.

sâmbătă, 31 decembrie 2011

2012

Anul trecut cam pe vremea asta, spuneam că vreau să dispară 2010. Am așteptat 2011 cam cum îl așteaptă credincioșii pe Mesia. Cum e așteptată ploaia în deșert, cum îți aștepți iubita la gară, cum aștepți să te trezești dintr-un vis urât. Și 2011 mi-a râs în nas. Până la un punct, din multiple părți. Și-apoi m-a lăsat mai moale. M-a iertat, îmi place mie să cred.

Și dacă anul trecut spuneam că o secundă nu face diferența, pe 31 ăsta aștept secunda aia pentru a-l simți încheiat. Pentru a pune punctul măcar calendaristic, pentru a închide o ușă de tot, pentru a lăsa în urmă tot ce a fost. A fost, a trecut, e trecut.

Nu-i mai pun nume anului. De la 1, după 12 noaptea, vreau alt prezent. Prezentul în care nu mai contează decât prezentul. Doar oamenii care sunt lângă tine, zâmbetele pe care le simți în priviri, și secunda pe care o construiești în fiecare secundă.

Un pas în fața celuilalt. Ușor, ca un copil care de-abia învață să meargă. Să mă reconstruiesc am început. Să continui reconstrucția, să fiu din nou eu cum eram, să fie un an nou, cu o nouă eu. Eul meu.

Urări? Una și bună: să vă ajutați dorințele să se îndeplinească, pentru că în nici un caz nu apar gata îndeplinite. Și asta în timp ce vă păstrați karma intactă. What goes around, comes around. Deci 2012 karmatic, cu de la guru citire.

Pân` la următorul an, la bună vedere!

vineri, 30 decembrie 2011

Guiness Book, here I come

Mă, în perioada sărbătorilor se face mai multă mâncare. Mult mai multă. Cât să hrănească o țărișoară din Africa. Cât să faci baie în câtă mâncare se face. Cât să-ți pui în cap, să-ți iei și-n sac și să donezi și unui lanț de cantine. Și faza ciudată e că numărul de persoane nu crește miraculos în perioada asta pentru ca, după 1, să revină la valoarea inițială. Nu. Același număr de persoane, de 10 ori mai multă mâncare.

Eu, una, nu mănânc de 10 ori mai mult decât de obicei doar pentru că-s sărbători. Da` mâncarea continuă să se înmulțească. Parcă face pui, pe bune. Azi îs 4 sarmale, mănânci 2, ghici ce! Mâine îs deja 8! Poimâine? O oală întreagă! Se-nmulțesc sarmalele între ele. Ba chiar fac și salată bouef, friptură la cuptor și tort. E un miracol al încrucișărilor în natură!

Și că-i mâncare multă, e una. Să fie la ei, acolo, nu mă deranjează, n-o țin în spinare. Problema intervine când lumea - a se citi în primul rând Doamna Mamă - se supără că de ce nu mănânci. Nu-ți place cum a ieșit? Îi mai trebuia ceva? Ți-e rău? Ești bine? Ei, lasă că știu eu, la alții mănânci, numai pe mine mă refuzi... Și-ncearcă să-i explici că nu ți se triplează stomacul doar pentru că-s sărbători, și nu tu mănânci puțin; mâncarea-i monstruos de multă!

Pe bune acu`, de ce face lumea atâta mâncare? Clar n-ai cum s-o mănânci pe toată, decât dacă vrei una din două: ori să bați recordul la obezitate în cel mai scurt timp, ori ai chef de o vizită subită la spital, partea de spălături stomacale. Altfel nici un om întreg la minte nu poate mânca atât. După câteva zile, sincer se strică. Tre` s-o arunci. Nu-i păcat de muncă, nervi chinuiți, chestii consumate doar de dragul datei?

10 sărmăluțe și-un tortuleț îs mai mult decât de ajuns. Hai, fă și-o bucățică de grătar, și-ai terminat povestea. Nu, frate, că vezi tu, că dacă nu-i din abundență, parcă n-au liniște. Parcă dă strechea-n toate gospodinele. Mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult! Și-mi vine să mă refugiez undeva departe, să mă hrănesc cu pâine și cafea până trece microbul ăsta, pentru că tare mi-e c-o să mă atace toată lumea, o să mă lege de scaun și-o să-mi bage sarma după sarma după hors d'oeuvres, după plăcintă, după friptură, cu polonicul direct pe gât. Și-o să mă cheme Balon Camelia, după. Guiness Book, here I come!

Pân` la următorul fel de mâncare, la bună vedere!

joi, 29 decembrie 2011

Să ningă, să nu ningă

Și-au dorit zăpadă măcar de Crăciun. Că un Crăciun fără zăpadă parcă nu-i Crăciun. Ei, a fost Crăciun, n-a fost zăpadă și n-a murit nimeni. Ba chiar a fost un Crăciun frumos, cu bucăți de poveste.

Nu, că vezi tu, iarna fără zăpadă parcă nu-i iarnă. Că ei vor zăpadă, să alunece, să scârțâie sub tălpi, să fie așa alb și frumos, să pice zăpada din copaci și să fie ca la televizor, mirobolant de imaculat.

Buuun, vrei asta? Du-te, frate, la munte. Acolo-i zăpadă din plin. Să-ți pui și-n cap și să mai iei și acasă. Să te tăvălești în zăpadă, s-o mănânci, să ți-o bagi în urechi, să te-ngropi în ea și să rămâi acolo, dacă-ți place atât de mult.

Da` nu face dansuri ale ninsorii pentru locul unde stau și eu. E simplu: vrei zăpadă, te duci acolo unde este. Nu vreau zăpadă, rămân unde sunt. Echitabil. Pentru că să ningă înseamnă așa:
- mda, frumos, alb, minunat și fermecător pentru tine.
Pentru mine:
- înotat până la genunchi în chestia aia albă care e rece, și se topește, și ajung la destinație semiînghețată, semicuapacurgând din blugi, semizgribulită, semidorindu-micelmaimareuscătordepărdinlume ca să-mi usuc blugii.
- după ce trece faza cu ”vaaaai, ce frumoasă-i zăpada”, începe faza cu zăpada care nu mai e nici albă, nici pufoasă, e ceva între gheață, apă și noroi, care se lipește de bocanci, care te face să aluneci și care seamănă cu un fel de mâzgă...
- un picior rupt? Un umăr dizlocat? Un cap cu găuri? Care mai dorește, care mai poftește! Să fie din plin, că avem zăpada pe care v-ați dorit-o, Smurd-ul face 24/24, să umplem urgențele și să consumăm ghips-ul!

Iar cei care și-au dorit teribil să ningă, după 2 zile încep să se plângă că nu mai au cum să ajungă la serviciu. AAARRRGGHH!!! Păi, când ați vrut-o, n-ați gândit că nu apare așa, din senin, ține puțin și dup-aia dispare subit, lăsând totul curat și frumos? Nuuu, lăsați-o pe Camelia să fie the big bad wolf, care nu pricepe magia Crăciunului, care e antizăpad, faceți fețe-fețe și dup-aia să suferim cu toții pentru că vi s-a îndeplinit dorința negândită!

Iarnă caldă și uscată îmi doresc. Pentru zăpado-maniaci, s-a inventat muntele. Migrați fericiți!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 28 decembrie 2011

Momentul ăla

Știi senzația aia, când te lovești de pat sau de scaun, și dai în ele cu toată puterea, de obicei, cu degetul mic? Sau când dai cu cotul în marginea mesei, și-i exact punctul ăla, care-ți amorțește mâna pentru câteva momente? Senzația aia de durere acută, care-ți ajunge până-n creier și te paralizează. Aia.

Momentul în care-ți dai seama că ești făcut din carne și oase, oricât de mult ai fi vrut să crezi altceva. Când realizezi că trebuie să faci mai mult, mai bine, mai intens, dacă vrei să-ți iasă. Când ți se spune că nu mai ai nimic de făcut sau că nu mai depinde de tine, și refuzi să stai și să aștepți. Ăla în care îți aduni toate dezamăgirile, și refuzurile și tot, le dai la o parte și te hotărăști că lupți în continuare. Chit că e posibil să fie o luptă cu final pierdut. Finalul e când renunți, nu când scrie pe ecran ”the end”.

Picătura de apă rece care-ți pică în creștet; când te tai într-o foaie; când ți se desprinde carnea de unghie; frâna cu genunchiul pe asfalt; zgomot de unghie pe tablă; prima gură de cafea clocotită; mohair între dinți; și încă una, care nu poate fi scrisă.

Momentul în care-ți dai seama că ești om, cu toate plusurile și minusurile. Și că trebuie să elimini minusurile nu pentru a deveni mai puțin om, ci pentru a deveni mai om.

”Genunchii mi-i plec pe podele/ Cu capul mă sprijin de cer...”
Pân` la următoarele versuri, la bună vedere!

marți, 27 decembrie 2011

Puterea sms-ului

Știi mesajele alea stereotip de sărbători cu ”fie ca” sau ”sfânta lumină” sau ”acum, în prag de”? Da, despre alea care s-au transmis din generație în generație, sau astea mai noi, pe care le găsești lejer pe net, dacă dai o căutare cu urări. Mă, mă enervează. Pe bune. Nu pentru că n-au pic de originalitate, ci pentru că le primești în serie, de la persoane cu care n-ai nici în clin, nici în mânecă.

Din câte am înțeles, se caută mesajul și se ia agenda la puricat. Din toate numerele, majoritatea sunt Cutare. Da` cum să nu-i dai și lu` Cutare o urare? Cum să-l ignori? Dacă te consideră lipsit de bun simț și fără maniere? Așa că trimiți în lanț. Na, de-aici, să nu zici că nu te-am băgat în seamă.

Recunosc cinstit că la genul ăsta de mesaje eu nu răspund. Mie nu mi-e teamă că o să fiu considerată lipsită de bun simț și fără maniere. Pentru că nu mi se pare cinstit să răspund decât celor pe care le simt sincere și acolo doar pentru mine. Și nu, nici nu dau mesaje-n lanț. Ba chiar nu dau mesaje deloc. Dacă vreau cu adevărat să-ți urez alea-alea, te sun. Chit că-i pentru 30 de secunde, mă simți în voce și simt că te bucuri că-mi auzi vocea. Atât de simplu.

Bilanț? Am răspuns unui mesaj, am dat un telefon. Un amic și-o persoană la care țin, peste ani. Face to face, oamenii care contează și care-s lângă mine. Din multiple puncte de vedere, în multiple feluri. Și-atât.

