am plictisit de numărat.
Am zis eu că vine apocalipsa. Nu-s guru degeaba.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Leneș profesionist

Îs leneșă. E una dintre calitățile mele principale. Îmi place să dorm, să stau, să obosesc stând și dup-aia să mă odihnesc. Există multe variațiuni pe tema statului. Pot sta c-o carte-n mână, pot sta la comp, pe net, la filme, cu un joc în față, pot sta la un pahar de vorbă, amuzant sau serios, depinde de caz, la un cocktail de vorbe, pot sta în casă sau într-o cafenea, sau pe-o terasă, pot sta picior peste picior, cu un picior sub mine, cu picioarele-ntinse, cu ele pe pereți, pot sta și-n multe alte poziții, doar timp să am. Timp să stau.

Statul meu nu-i stat degeaba. E stat fără să muncesc. Fără să mă duc la serviciu adică.

Cred că mi-ar fi plăcut să fiu tâmplar. Sau meșter din ăla micuț, care știe să facă de toate. Când am chef să văruiesc, să găsesc un client care are nevoie de asta; când am chef să înșurubez chestii, să-l găsesc pe ăla care vrea șuruburi; lucruri minuscule, fără pregătire obligatorie, un fel de boem freelancer care, din când în când, mai și muncește. Care are timp să scrie și bani să-și întrețină viciul.

Nu cred c-aș fi făcut prea multă avere, pentru că nu știu să fac mare lucru. Dar cum știu măcar o schiță de montat mobila să interpretez, cred eu c-aș fi avut succes.

Am idei pe care n-am timp să le pun în practică. Pentru că, atunci când am timp, tre` să mă odihnesc și să o iau de la capăt, cu lipsa de timp. Când mă gândesc așa, îmi dau seama că principala mea calitate dispare. Nu-s leneșă. Îs doar într-o lipsă constantă de concediu. Concediu plătit, în care aș putea să transform ideile în realitate. Sau nu. Pentru că statul cu picioarele pe pereți ar fi mult mai îmbietor.

Oare angajează cineva un leneș de profesie? Fără diplomă, doar cu recomandări solide.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Cartea marilor vacanțe

Recitesc Medelenii, pentru a țâșpea mia oară. Dacă aș vrea să mă dau mare, aș spune că recitesc Kant și vreo carte care-a devenit best-seller peste noapte pentru că spune adevăruri general valabile, pe care le-a văzut oricine, dar pe care nu oricine le-a și scris. Pentru că-s banale. Gen Coelho.

Am citit cărți stupide, cărți simandicoase, cărți ușurele, banale, plicticoase, de aventură, drama, romance, istorie; romane la modă în perioada aia, clasici, contemporani, foarte contemporani; prețioși, deprimați, veșnic neînțeleși. De-a valma.

Recitesc Medelenii pentru că mă relaxează. Nu e în trend și nu e foarte de bon ton să spui asta. De bon ton e să dai titluri pompoase și nume de autori obscuri sau cunoscuți pentru că erau rebeli, nu pentru că scriau bine. Sau foarte intelectuali.
Aveam o colegă care avea veșnic după ea un volum din Kant; sau din Jung; sau din oricare dintre ăștia deștepți. Că dădea bine să citești chestii deștepte în timp ce beai o bere cu fundul pe bordură. Dă bine să te creadă lumea citit.

Dacă spui că citești Medelenii o să primești o sprânceană ridicată și te mai și întreabă vreun deștept dacă n-ai citit-o la vremea ei, adică prin gimnaziu. Ba da. Am citit-o în clasele primare. Și-am recitit-o măcar o dată pe an, de atunci încoace.
Am citit chestii ciudate, chestii pufoase, chestii care debordau de informație, de sentiment, de înțelepciune și, când le terminam, mă-ntorceam la Teodoreanu, sau la Tudoran, sau la Jules Verne. La copilărie.

Mă enervează ăia care fac o figură constipată și consternată când spui că nu ți-a plăcut nu`ș ce megacarte, cu nu`ș câte premii și mii de fani, gen La métaphysique des tubes. Că n-ai priceput nimic din ce voia aia să spună acolo și ești puțin retard și cam simplu, așa, în gândire. Nu, frate. Poa` s-o laude o lume-ntreagă, dacă mie nu-mi place, asta e. Nu tre`să-mi placă pentru că zic alții că e bună. Și mistică. Și interesantă și premonitorie.
Chestiile care se vor foarte inteligente și foarte epatante, mă lasă rece. Baudelaire dacă ar fi scris acum, m-ar fi lăsat rece. Și Lautréamont. Până și Bacovia. Atunci era ceva. Acum, tot aia.

Iar argumentele alea care-ți spun că e genială pentru că descrie într-un mod realist, intens și macabru o scândură de călcat rufe mi se par puerile. Mai puerile decât Medelenii mei.
Texte pentru că, probabil, nici pe tine nu te-a încântat prea tare, dar pare funky să recunoști. Ai pica de pe tronul ăla înalt dacă ai spune că nu-ți place literatura la modă. Sau ai crește în ochii mei.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!