Încă o săptămână și se termină toată agitația. Aștept calmul de după.

Pân` la următoarele mesaje, la bună vedere!

luni, 26 decembrie 2011

Lene

Mă-ncearcă o lene așa, ca de sfârșit de an. Ca de sfârșitul unui an care ar trebui banat din calendar. Șters, desființat, acuzat așa cum acuza Inchiziția vrăjitoarele. Dar despre an, peste câteva zile, poate. Azi e vorba de lene.

O lene din aia, de numai la mâțe o mai găsești. La ele, care dorm 18 ore pe zi, și au somnul pofticios și, oricât ar dormi, parc-ar dormi mai mult. O lene care cere concediu și lenevit total, între cearșafuri musai neapretate, cu muzică bună, și căldură de pături, țigări și-un pahar de vorbă. Lene din aia.

Pân` la următoarea lene, la bună vedere!

duminică, 25 decembrie 2011

De bine

Nu pot să mă plâng de colindători. Anul ăsta ori n-au fost, ori au reușit să mă evite cu grație.

Nu pot să mă plâng de insistența popei care, prin intermediul țârcovnicului, de obicei bate-n poartă, încearcă clanța și, dacă ai făcut imprudența de a o lăsa deschisă, vine nepoftit peste tine. Ori n-a fost, ori a ocolit Le Chateau de Camelia.

Nu mă pot plânge nici de frig, pentru că nu-ngheață pietrele și pentru că ninsoarea aia care mă speria nu s-a întâmplat, spre disperarea unora și spre deliciul meu.

Nu mă pot plânge de colinde, pentru că m-am plâns deja de ele. Nici de spiritul umanitar la comandă, pentru că și pe ăla l-am disecat. Nici de ăia care se îmbuibă, pentru că încă n-au trecut sărbătorile.

Nici de urări insistente și tipizate, nici de goana după cadou, nici de îmbulzeală, artificii, tărăboi, teoretic nu mă pot plânge mai de nimic; și nici de faptul că n-am de ce să mă plâng nu vreau să mă plâng, pentru că asta s-a întâmplat foarte rar în ultimul timp.

Nu-i un sfârșit de an perfect, dar e sfârșitul unui an departe de a fi fost perfect. Și d`asta azi nu mă plâng. Azi mă bucur de cadouri, de mâțe torcăitoare, de zâmbete, și planuri și cuvinte frumoase, și nici nu-mi aduc aminte că mâine muncesc, și nici că poate, cumva, odată. Azi am un zâmbet tâmp pentru toate cadoaiele pufoase și mi-s de ajuns două cuvinte. Aici și acum.

Pân` la următoarea stare de bine, la bună vedere!

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Ne place, da, ne place - p.107

Fără colinde. Doar de simțit.



Enjoy!

vineri, 23 decembrie 2011

Primul cadou

Stăteam eu cuminte seara trecută, cald țigări și muzică, gândind cadouri și surprize, mai un fum, mai dă boxa mai tare, mă rog, planuri d`astea. Când aud cum se deschide ușurel ușa pentru o clipă și-apoi se-nchide la loc. Singură. Halt! Stai să vezi că-i Moșu`! S-a apucat să-mpartă cadourile din timp și-a ajuns mai devreme. Bine, mult mai devreme, da` are o scuză, că-i bătrân și posibil senil; sau s-o fi gândit că am fost atât de cuminte că am dreptul la cadou în avanpremieră...

Și mă-ntorc încetișor, să nu-l sperii și să-i produc un șoc tot cadou, și dau nas în nas cu Cami. Postată mândră destul de aproape de mine, într-o poziție de dat cadouri, ținând gingaș ceea ce presupun că era surpriza mea before Christmas: un foarte real și foarte post infarct șoricel.

Mă uit la ea, se uită la mine, amândouă ne uităm la șoricel. Mă ridic prudent, să nu-i rănesc sentimentele și să creadă că nu-i apreciez gestul și-ncerc să gândesc rapid cum și-n ce mod iau domnul șoricel și să fac ceva ce nu se face cu nici un cadou: să-l arunc nepoliticos la gunoi.

Dacă are cineva impresia că-n momentul ăla Cami mi l-a înmânat frumos și-a așteptat mulțumiri, se-nșeală amarnic! Direct sub pat a dispărut, cu cadou cu tot. Și stau, meditez, îmi storc creierii. Cum o scot eu pe asta de sub pat, cu prietenul Șobo cu tot? Lipsă totală de idei. Și-mi vine gândul genial: Bucur! Ce mai contează că-i două din noapte când e o problemă de viață și de subpat?

Scurt îl trezesc pe Bucur, transmit telegrafic surpriza, salvator vine Bucur și-ncepe recuperarea cadoului. Când l-am văzut cu Șobo scos de sub pat, mi-a venit să-l pup. M-am abținut pentru că, într-un fel, îmi răpea my precious gift. Nu la fel de înțelegătoare a fost Cami, pe care pentru prima dată în 3 ani am auzit-o mârâind amenințător, prelung și fioros. Și năpustindu-se violent asupra lui Bucur pentru a-i smulge cadoul pângărit. Am rămas șocată pe viață și-am mulțumit divinității că pe el l-a considerat personaj negativ. Nu de alta, dar cu mine doarme și n-aș fi vrut să-mi petrec eternitatea cu frica de a nu mă trezi cu gâtul rupt a doua zi... Atât de violentă era.

Una peste alta, situația se prezintă în felul următor: primul dar l-am primit. Mulțumesc, Cami!
Data viitoare poate vine totuși cu ceva mai puțin fost viu, gen o cutie de pate sau o simplă ciocolată. Nu-s atât de pretențioasă încât să-mi doresc cadouri atât de proaspete. Dacă se încadrează în garanția înscrisă pe ambalaj, e perfect pentru mine!

Pân`la următorul cadou, la bună vedere!

joi, 22 decembrie 2011

Scurt

Am cunoscut un taximetrist care voia să fie veterinar. Un veterinar care vrea să fie Garfield. Un veşnic Peter Pan. Tot felul de oameni. Cunoscut în trecere, la o cafea, sau la multe pahare de vorbă. Cunoscut.

Unii vor să devină artişti, sau salvatori, sau cavaleri în armuri strălucitoare. Unii devin ce vor să devină, alţii ratează cu graţie. Unora le mulţumeşti şi treci mai departe, pentru că te-au învăţat că nu poţi fi mereu cine vrei să fii. Sau cine vor ei să fii.

În timp mi-am dat seama că unele lucruri nu se schimbă, iar pe altele nu le poţi schimba. Pe unele pur şi simplu nu vrei, altele se schimbă fără voia ta. Nu suntem cine credem că suntem, mai ales atunci când ni se dovedeşte contrariul.

Şi-n dimineaţa asta sunt eu. Pentru cine mă pricepe.

marți, 20 decembrie 2011

Atingeri subtile

Nu înţeleg mania unora de a-şi linge degetele când numără banii. Un, doi, trei, lins, patru, cinci, şase, lins, numărat, lins... E ca şi cum nu se pot abţine. Mai că ar vrea să-şi bage o bancnotă-ntreagă-n gură şi s-o molfăie fericiţi. Să simtă nu doar mirosul banilor, ci şi gustul lor.

Măăăă, e scârbos. Pe lângă faptul că practic lingi toate degetele care-au intrat în contact cu bancnota aia până la tine, mai lingi şi portofele, şi buzunare, şi toate chestiile care-au fost pipăite de degete înaintea banilor. Cu alte cuvinte, lingi o populaţie întreagă. Şi nu, n-o să refac traseul banilor ălora; e de ajuns să mă gândesc c-au fost pipăiţi de muuulte persoane, şi nu toate se spală din 5 în 5 minute pe mâini...

Da' ce plăceri ascunse ai, e problema ta. Devine problema mea, în momentul în care tu-mi dai banii ăia, şi mai că i-aş lua cu penseta, pentru că adn-ul tău e întins pe toată hârtia, şi n-am nici o dorinţă să-ţi pipăi adn-ul. Şi pe bune că nu pot purta mănuşi chirurgicale tot timpul, doar pentru că tu simţi imboldul nestăvilit de a-ţi mângâia papilele gustative. Şi pentru că nu-i igienic să le freci direct de bani, apelezi la varianta subtilă: mângâiat papila, mângâiat banii. Repetă acţiunea. Scabros!

Şi-a doua chestie: suflatul în pungă. La magazin, tanti vânzătoarea. Pentru că e prea complicat să desfacă punguţa, suflă-n ea şi da, pune bomboane, sau fursecuri, sau orice chestii care se vând vrac. Mi se zburlesc neuronii. Numai gândul că tanti şi-a băgat respiraţia în punga mea şi că fursecurile mele vor fi înconjurate de conţinutul plămânilor ei mă oripilează.

E ca şi cum nu poate rezista tentaţiei şi trebuie să personalizeze tot ce vinde. Ca să ia fursecurile foloseşte mănuşi, dar suflă nonşalant în pungă. Pentru mine nu-i nici o diferenţă şi nu mă-ncălzeşte cu nimic că nu le atinge cu amprenta digitală, ci cu aia respiratorie. După ce-am văzut-o făcând asta, n-am mai cumpărat decât chestii ambalate. Măcar nu văd eu cum sunt pângărite.

Mda, oamenii au plăceri ciudate...

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

duminică, 18 decembrie 2011

Ne place, da, ne place - p.106

Chef de duminică. Fără scris.



Enjoy!

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Prima de Crăciun

Pentru mine, vajnic muncitor 8 ore pe zi, în decembrie e momentul primei de Crăciun. Că am muncit un an întreg, că e vremea cadourilor, că tre' să ne bucurăm şi noi, mă rog, d'astea de argumentează o primă la sfârşit de an.

Ei, şi ca să primeşti prima cu pricina, tre' să fi muncit cred că vreun an în firmă. Adică, nu te-ai angajat în noiembrie şi pac! în decembrie te premiază. Corect sau nu, astea-s regulile.
Da' nu, că vezi tu că ăştia mai mici s-au trezit că vor şi ei. Să le fie de bine. Să le dea şi lor, nu mă interesează. Până aud varianta ailaltă: căăăă, să înjumătăţească prima ăstora mai vechi, ca să fie buget să ia şi ei, că altfel nu e corect.

Pe bune? Să mori tu! Zi zău, că altfel nu te cred. Adică, eu-mi tocesc coatele pe birou un an întreg şi, la urmă, ia să fac eu act de caritate şi na, mă, ia de la mine juma' de primă că doar ai ţi-ai tocit coatele vreo 2 luni. Meriţi, mă!

Căăă, aşa e corect şi colegial. O fi, nu zic nu, da' newsflash! (clişeu) viaţa nu-i corectă. Cât despre colegial, dacă erai în locul meu, ai mai fi fost atât de colegial?

Şi dacă tot e corect să împart prima cu tine, n-o fi corect să-mpart şi salariul, că tot am eu spor de vechime, şi tu nu? Şi, stai să-mi aduc aminte, salariile diferă că, deh, facem chestii diferite, nu vrei să facem jumi-juma şi acolo? Da' eu propun o chestie: cum eu am multe concedii fără plată, hai să le-mpărţim şi pe alea: tu-ţi iei mai puţin, stând la muncă, eu - mai mult, plecând. Ce zici? Că aşa e corect şi colegial.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

vineri, 16 decembrie 2011

În picioare

Eu nu înţeleg o chestie. Datează încă de pe vremea când mergeam cu autobuzul la şcoală. S-a mutat în maxi-taxi, am văzut-o şi-n tren şi da, încă se mai practică.

Să zicem că eşti în maxi-taxi şi e destul de gol. Ai locul tău lejer pe scaun, ba chiar sunt şi vreo 2 libere, şoferul conduce liniştit, atent şi fără manele, opreşte regulamentar în staţii, ba chiar aude foarte bine că i-ai zis că vrei să cobori la prima. Buuuun, şi tocmai a făcut o staţie, următoarea e hăăăt, departe când, deodată, o vezi cum se ridică şi se postează lipită de uşă. Spun "ea" pentru că, de obicei, e vorba de-o femeie. Şi stă acolo păzind uşa cale de ceva drum, până când maşina se opreşte şi ea poate, finalmente să coboare.

I-o fi frică să nu coboare cineva înaintea ei? O fi existând vreo superstiţie legată de primul care coboară din maxi-taxi? Care-i poanta, nu pricep. De ce să te ridici grăbit din confort, numai ca să păzeşti o uşă? Staţia e tot acolo şi dacă stai pe scaun până la ea. Nu pleacă nicăieri, şoferul nu sare peste, mai ales dacă îl anunţi, nu-i nevoie să petreci juma' de oraş în picioare ca să n-o ratezi.

Şi mai e şi categoria cealaltă:
Anunţi că vrei să cobori la prima, ai ajuns lângă uşă şi aştepţi să se oprească maşina de tot. De obicei nu am dorinţe sinucigaşe de a sări din mers. Mă, şi se-mbulzesc, şi te dau la o parte, se folosesc de coate, şi genunchi, şi genţi, tot aşa, pentru a fi primii care coboară. Băi, băi, băi, stai aşa, că uşa aia n-are limită de persoane care pot coborî în acelaşi loc. Şoferul nu va pleca până când nu cobori şi tu. Nu se dă bonus primului care coboară. De ce tre' să te-mbulzeşti? De ce nu poţi aştepta liniştit? Nu-i o tragedie dacă nu eşti primul, nu se dă nimic gratis, stai lejer că-n două secunde tot afară o să fii şi fără să-mi dai mie ghionturi strategic aplicate.

Başca faza cu trenul:
Urmează ultima staţie. Aia din care trenul nu mai pleacă. Mă, şi se ridică cu bagaje şi cu tot cu juma' de oră înainte de staţie, se postează lângă uşă, şi-aşteaptă-n picioare să se oprească trenul şi da, să fie primii care coboară.

Mă repet: o fi o nouă superstiţie de care n-am aflat încă, da' pe bune că nu e enervant, e intrigant de-a dreptul. Vreau o explicaţie logică şi plauzibilă pentru asta. Dacă o fi existând...

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

joi, 15 decembrie 2011

O dimineaţă perfectă - p.2

De obicei, când primesc colete, există o procedură foarte simplă: cu o zi înainte primesc mesaj că a doua zi va veni nenea cu colete. Să fiu ori eu, ori buletinul acasă. Vine, sună la poartă, lasă ce are de lăsat, mission accomplished. Fără complicaţii, fără stres.

Da' nu, că azi a fost o zi din aia. Dormeam fericită. Visam gumiţe, fluturei şi ce mai visez eu acolo; pătuc călduc, păturica moale, Camelia fericită. Şi-mi sună telefonul. Telefonul meu care e dat TARE, să-l aud şi din beci. Nu, nu sunt surdă, doar nu aud. Bun, şi sună. TARE. Cutare număr. Şi răspund. Da, cu vocea mea de dimineaţă.

Bla, bla, bla, coletul, bla, bla, bla, sunteţi acasă, blablabla.

Inutil să spun că oricum nu pricep mare lucru la ora aia. Pentru că da, era 7.17 minute. Ştiu pentru că am reţinut "colet" şi m-am uitat la ceas. Am mulţumit divinităţii că mai am câteva ore de somn, şi l-am cadorisit pe sunător cu câteva gânduri de bine. Păi, cum să suni, frate, la 7 dimineaţa? Nici pensionarii nu-s trezi la ora aia...

Mă-ntorc pe partea cealaltă, adorm instant, visez cum sunătorul de serviciu păţeşte lucruri drăguţe, gen e trezit din 5 în 5 minute de-o bazooka şiiii... Sună din nou telefonul. TARE. Cutare număr. Şi răspund. Da, cu vocea mea de dimineaţă.

Bla, bla, bla, coletul, bla, bla, bla, am ajuns, blablabla, îmi deschideţi? Infarct, şi altceva nimic! Ceasul? 9.27. Nu mai are nimeni somn? Toată lumea se trezeşte cu noaptea-n cap? Scenariile de chinuire a mesagerului nenorocos se-nmulţesc cu fiecare milisecundă. Îl văd chinuit cu picătura chinezească. Încercând să doarmă într-un pat plin de purici. Şi ploşniţe. Şi furnici. Visând că se trezeşte pentru că-i sună strident alarma. Şi chiar să-i sune. Mă rog, d'astea. Norocul lui că venea însoţit de-un colet plăcut. Altfel...

Da, am adormit la loc, da, au mai venit vreo două mesaje de la Orange şi de la Orange, da, am dormit pe bucăţele, da, am vinişoare roşii şi planuri malefice, da, vreau un concediu în care să dorm 18/24 şi-n care nu te sună decât persoane care ştiu cât de mult iubeşti somnul şi care nu te chinuie la ore indecent de mici. Care dorm la fel de mult şi care ştiu că relaţia mea cu somnul e eternă şi inviolabilă. Mai greu...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 14 decembrie 2011

Rece şi crud

Mă urc în taxi şi mă aşez confortabil. Câteva secunde şi dezastrul se produce: din radio începe să sune MELODIA ACEEA. O melodie care e peste tot, la orice oră din zi şi din noapte, pe orice post şi-n orice playlist. Adele cu nuştiucumîizicemelodiei.
Mă uit mai atent, şoferul fredonează fericit. O matahală de om, ras în cap şi cu tendinţe nazi care e, de fapt, în adâncul sufletului, extrem de sensibil. Îmi vine să strig din toţi rărunchii "nuuu, nu MELODIA!"

Nu pricep. E lungă, lentă, boring. Genul de melodie pe care n-o poţi cânta decât dacă ai foarte multe sentimente. Toate găinile pică la melodia aia. Cum începe, le vezi că se transformă. Se topesc instantaneu. Au o privire tâmpă şi suspină îndrăgostite de prins ciarming. Găini beldisite şi cocoşi blendăi.

Şi chiar încearcă să cânte cu graţie şi durere, cum cântă ea, cu muget de căpriţă udă. Cum ridică în slăvi dragostea şi persoana ACEEA. "Oh, prietene, de ce eşti aşa timid?" Cum îi tremură glasul de emoţie pentru că n-a mai întâlnit pe nimeni aidoma lui. "Ţin minte că ai zis că, uneori iubirea durează, dar alteori ea doare." Atâta înţelepciune! Ce adevărat le spune! Inimă de piatră am...

Plus că femeia e stalker. "Urăsc să apar de niciunde, pe nepusă masă, dar nu mai puteam să stau deoparte". Pe bune? Săracul om cred că e nevoit să-i pună restricţie dacă tot apare aşa, peste tot. Spooky: să vrei să scăpi de ea, şi ea să tot apară, ca Chucky. Îl omori, şi tot există continuare, şi poţi să-i faci orice, că tot te găseşte. Dacă asta-i iubire, eu sunt E.T.

Şi cum se plimbă-n decorul alb-negru artistic, şi spumos, şi încărcat de romantism. "Vaaaaai, ce frumos!" suspină găinile-n cor. Şi mie mi se face pielea de găină. Nu de emoţie, de nervi. Timpanul meu e agresat, pentru că aia zbiară constant. Pentru că nici muzică de femei nu se poate numi, ci muzică de femei puţin frustrate, care plâng la comandă şi simt tot aşa, la comandă.

Pentru cât de tare mă enervează, le-aş aduna pe toate, le-aş închide-ntr-o cameră, şi le-aş pune melodia pe repeat câteva zile. Să se-nece în lacrimi, să transpire sentiment, să le explodeze neuronii de atâta cheesy şi melodramatic şi patetic. Da' nici aşa nu cred că le-ar trece...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 13 decembrie 2011

Call me Grinch - p.2

Mă enervează colindele. Oriunde aş fi, dau cu capul de-un perete de colinde. Mai vesele, mai din alea de-ţi tai venele, mai în română, mai în alte limbi, başca toate cântecele siropoase de dragoste, care conţin "brad", "crăciun" şi "tu eşti singurul cadou pe care mi-l doresc". Bleah!

Toate-s puţin constipate, de parcă doar în decembrie ai voie să fii vesel, cu cadouri sau in love. Mă deprimă pentru că pun limitare pe joy, jolly, happy. Că vezi tu, doar o lună pe an e sezonul zâmbetelor. În rest, stai încruntat, că nu-i Crăciun! Plângi, şi suferă, şi zvârcoleşte-te-n chinuri groaznice. O să vină şi luna aia în care o să ai voie să te bucuri. Până atunci mori, vierme, mori!

Ies din casă, şi-o boxă-mi răsună din casa vecină, cu leru' ler; maxi-taxi, radio, 3 cântece de sezon unul după celălalt; iau taxi-ul, shalalalalalala; paznicul de la firmă flueiră vesel ceva de-o gutuie galbenă; colegii cântă-n cor "săniuţa fuge"; nu m-aş mira teribil dacă mp3-ul meu ar decide cu de la sine putere să cânte o selecţie de Crăciun... I'm doomed!

Da, mi se pare deprimant tot spiritul ăsta care-i cuprinde pe toţi; mă calcă pe ficaţi playlist-urile interminabile şi infernale; simt cum îmi apar iritaţii în urechi de-atât dragoste, fraternitate, religiozitate. E o invazie, zic eu. Ne cotropesc cu muzică şi ne ademenesc cu portocale.

Plus că le mai vezi pe unele cum ridică-n slăvi perioada asta, luminate de parc-ar avea instalaţie de brad în loc de ochi, cu declaraţii siropoase, pline de miez şi simţământ. Şi simt nevoia de a repeta: BLEAH!

Şi-mi place Crăciunul, şi-ador să fac cadouri, şi-mi place mirosul de brad; da' când mi se bagă pe gât cu polonicul, îmi vine să-mi pun mantia invizibilităţii şi să nu mă vadă decât cei cu care vreau, într-adevăr, să fiu de sărbători...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

luni, 12 decembrie 2011

The others - p.3

Dragă coleg al cărui nume nu-l cunosc, şi de-al cărui nume chiar nu-mi pasă,
spun "coleg" pentru că-mpărţim aceeaşi clădire, şi-n nici un caz acelaşi loc de muncă. Dragă coleg al cărui nume nu-l cunosc, mie nu-mi pasă dar se pare că ţie da. Pentru că m-aud adusă-n discuţii şi aflu c-am făcut lucruri despre care eu nu ştiu nimic. Pentru că nu te simţi băgat în seamă.

Şi-am trecut peste faza cu "satanisto", şi peste aia cu "Marilyn Manson", şi peste faptul că "punk's not dead", şi peste-nţepături, şi strigături, totul din prea marea mea mărinimie. Dar dragul coleg încă are dileme, pentru că nu-i dau atenţie atunci când ies la ţigară. Pentru că macho-ul din el s-a trezit căăă... prea nu socializez cu el, ză one, ză only, ză magnificent.

Dragă coleg, nu ţi-e frică să ieşi cu faţa aia-n lume? Nu-ţi iei amendă doar pe motiv de figură? Nu te uiţi cu inima strânsă-n oglindă, de teamă să nu faci infarct? Ţi-au dat voie să ieşi în lume fără însoţitor? S-au riscat să facă asta?

Înainte-mi erai indiferent. Un tocilar cu pretenţii de roacher. Cu părul slinos şi cu impresii. Ar fi trebuit să mă impresioneze faptul că nu te speli pe cap şi să mă bag în vorbă? Sau faptul că ascultăm - probabil - aceeaşi muzică să ne facă fraţi de sânge? Trebuia să pic găineşte în faţa pantalonilor tăi de piele? Sau pentru că ai bocanci cu ţinte să uit că nu am ce discuta cu tine şi că, mai ales, nu vreau asta?

Acum, dragă coleg, nici măcar indiferent nu-mi mai eşti. Gândacul pe care-l strivesc cu papucul îmi va inspira mai mult. Pentru că oamenii vorbesc şi dacă nu-i vezi, şi dacă nu vrei să-i cunoşti, şi dacă habar n-au cine eşti.

Dragă coleg al cărui nume nu-l cunosc, am încheiat capitolul cu tine. Erase and rewind.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

duminică, 11 decembrie 2011

Ne place, da, ne place - p.105

Altfel...


Rue Melo - "Enamorada" de djhoff

Enjoy!

Sindromul discului zgâriat

Replicile care ştiu că vor urma, încă înainte de a fi spuse, mă disperă. Alea care sunt aceleaşi într-o anumită situaţie, şi care se repetă enervant de fiecare dată când faci ceva. Şi nu mă refer la "noroc!" atunci când strănuţi.

Ai mei ştiu că fumez de când m-am apucat. Sunt mulţi ani de-atunci. Şi stau frumos în imperiul meu, cu cafeaua şi ţigara, şi fac ce fac eu pe acolo. Ei, dacă trece Bucur pe la mine, mai rar va saluta. Replica lui e mereu "ţigăroaica, ţigăroaica!". Cred c-am auzit milioane de ţigăroaice. Deja îl vizualizez în costum de ţigară, cu capul aprins, ieşindu-i fum pe urechi.

Dacă tuşesc - şi tuşesc destul de des în ultimul timp pentru că m-am împrietenit c-o răceală - tot Bucur, în înţelepciunea lui, va replica: "taci plămân, că-ţi dau tutun!" Deja nu-mi mai vine să tuşesc cât sunt prin preajma lui pentru că, de 10 ori într-o zi dac-aş tuşi, de 10 ori aş auzi faza cu plămânul şi tutunul.

Se-ntâmplă să beau un pahar de vin şi, în inocenţa mea, să afirm că-i bun? "Bun îi vinul, nu-i ca apa, nici friptura nu-i ca ceapa." Să-mi iau câmpii, şi altceva nimic. În momentul în care mă aud spunând ceva, ştiu cu siguranţă c-am făcut o greşeală, pentru că da, va urma o replică celebră, plină de miez.

De ce simte nevoia să completeze cu aceleaşi chestii? Nu s-a săturat de ele? Nu s-ar întâmpla nimic grav dacă nu le-ar spune. Ba chiar aş fi mai fericită. Da' nu, că e o nevoie imperioasă de a repeta. De parcă se sufocă dacă nu spune. De parcă viaţa lui depinde de asta.

Şi-am crezut că sindromul discului zgâriat vine odată cu o anumită vârstă. Că, după ce trec de 50 de ani, li se-nţepeneşte mintea pe anumite fraze, şi le repetă over and over again, pentru că nu mai au puterea să scoată ceva nou. Nimic mai neadevărat!

Dacă în discuţie vine vorba de speranţă, o colegă va spune impasibil: "sperando, vivindo, murindo, cacando". E vorba de vârstă, o alta va replica "bătrâneţe, creţe", lăsând spaţiul dintre necompletat. Zodii? "Există două zodii: vărsătorii şi restul." Vrei ceva bun? "Mănânci, calule, ovăz?" Facem o comandă azi? "Faci cinste?"
Şi lista poate continua. Aceleaşi replici, repetate la nesfârşit. Nu, nu ţine de vârstă pân' la urmă. Poţi avea discul zgâriat şi la 20 de ani. Singura mea problemă e că m-am săturat să ştiu ce va urma. Previzibil mă chinuie. Şi-mi simt neuronii pulsând, şi nu mai e mult până explodez. Bye-bye previzibilitate!

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Ne place, da, ne place - p.104

Zi plină, plină, plină.
O melodie care-mi place mult. Şi mult timp n-am ştiut cum o cheamă.
Şi multe idei - ca să nu zic sentimente, pentru că sună mult prea feminin.



Enjoy!

vineri, 9 decembrie 2011

Andrea Dworkin se răsuceşte în mormânt - p.3

N-o să-nţeleg nici dacă mă pici cu ceară o anumită categorie de femei. Una aparte. În primul rând măritate, pe cale să, sau cu gândul doar la. Nici asta n-o pricep, dar o... tolerez, să spunem.
Dar aici e vorba de ceva mult mai grav: cum se-ntâlnesc, cum încep. Da, să vorbească. Şi nu, nu vorbesc dulci nimicuri drăgălaşe. Nu vorbesc despre ojă, muzică, decizii; nu-şi dau sfaturi, nu-şi fac planuri de ieşeală, nu nimic. Nu, ele au discuţii serioase!

Am fost la piaţă, şi-am lăsat toţi banii. Şi pe ce? Pe te-miri-ce. O bucăţică de carne de pui, da' mică-ţi zic, câteva sute de mii... Încă o bucăţică de carne de porc, alte sute. Zarzavat de ciorbă, nişte brânză, o bucăţică de preparat şi s-a dus tot salariul! Nici nu mai ştiu ce să gătesc în stilul ăsta...

Sprânceana mi se ridică spectaculos şi periculos. O auzeam pe bunică-mea cu d'astea. Da' ea avea între 60 şi eternitate. Plus că era bunică. Bunicile vorbesc din astea, pentru că au epuizat restul subiectelor în atâţia ani de trăit. Pe Doamna Mamă am auzit-o de curând cu aceeaşi dilemă, dar vorbea cu bunică-mea, deci se chema că-i face hatârul. Da' frate, acu', când ar trebui să gândeşti party-party, când ai jdemii de chestii de trăit şi şi mai multe de povestit, tu te-ngropi în cratiţe?

Ai sărit de la 18 direct la 60 de ani? Perioada dintre unde-i? Şi e atât de interesant să te plângi de cât de mult costă mâncarea? Păi, toată lumea ştie cât costă mâncarea. Toată lumea mănâncă la un moment dat. N-ai vrea tu să te duci la magazin, să zâmbeşti frumos şi să te-ntorci cu sacoşele pline, şi cu cardul la fel? Da' nu, nu despre preţuri e vorba, e vorba că ai sărit o bucată majoră de existenţă şi ai ajuns ACOLO. The point of no return. Mâncare, şosete şi copii.

Şi nu, nu pricep, pentru că femeile sunt frumoase, şi graţioase şi femei când vorbesc despre ele. Când îţi povestesc cum s-au fript cu cafea, cum au alergat jumătate de zi să găsească perechea ideală de pantofi, cum au stricat toată hârtia până să reuşească să-mpacheteze un cadou; când au dileme despre cum să se tundă, când te-ntreabă cum ai dormit, când îţi povestesc ce au visat, când îţi spun bucăţele din viaţa lor şi te lasă să ghiceşti restul. Nu când totul se reduce la ce să mai gătească şi la frigider-bucătărie-alimentară.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

joi, 8 decembrie 2011

Cutare cel vestit

Mă enervează persoanele omniprezente. Alea pe care le găseşti oricând, oriunde, sub orice formă. Mă duc să iau pâine, Cutare e acolo. Beau o cafea, ghici ce, acelaşi Cutare. Ajung relaxată la mare distanţă de casă, peste cine dau? Cutare! Deja îl cunosc pe Cutare, eventual fără să fi schimbat o vorbă cu el în viaţa mea. Deja are o personalitate de sine stătătoare, fără să-i cunosc personalitatea. Deja mă salută şi parcă se şi bucură când mă vede. În curând Cutare se va băga şi-n vorbă, pentru că va considera că ne ştim de atâta timp, încât e momentul să facem şi cunoştinţă...

Sunt mulţi Cutare. Cum îl recunoşti? Întorci capul, şi e acolo. Şi nu pentru că te urmăreşte, ci pentru că aşa e el. Prietenul tuturor, un milion de cunoscuţi, imposibil să te duci undeva fără să dai de el. Concert, pahar de vorbă, sesiune de shopping, oriunde. Răsare ca din pământ; de după cutii, din spatele ghivecelor de flori...

Dragă Cutare, nu te-ai plictisit de omniprezenţă? Nu te-ai plictisit de statutul de Cutare? N-ai o casă? Nu dormi niciodată? Nu te simţi mulţumit decât dacă bifezi fiecare cafenea din oraş, şi fiecare eveniment cât de cât public? N-ar trebui să mai scurtezi traseul şi lista de cunoscuţi, ca să nu ne mai intersectăm de fiecare dată? Şi nu, nu-i musai să ne cunoaştem doar pentru că ne vedem. Socializarea fără frontiere nu-i punctul meu forte.

Şi, dragă Cutare, nu te mai gândi să mă saluţi; e în zadar... Ori nu văd, ori te ignor. Asta ca să ştii data viitoare, când îţi mai trece prin cap că am putea să ne ţinem fericiţi de mânuţe şi să cântăm Kumbaya...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

miercuri, 7 decembrie 2011

Zzzz

Zddrrreelit. ZZZddrrre-lit. Şi-ncă o dată, da' mai apăsat, şi mai cu ciudă: zzdddre-lit!
Ce-i cu cuvântul ăsta? Ştii când faci fixaţie pe-un cuvânt, şi te amuză-ntr-un fel, da' te şi zzggârie aşa, pe timpan, da' rămâne adânc fixat pe neuron şi nu mai poţi scăpa de el? Ei, aşa-i cu zzddrelitul, chit că-ţi zzddrreleşti genunchii, palmele, sau doar creierii. Cine l-a inventat poate fi mândru, pentru că mi-a rămas adânc înfipt în vocabular; la fel ca o melodie enervantă, care nu-ţi place neapărat, dar care te obsedează zile-ntregi. Şi oricât ai vrea s-o înlocuieşti, nu vrea să dispară. Şi te trezeşti c-o fredonezi în gând, în public, în duş şi pe bune că nu-ţi place atât de tare.

Zzzggaibă, zzzgâtie, zurrrrliu. Altele zzggomotoase, care zzzguduie tot. Cuvinte din vechi şi dintr-o copilărie în care nu pricepeam dacă-i de bine sau de rău. Da' cică pot fi şi de bine, şi de rău. Depinde. Dacă zzddrăngăneşti dimineaţa toate cele, e de rău. Dacă-i faci să râdă, e de bine.

Nu te sssttrofoca prea mult, bllleotocăreşte mai puţin şi n-o să fii torcoşşşit. Mă, sincer, ce-i cu cuvintele astea? Recunosc, au farmec, da' rămân pe sistem. Mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult. Perverse cuvinte. Te iau prin învăluire. Nu mai scăpi de ele. Nu mai ai nici o şansă.

Şi-n ultimul moment, mă vizualizez repetând obsesiv: zzzdddrelit!

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

marți, 6 decembrie 2011

Vecinii sunt ciudaţi

Pe vecina mea o văd mai rar dacă-i soare, frumos şi cald afară. Atât de rar că, uneori, uit că mai există. O mai aud din când în când tuşind. Da, vecina care şi-a făcut rezerve de apă pentru sfârşitul lumii. Cred că sunt câteva luni bune de când uitasem de existenţa ei.

Cum începe să plouă, cum îşi face şi ea apariţia. Dacă ninge, deja o văd mai des. Iar dacă sunt nămeţii de zăpadă, şi tre' să înoţi prin curte, mi se pare că-i eternă. Cine s-o mai înţeleagă?

Plouă? Torenţial? Acolo e de ea! Mai că am impresia că o să-nceapă un dans ciudat în mijlocul curţii; să mulţumească divinităţii că nu mai e secetă... Şi sincer am impresia că apa nu se lipeşte de ea. Oricât s-ar plimba, are capotul uscat, de parcă de-abia a ieşit din casă.
Ninge? Şi e zăpada pân' la brâu? Ghici cine dă cu patos cu lopata, şi face ture-ture prin curte. Vecina, normal! Parcă are contract cu vremea rea. Cât timp e fain afară, ea hibernează. Dup-aia revine la viaţă.

Cred c-ar fi cea mai fericită femeie în mijlocul unui uragan. Sau al unei tornade. Toată lumea ar fi murată, iar ea s-ar plimba impasibilă, în capotul ei veşnic uscat, în învelişul ei natural impermeabil, făcând incantaţii ca să ţină furtuna cât mai mult, iar inundaţiile să fie totale. Şi lumea zice că eu îs aia ciudată...

Cum azi plouă, s-a perindat de-a lungul curţii toată dimineaţa. Ce face, ce meştereşte, ea ştie. Pentru mine e un du-te-vino năucitor, fără scop şi finalitate. Dar clar e ceva dubaş la mijloc. Şi-abia acum îmi dau seama că n-a îmbătrânit deloc în ultimii 10 ani, de când o ştiu. Să-ncep să mă tem?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

luni, 5 decembrie 2011

Aventură vorbăreaţă - p.2

Mă, mult mai vorbesc femeile. Mult e puţin spus. Enorm. Gigant. Uriaş şi incomensurabil. Dacă s-ar face un concurs de vorbit, prevăd unul lung de tot, pentru că toate au antrenament serios, şi zic eu c-ar ţine câteva zile bune. În principiu cred că pot vorbi şi-n somn, sau nu mai au nevoie nici de somn, nici de nimic atât timp cât pot vorbi.

Şi da, vorbesc mult şi bărbaţii, şi-s unii care le pot da clasă femeilor, da' ăştia-s mai rari, aşa. Mai puţin vizibili. Şi, la un moment dat, se plictisesc şi tac. Deci ar pierde concursul.

Da' le ştii pe alea de vorbesc doar pentru a vorbi, fără să spună nimic? Doar o înşiruire de cuvinte, ca să nu tacă. Parcă-s îndrăgostite de vocea lor şi maca-maca-maca-maca, fără scop şi finalitate, doar ca să se audă zumzetul ăla pe fundal. Mă-ntreb cum de nu le doare gura, la un moment dat. Şi pe bune că, dacă nu le ascultă nimeni, vorbesc şi singure, doar ca să consume numărul ăla de cuvinte alocat unei zile. Şi numărul ăla e mare de tot.

Asta aşa, pentru că-mi făceam frumos azi dimineaţă cafeaua, fără să funcţionez, fără să pricep mare lucru, şi-un bzzz continuu încerca să mă trezească. Doamna Mamă era în dispoziţia ei cea de toate zilele, aia în care nici după atâţia ani n-a priceput că nu se poate discuta cu mine până nu-mi beau cafeaua. Şi dup-aia se-ntreabă de ce n-am făcut nu ştiu ce din ce mi-a zis ea acolo; normal că n-am făcut dacă tu vorbeşti, eu nu pricep, şi tu te aştepţi să şi ţin minte. Grav, complicat şi dureros.

Dacă se organizează vreodată concursul ăla, pe bune c-o înscriu. Dă clasă şi ia premiul ăl mare. Imposibil să vorbească cineva mai mult decât ea. Pariuri, cineva?

Pân' la următoarele cuvinte, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.103

Până când mă trezesc mâine la prânz, încă e duminică...



Enjoy!

duminică, 4 decembrie 2011

Duminicale

Se plângea taximetristul aseară că-i scârţâie plăcuţele de frâne. Că le-a schimbat, că nu suntem în pericol de moarte, da' că scârţâie şi-l enervează. A încercat să mă asigure că nu, nu vom face accident, că e sigură maşina, da' că zgomotul e enervant. Faptul că i-am răspuns că mai grav decât să murim, nu se poate întâmpla nimic, l-a speriat. Cred. Pe bune că s-a uitat ciudat la mine, şi-a schimbat rapid subiectul. Căăăă... gps, blablabla, cum s-a rătăcit el pe autostradă nu'ş pe unde, şi a pierdut nu ştiu câte sute de kilometri, şi blablabla, din ce în ce mai tare, să nu se audă cum scârţâie plăcuţele, şi să nu-mi aduc aminte de acel foarte grav. De ce să menţionezi ceva, dacă ţi-e frică de el, şi e posibil să dai peste un client paliu, care ţi-o retează rapid?

Am văzut bere la pet, la jumătate de preţ, doar pentru că expira peste o lună. După ce expiră o dau gratis?

Niciodată, da' niciodată nu mai cumpăr fornetti. Da, alea pe care un bucureştean simandicos se încăpăţâna să le numească fornettE, doar pentru că "i"-ul cică e moldovenesc. În ultimele două dăţi erau aşa de vechi, că scria practic pe ele bacili, amibă şi poison. Deci nu.

Şi cafeaua se bea de la fierbinte-n sus. Chit că-ţi prăjeşti limba, cum fac eu de fiecare dată. Da' dacă nu-i fierbinte, degeaba-i mai zici "cafea".

Pân' la următoarea duminică, la bună vedere!

sâmbătă, 3 decembrie 2011

Cum să dormi pe bucăţele

Nu mă culc înainte de 3 din noapte, din principiu. Principiul conform căruia oricum n-aş adormi. După 3, cu bătaie spre 4-5-6, există şanse să adorm. Dacă nu adorm, mă-ntorc de pe o parte pe alta, număr, spun poezii, mă aşez şi-n cap, poate-poate. Mai aprind veioza, mai aprind o ţigară, perna-i prea moale, pledul prea scurt, patul prea mic, mă rog, d'astea de om care vrea s-adoarmă, da' nu poate. Şi-ntr-un final glorios, reuşesc; mai contează că se luminează afară, că s-au apucat cocoşii să cânte, că unii încep serviciul? Nu pentru că, finalmente, dorm.

Conştiincios am alarma setată, pentru că nu pot dormi o veşnicie, şi e musai s-ajung şi la muncă. Şi sună alarma. Sună ca nebuna şi-mi ia ceva timp să mă prind cine e, ce vrea şi de ce nu se opreşte. Ţi s-a-ntâmplat să răspunzi la telefon, şi de fapt să-ţi sune alarma? Mie da... Şi invers.

Un calcul simplu îmi spune că-mi permit să mai dorm 15 minute. Şi-i dau de lucru, să mai sune o dată. Cele mai profunde 15 minute de somn. Adorm instant, cu vise şi cu tot tacâmul. Şi mai sună o dată, şi-o mai amân cu 15 minute, şi tot aşa până mă prind că, dacă nu mă dau în secunda aia jos din pat, nici teleportarea nu mă mai ajută. Da' reprizele alea de somn mă fac să funcţionez, şi-mi încarcă bateriile şi mă şi obosesc, pentru că-i somn fracţionat, cu porţia.

Dilemă: de ce nu pot adormi când mă aşez în pat? Sau de ce nu pun alarma la ultima oră, aia gravă, ca să nu mă mai simt atât de masochistă, pentru că mă joc şi cu nervii, şi cu corazonul?

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

vineri, 2 decembrie 2011

Salut regulamentar

Salut persoanele cunoscute. Dacă le văd, dacă am chef, dacă nu-mi displac total şi iremediabil. Salut colegi, amici şi, indiscutabil, prieteni. O salut pe tanti de la consignaţie, pentru că-s client fidel. Pe tanti de la farmacie, din acelaşi motiv. Şi răspund la salut, chit că, pe moment, ştiu figura, dar nu ştiu de unde s-o iau.

Dar e grav dacă mă salută băieţii de fac livrări de la FullHouse şi Corso? Adică, e grav de tot? Pentru că mă salută de parcă ne cunoaştem de-o viaţă, şi spun cinstit, cu lăbuţa pe inimă, mai mult de dă comanda, ia banii, nu ne leagă nimic. Şi mă salută dacă mă văd pe stradă, ba chiar încearcă să facă şi conversaţie, şi nu pricep...
Să schimb firma de livrări, nu ţine. Îmi place mâncarea de la ei, plus că deja am fost reperată; n-ar schimba nimic cu nimic. Răspund frumos şi mă gândesc dacă n-ar trebui să mă apuc de gătit...

Dar e grav de tot dacă mă salută şi taximetriştii? Unii dintre ei, ce-i drept, da' ăia care mă salută ştiu exact şi unde să oprească, ba chiar au şi puncte de reper gen "maşina parcată pe stânga" şi "de ce n-ai mai parcat-o tot acolo?" Şi-am schimbat de câteva ori firma de taxiuri; acu' am luat-o de la capăt, da' parcă se mută şi taximetriştii odată cu schimbarea mea. Să-nvăţ să profit de carnetul ăla de şofer care stă adânc ascuns în sertar? Ar fi o idee, da' dup-aia s-ar putea să mă salute poliţiştii şi să mă cunoască drept "persoana care conduce mai încet decât bunică-mea"...

Deci da, dileme existeţiale, legate de saluturi necunoscute.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

joi, 1 decembrie 2011

1

Ultima nemulţumire care dă bătăi de cap unora: de ce n-au hotărât ăştia ziua naţională undeva prin mijlocul verii? Dacă tot e zi liberă, măcar să fie cald, să ieşi să te plimbi... Aşa e frig, degeaba ai liber, că tre' să te-nfofoleşti, îngheţi, nu-i mare scofală. Altfel stătea treaba dacă era vara. Frumos, acolo, un grătar la iarbă verde, mergea berea mai bine pe arşiţă, cânta casetofonul în surdină şi hora se dansează mai bine-n picioarele goale...

Mda... să schimbăm data, pentru că nu-i distracţie pe frig.

Şi să ne dăm patrioţi o zi în an, să ne felicităm că suntem români, şi-apoi să ne-apucăm de spart seminţe în timp ce-njurăm cu patos ţara de cacao în care trăim. Se practică. Să ne plângem că nu ne-am născut în altă parte, să facem planuri despre cum să plecăm mai rapid, s-aruncăm cu noroi dintr-un capăt în celălalt, să ne lamentăm că nimeni nu face nimic pentru noi în ţara asta uitată de toţi, că suntem trişti, nefericiţi şi bătuţi de soartă, da' asta numai după ce am terminat de băut pe 1, şi după ce am strigat patriot şi emfatic "la mulţi ani de ziua noastră!"

Sau mai bine-mi beau cafeaua şi mă bucur că-i 1 decembrie pentru că vine salariul, Crăciunul cu cadouri şi se termină anul. Şi poate se schimbă norocul. Al meu, pentru că de norocul comun cu al altora prea puţin îmi pasă.

Pân' la următoarea nemulţumire, la bună vedere!

miercuri, 30 noiembrie 2011

Pisica şi Prius

Dacă ar fi să definesc un cupaj? Mă gândesc la vinuri nobile. Sau la pisica mea albastră. De Rusia. Jumătate siameză, jumătate scandinavă. Armonioasă, elegantă, distinsă.
Cupaj pisicesc.
Rusian Blue. Nu o cunoşti. Nu încă.

Partea interesantă din certificatul meu: hibrid cu părinţi.
Mama, colonistă saxonă, din Valea Oltului. O blondă frumoasă.
Pe tata scrie cu verde de catifea: Transilvania şi bătrân rege hun.
Greta şi Attila.
Eu mă numesc pe româneşte.
Au amestecat în mine viitorul.
În prezent, îmi conduc singură facturile, serviciul, maşina şi viitorul. Mă cunoşti.

Hibrid ca pisica mea albastră, hibrid ca maşina mea albastră, ambele concurând pentru locul întâi. Lin, protectiv, torcând silenţios şi electric. Ambele calculându-şi fiecare mişcare cu precizie de geniu matematic. Pornesc aerodinamic, aleargă agil Ev, Eco şi Power şi se opresc inteligent, calculând fiecare mişcare. Mereu în timp şi spaţiu, în egale proporţii, în proporţii exacte.
Pisica, gimnastă la sol, Toyota, echipată cu Sol şi Sol Plus.

Recitesc ce mi-ai scris, zâmbesc şi aştept să te întorci odată cu iarna, cu primii fulgi şi cu căldura Crăciunului. M-am schimbat, sunt relaxată.
Pisica albastră îşi caută căldura în braţele mele. Ţi-am scris şi eu.
Ţi-am scris în titlu, ca într-o compunere de şcolar pătat de cerneală: „A venit iarna.”
Miroase a iarnă şi a curat. Simţeam răcoarea asta curată şi astă vara, prin iulie. Sau o inventam în Toyota. O comandam de la distanţă. Cupaj între zeul Eol şi Crăiasa Zăpezii.

Recitesc ce mi-ai scris, zâmbesc şi pisica mă priveşte cu ochi de pisică.
LED, ca Toyota.
Vede tot, vede dincolo de ce simt, vede ca o vrăjitoare, în viitor. Al meu.

M-am schimbat şi am învăţat să-mi controlez viitorul. Controlul stabilităţii sau VCS+, cum ar spune Toyota.
Un viitor în care nu rămân „în pantă” şi nici nu alunec.
Un afisaj Head-up şi nu-mi trebuie tarot.
Un drum sigur, reguli simple, un cupaj între siguranţă şi surpriză.
Un tandem între mine şi Toyota, o bicicletă fără nori de fum.
Şi multă linişte.
Conduc spre viitor, spre alte reguli şi mă conduce Toyota.

Mă numesc Ruxandra cu R românesc şi X necunoscut. Mă cunoşti.
Iubeam tarotul, compunerile despre iarnă şi matematica.
Iubesc viteza, chimia, confortul şi liniştea de pisică.

M-ai întrebat de schimbare şi răspund hibrid. Două specii, două soiuri, două eprubete pentru soluţia perfectă.
Iar într-un dans e nevoie de doi: Greta şi Attila.
Dansul e schimbare, dar să fie hibrid între vals şi tango.
Să conduci în linişte, să conduci ritmat, să conduci mereu.
Să valsezi Touch Tracer, din vârful degetelor.
Şi un tango ce accelerează cu 100 de kilometri în doar zece secunde. Nu există rival.
M-ai întrebat de schimbare şi aş răspunde Prius. Prenumele Toyotei şi numele pisicii.
Aştept să le cunoşti. Amândouă îmi răspund, mă iubesc amândouă şi amândouă înseamnă schimbare.

Recitesc ce ţi-am scris şi mă regăsesc duală.
Îţi tot repet că m-am schimbat şi sunt aceeaşi Ruxandra. Cu R românesc şi X necunoscut, o pisica albastră şi o Toyota ca mine.

Poate că avem nevoie de foarte puţin pentru schimbare: o pisică albastră şi o pisică Prius. Poate îmi vei da dreptate pe 25 decembrie. La un cupaj de vin.

Te aştept cum aştept Crăciunul,
Ruxandra

SuperBlog, etapa 30.

And it’s over... again!

Anul 2 de participare SuperBlog. Organizatori: PCNews şi SwissPlan.biz.
Recunosc că, faţă de anul trecut unde am luptat 44 de probe şi ritmul mi s-a părut aproape infernal, anul ăsta am avut timp să respir cât de cât între dead-line-uri. Ăsta ar fi primul lucru pe care l-aş păstra: 7 zile pentru a răspunde la o probă. Nici prea mult, nici prea puţin; decent.

Şi-aş păstra şi cele 2 săptămâni acordate juriului pentru a da note, atât timp cât chiar sunt 2 săptămâni. Cu riscul de a mă repeta: ca participant, de-abia aştepţi notele; le-ai vrea instant. Dar când trece data de jurizare şi notele tot nu sunt acolo... Mai greu cu răbdarea.

Am scris probe din plăcere, am scris probe pentru că trebuiau scrise, mi-am prins urechile în detalii tehnice, şi toate astea – probabil – au fost reflectate de punctaj. Dar da, mi-ar plăcea ca fiecare sponsor să explice criteriile conform cărora a dat punctajul. Nu vorbesc neapărat de o „grilă” de corectare; măcar o explicaţie ar fi binevenită. Pentru că fiecare înţelege creativitatea în felul lui, iar când pui „tehnic” lângă „creativ” deja devine complicat.

Unele probe s-au scris singure, la altele a trebuit să trag de cuvinte pentru a ieşi la număr. Aşa că aş păstra limita de cuvinte. Dar aş mări limita superioară la un 700, pentru acele probe la care nu te poţi opri din scris.

Şi aş spune „nu” în continuare plagiatului, „nu” traducerilor mot-a-mot, „nu” inspiratului vizibil. Atât timp cât chiar se poate dovedi.

M-am ferit în a-mi face simţită prezenţa prin comentarii nu pentru că n-aş fi avut ce spune, ci pentru că nu văd rostul unui forum lungit, în care se porneşte de la o nemulţumire şi se ajunge la a arunca cu noroi unii în alţii. Dar clauză de genul ăsta nu se poate introduce în regulament, pentru că ar fi privită drept îngrădire a libertăţii de exprimare. Şi nici lipsă de nervi, sau ranchiună, sau pur şi simplu plictiseală nu poţi trece-ntr-un regulament.

Da, faţă de anul trecut, regulile au fost mai multe, mai clare, mai bine definite. Şi mi-a plăcut chestia asta, pentru că-mi place să ştiu de la bun început ce trebuie făcut şi ce trebuie evitat. Şi cred că fiecare an aduce cu sine îmbunătăţiri, pentru că, pân’ la urmă, din greşeli se-nvaţă, iar lacunele nu pot fi umplute decât în timp.

Sugestii? Doar la nivel de concurenţi. O doză mai mare de calm n-a omorât niciodată pe nimeni. Şi nici una puţin mai mare de respect. Dacă nu faţă de ceilalţi concurenţi, măcar faţă de organizatori sau măcar faţă de propria persoană. Atât.

Over and out.

SuperBlog, etapa 33.

Parteneri

Penultima etapă. Partenerii media pentru SuperBlog 2011.
Parte dintre ei îi ştiu de anul trecut, tot în calitate de parteneri; blogerii – în calitate de foşti concurenţi. Foşti adversari.
Şi-ar trebui să spun prin ce se disting, din punctul meu de vedere, în mass-media/blogosfera românească.

Aşa că zic:
TVR – Zon@ IT – emisiune de profil pentru cei interesaţi de IT. De la jocuri la gadget-uri, de la concursuri la informaţii, din 2008 până azi.
RadioLynx – încă un an de „on-line”. Un an de promovare, în direct toată luna cu participanţii şi sponsorii SuperBlog, vocile care vorbesc despre şi cu tine.
Connect – o colecţie de review-uri despre telefoane, truc-uri IT, informaţii utile. Un simplu „search” şi afli ce te interesează; simplu şi rapid.
Photo Magazine pe de altă parte, tot revistă on-line, adună fotografi şi fotografii, aparatură şi tehnică fotografică. Totul despre viaţa prin lentilă, într-un singur loc.
121.ro e locul în care poţi găsi totul cu şi despre femei; de la modă la sănătate, de la horoscop la stil de viaţă, timp să ai, că de citit ai ce.
MoneyWatch.ro, site-ul câştigător al ediţiei SuperBlog 2009 revine ca partener şi anul acesta. La fel de fast-forward, la fel de interactiv, la fel de informat.
PRwave - consultanţă PR; răspunsuri la întrebări, poate chiar înainte de a fi puse. Totul despre imagine, comunicare şi relaţii publice.
MediaLOOK - locul unde comunicatele de presă sunt distribuite; arhivă de articole IT, accesibile tuturor.
Obisnuit.eu semnat Manuel Cheta, câştigătorul de anul trecut, încearcă să demonstreze că „suntem suma alegerilor noastre”, adunând informaţii rare sau interesante despre… despre orice. Obişnuit ca mine şi ca tine.
LexaVerzes.ro – locul 2 de anul trecut, blog portocaliu în care te poţi regăsi. Un om care scrie despre oameni.

Ca să răspund la întrebare... Prin abundenţă de informaţii, prin contact direct, prin compact, prin arta ca o poză sau artă feminină, prin imagine publică, prin posibilitatea de a-ţi aduce aminte, prin prin viteză, prin curiozitate şi prin culoare caldă. Toţi în felul lor. Ca tot, sau ca individ. În timpul lor.

SuperBlog, etapa 32.

marți, 29 noiembrie 2011

Jucării - p.2

Care-şi mai aduce aminte căţelul ăla din lemn, pe suport de lemn, care-şi îndoia picioarele şi dădea din cap şi din coadă, în funcţie de cum apăsai pe suport? Ăla, de-o culoare gălbuie, cu puncte negre şi roşii? Mamă, ce mă fascina! Am stat ore-ntregi să-l studiez până când, într-un final, i-a cedat elasticul. Evident c-am încercat să-l repar, da' nu mai făcea aceleaşi figuri pe bază de aţă. L-am avut mult timp după, dezmembrat, într-o punguţă.

Da' cubul? Cubul Rubik? Al meu era din ăla mare, masiv şi, pentru că era moştenire de la frate-miu, avea o pătrăţică lipsă. Nu era o tragedie, era o binecuvântare. Pentru că n-am avut niciodată răbdarea de a-l face "pe cale naturală", aplicam şurubelniţa. Îl desfăceam total şi-apoi îl montam la loc, pe culori. Rămânea aşa o bucată de timp, frumos făcut, intact, până când îi amestecam din nou pătrăţelele. Iar 5 minute de chin, iar şurubelniţa. Cine s-a chinuit să facă Rubik-ul doar învârtindu-l, nu ştie ce-a pierdut...

Dar curcubeul... Arcul ăla colorat care a apărut imediat după revoluţie, şi care ştia să coboare scările, şi care făcea un zgomot enervant pentru ceilalţi, dar extrem de relaxant pentru mine? Cât am vrut unul din ăla... Finalmente, un Moş Nicolae mi l-a adus, spre disperarea doamnei mamă, care trebuia să-i suporte glasul.

Şi tot din categoria jucării stresante, bilele chinezeşti. Bine, pe astea mi le-am luat singură, când eram prin liceu, dar tânjeam după ele de la 6 ani, când le-am văzut la un băiat cu mult mai mare. Şi ale lui erau din alea şmechere, care făceau un anumit zgomot, ca un ciripit. Ani la rând am trăit cu gândul la ele. Şi-n liceu, mi-am cumpărat frumos, bile de relaxare; relaxarea mea, pentru că restuil erau disperaţi de ele. Erau lipite de palma mea, inclusiv în timpul orelor. Scriam cu dreapta, bilele în stânga; nu scriam, dreapta, frate. Acu' mi s-a făcut dor de ele. Clar le voi scoate din negura timpului, şi stres să fie!

Bineînţeles că astea nu sunt toate. Restul, cu altă ocazie...

Pân' la următoarele amintiri, la bună vedere!

luni, 28 noiembrie 2011

Castane care zâmbesc

Mirosul de castane coapte care se simţea de la distanţă. Şi măream paşii; mai repede lângă nenea care le vindea, lângă căruciorul cald, lângă cărbunii încinşi.
Castane coapte în cornet de ziar. De fiecare dată, acelaşi gând: oricât aş fi încercat, nu puteam face cornete de ziar. Nu care să şi ţină atâtea castane.

Cornet fierbinte, castane fierbinţi, mâini reci. Aburi în cornet. Drum de coji de castane. Hansel şi Gretel în oraş; coji de castane în loc de firimituri. Sparge castanele, frige-te cu miezul dulce, râzi fericită pentru că-s bune castanele, şi mai avem multe încă. Râzi fericită pentru că e frig afară, da's calde castanele, şi te poţi încălzi uneori şi de la un zâmbet. Zâmbet cu ochi.

Acasă nu's cărucioare care să vândă calde castane. Acasă e frig fără mănuşi şi căldură de fular. Acasă e parcul cu ciori şi căldură de buzunar. Acasă miroase a frig, şi-a portocale decojite în formă de floare, şi-a somn pofticios de pisici care nu ştiu ce-i frigul. Acasă sunt un eu mai cald, pentru că cineva trebuie să refacă senzaţia cornetului.

Anumite zâmbete te fac să zâmbeşti. Unele se păstrează la fel în timp. Unele sunt acolo ca să-ţi aduci aminte. Când ai nevoie de ele, de căldură, de ele. Îmi ţin zâmbetele frumos ordonate-ntr-o cutie. Le scot pe rând, atunci când e nevoie. Le scot, le simt, le pun la loc. Să mai fie şi altădată; să nu se consume... Le păstrez sfânt şi păgân. Ca mine. Ca ele.

Pân' la următorul zâmbet cald, la bună vedere!

Sloganuri Asus

1. Zenbook – Rămâi zen în prezenţa incredibilului.

2. ROG – În Republică, totul e real.

3. Seria N – Magia unui sunet de neegalat.

4. Lamborghini – Când bolidul şoselelor devine bolid tehnologic.

5. Transformer – Transformă-ţi dorinţele-n realitate!

SuperBlog, etapa 29.

duminică, 27 noiembrie 2011

Ne place, da, ne place - p.102

I’m having trouble sleeping
I’m thinking of what you said



Enjoy!

Top Asus

Probă scurtă. Top 5 site-uri.

1. ASUS Romania Facebook
2. SuperBlog
3. ASUS Romania YouTube
4. ASUS Romania Twitter
5. LINK NEWSLETTER ASUS

SuperBlog, etapa 31.

Cadou virtual

Nu mai cred demult în minuni. Nu mai cred nici în Moş Crăciun. Cred c-am încetat să mai cred în el înainte de a nu a mai crede în minuni, dar asta e altă poveste...
În schimb orice ar fi fost, orice s-ar fi întâmplat, oricât de greu sau de neconceput ar fi fost totul, n-am încetat să cred în cadouri. Nu-mi trebuie ocazie pentru a cadorisi pe cineva. Dacă-mi place persoana, atunci liber la cadouri, zic!

Şi-mi place zâmbetul surprins atunci când îl primeşti, şi preludiul dinainte de a-l deschide, şi amânarea momentului, şi cum îl deschizi tacticoasă, eventual fără să deteriorezi ambalajul şi cum, într-un final, rămai fără cuvinte, chit că am luat o simplă clamă de păr, sau cine ştie ce minunăţie pe care ţi-o doreai de mult timp.
Îmi place că te bucuri, orice ţi-aş lua, şi nu strâmbi din nas niciodată, pentru că ştii la fel de bine ca şi mine că intenţia contează mai mult decât obiectul în sine. Şi pentru că ştii că nu ţi-aş lua sirene sau mileuri la gândul cărora şi eu strâmb din nas. Tu m-ai învăţat că un cadou îl iei în aşa fel încât să-ţi placă ţie dar, în primul rând, persoanei căreia i-l iei; am ţinut bine minte.

Am stat, am analizat, m-am gândit bine. Cadou Asus pentru tine, Netbook Asus Lamborghini. Eu aş fi ales un notebook dar ştiu că, oricât de mult aş fi insistat, şi cu oricâte argumente aş fi venit, un netbook te încântă mai mult. Pentru că e mai mic şi mai drăguţ. Pentru că e chic, şi deosebit, şi departe de anonimat. Pentru că, atât timp cât nu e ca netbook-ul altora, e ideal.

Muzica ta, pozele tale, filmele şi restul chestiilor pufoase pe care le găseşti zilnic încap total în 500GB; te poţi juca în voie pentru că da, m-am uitat şi la placa video: NVIDIA® ION™ 2, başca memorie din belşug, să fii sigură că nu primeşti mesaje enervante cu „your virtual memory is running low”; cam, cititor de carduri, slot-uri din belşug şi, cel mai important, doar 1.5 kg; să-l iei în geantă oricând ai chef de plimbare cu virtual.

Da, ştiu, netbook poate sună a clişeu. Puteam să aleg orice altceva până la urmă, dar de ce să nu visez puţin, şi să-mi imaginez cât de mult te-ai bucura primindu-l? Chit că, deocamdată, e doar în stadiul de plan. Ce-ar fi dacă... Poate... Mă rog, ştii tu. Şi, cu riscul de-a strica o supriză virtuală, ţi-ar plăcea?

SuperBlog, etapa 28.

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

N-am vrut, s-a întâmplat

Pisica mea vegană a fost păcălită ieri să-ncerce gustul de carne. Un şoarece mârşav i-a sărit în cale, probabil s-a plimbat tacticos şi provocator prin faţa mustăţilor ei şi-apoi, când ea se aştepta mai puţin, i-a sărit în faţă. S-a strecurat cu viclenie printre gingii, a forţat intrarea şi-a obligat-o să-l mănânce. Groaznic comportament din partea unui şoarece! Să-i fie ruşine c-a siluit-o şi pângărit-o în halul ăsta!

Pe-acelaşi principiu, o ciocolată s-a furişat nevăzută, şi-a stricat intenţia de post a cuiva. A apărut din senin, s-a desfăcut singură şi s-a căţărat direct în stomacul cuiva-ului cu pricina. Bad chocolate, naughty chocolate!

În mod ciudat, shot-ul ăla de tequilla m-a luat prin surprindere. Şi când m-au mai atacat şi alea 5 beri am rămas fără apărare. N-am putut riposta, nu m-am putut împotrivi, că erau mai multe decât mine, şi-ntr-un fel m-au violat, pentru că eu nu beau decât ceai şi cafea decofeinizată. Iar ele, incorigibilele, s-au găsit să atace exact pe cel mai slab din parcare. Soartă cruntă, mi-au stricat inocenţa!

La fel şi ţigările alea care s-au cumpărat singure, s-au aprins singure, şi-au plănuit îndelung cum să facă să-şi trimită fumul până-n fundul plămânilor mei. Da, nu's eu de vină, ele m-au cotropit. Biata de mine! Vai şi-amar şi lacrimi de sânge... Cum se-ngrămădesc ispitele, şi cum profită de inocenţa mea. N-am vrut, s-a-ntâmplat!

Acestea fiind zise, mă duc să-i spăl gura cu săpun pisicii, să redevină pur vegană; să propovăduiesc mii de mătănii pentru stricătoarea postului, în timp ce fac pancarte cu "cioclăt iz dă devăl"; să beau un litru de aghiazmă cu tot cu creanga de busuioc pe nerăsuflate ca să fiu iertată pentru alcool şi să aprind o tonă de tămâie ca antidot pentru fumul de ţigară.

Pân' la următoarele revelaţii, la bună vedere!

Un ochi spre Eyefinity

Un monitor? Nu, trei. Trei monitoare? Ba nu, şase! Cum adică, şase monitoare şi-o singură unitate centrală? O singură placă video chiar, datorită tehnologiei AMD Eyefinity.

Că le vrei unul lângă altul, sau trei peste alte trei, asta-i alegerea ta. Dar da, Eyefinity îţi dă posibilitatea să creezi un mega display, un singur desktop format din 3 până la 6 monitoare, ca un puzzle. Îmbinare perfectă, opţiune de a aşeza monitoarele orizontal sau vertical, senzaţie surround. Rămâne la latitudinea ta dacă vrei să vezi imaginea extinsă pe toate monitoarele (Duplicated Mode operation), sau dacă preferi ca fiecare monitor să-ţi afiseze altceva (Extended Mode). Îţi poţi crea de asemenea şi un Display Group, ceea ce va face sistemul să creadă că ai un singur monitor, uriaş.

Pe ce fel de plăci există Eyefinity? De la seria ATI Radeon™ HD 5400 în sus. Şi de unde ştii care şi cum? Păi, e simplu: AMD pune la dispoziţie un util care să te ajute să-ţi alegi placa video recomandată, în funcţie de nevoile proprii şi personale; că vrei jocuri, recreere şi productivitate la nivel casual, avansat sau extrem, utilul cu pricina îţi sugerează placa ideală.
Tot acolo afli câte porturi trebuie să aibă placa video, în ce combinaţii (HDMI, VGA, DVI), dar şi ce opţiuni ai pentru „aşezarea în spaţiu” a monitoarelor. Uite ce mi se propune pentru 6 monitoare şi jocuri, recreere şi productivitate la nivel avansat:


Buuun, şi ai 6 monitoare, ţi-ai ales placa video, le-ai montat, şi-acum ce faci? Sau cu ce te ajută monitorul ăla imens în faţa căruia stai uimit?

1. Dacă-ţi place să te joci pe cât de mult îmi place mie, atunci vei aprecia că totul e mult mai mare. Că poţi vedea mai bine ce şi unde se întâmplă, că eşti aproape în mijlocul acţiunii, că ai mai mult loc de mişcare. Plus că, dacă eşti maniac după jocurile 3D, ce univers mai real decât cel văzut pe 6 monitoare? Deja nu mai eşti în faţa jocului, eşti ÎN el. Plus că un film tre’ să se vadă aproape la fel ca la cinema. Doar că tu stai comod, în fotoliu, acasă.

2. Muncă. Da, ştiu, nici mie nu-mi place, dar trebuie făcută. Şi ce e mai enervant decât să ai multe ferestre deschise, şi să trebuiască să le minimizezi pentru a ajunge la cea la care ai nevoie, să ţii minte ce era acolo şi-apoi să te muţi înapoi în fereastra originală? Cu Eyefinity ai scăpat de asta. Pe-un monitor sursa de informaţii, pe-un altul proiectul la care lucrezi, başca încă vreo două surse de inspiraţie. Nu mai schimbi ferestrele între ele, îţi muţi doar privirea de pe-un monitor pe altul. Mai puţin timp pierdut, productivitatea creşte.

3. Pe de altă parte, mai e o chestie enervantă: vrei să vezi un film, da’ parcă vrei să vezi ce se întâmplă şi pe blog/facebook/mail, fără să întrerupi de fiecare dată „acţiunea”. Nimic mai simplu: pe-un monitor – filmul, pe altul – blogul, ş.a.m.d. Mai simplu, mai lipsit de complicaţii.

Vrei să ştii ce fel de jocuri poţi juca? O căruţă de jocuri! Assassin’s Creed 2, World of Warcraft, Portal, Mafia 2... Uite aici găseşti lista completă. Aplicaţii? Photoshop, Corel, Cyberlink, Arcsoft şi da, aş putea continua liniştită, dar ce farmec ar avea să-ţi stric toată surpriza?
Se pot face multe cu Eyefinity, dar te las să le descoperi tu, pe rând...

SuperBlog, etapa 27.

vineri, 25 noiembrie 2011

Scrisoare

Asta e o scrisoare către tine.
Plic roşu în care pun un „Crăciun Fericit”, mult dor şi cea mai urâtă caligrafie. Pe care doar tu o înţelegi.
Scrisoare.

Ştii câte foi am mototolit? Tot urât scriu, ca în clasa întâi la caligrafie, când mă certai pentru cele mai mici note existente. Când îmi luai mâna în mâna ta şi peniţa desena aproape japonez fiecare literă. Când îţi simţeam verigheta peste pumnul meu încordat. Când scrisul meu erai tu şi primeam zece la caligrafie.

Locuiesc în Cluj, mă iubeşti din Galaţi.

„Dragă mamă”. NU.
„Draga mea mamă”. Siropos. NU.
„Mamă dragă”. Asta e grav! Tot NU.

Încă trei coli sacrificate, aruncate în formă de bulgăre bizar, şi camera îmi va deveni albă, fără să fi nins.
Da, lucrez, da, am un acoperiş deasupra capului, nu e spart, îmi iau zilnic micul dejun, nu-mi stric ochii la calculator, iau vitamine efervescente, m-am lăsat de fumat şi adorm înainte de 11.
Ţi-aş mai scrie minciuni de Crăciun, înghesuite în plic roşu.

„Draga mea... Încă un Crăciun fără tine. Ştii câte foi am mototolit?”
Şi continui cu sinceritatea:
Mănânc rar dimineţa. O cafea şi două ţigări se pun ca mic dejun? Aici eşti încruntată. Adorm târziu, am insomnii şi, dacă visez, te visez rar. Nu-mi plac vitaminele pentru că au mereu gust de citrice, iar eu nu mănânc portocale sau altă rudă de-a portocalelor. Dar sunt bine. Da, stau până târziu pe internet şi mereu uit ochelarii undeva departe de internet.

Acum stau pe un site numit frumos Borealy; sunt aici de două ore. Dar nu-l consider un timp pierdut. Îl consider un timp sincer.


Asta e o scrisoare sinceră către tine.
Sinceră, ca o rugaciune, ca o rugă. Am ales „Ruga” pentru că, uneori, îmi spuneai să mă rog înainte de examene. Tot în Cluj eram, aceleaşi ţigări, aceeaşi facultate. Şi multe restanţe fără rugă. Restanţe on-line, văzute tot pe internet. Restanţe originale, care mă iartă prin cadouri originale, Cadouri de Crăciun şi promisiunea că sunt om mare acum.

Om mare, care poate bea şi şampanie.
Îţi aminteşti când eraţi adulţi şi nu aveam voie şampanie? Acum sunt adult, deşi copilul tau.
Am ales şampanie. Fină, elegantă, aurie. Aşa cum sclipea în paharele voastre adulte, când eram copil. Am ales Moet şi Vileroy&Boch, am ales sofisticat. Cu perele şi piersicile din copilăria mea, într-un set luxos pentru tine. Acum am voie. Nu mai sunt copil.

Am voie şampanie, am voie cu caligrafie revoltător de urâta şi am voie cafea. Dimineaţa. Ca tine. Illy. Ca tine. Cafetiere intime pentru dimineţi care zâmbesc ca toată Italia. Am cumpărat setul pentru tine. Pentru că sunt copil mare. Şi mare musafir. Şi pentru că beam cafea, fără să ştii, înaintea examenelor.
În Cluj.

„Draga mea”... E adevărul. Că îmi eşti mereu dragă, că bei prea multă cafea, că am voie şampanie, că adorm târziu şi te visez rar. Că nu mi s-a aprobat concediul în decembrie, că nu voi fi nici lângă brad, nici lângă colinde, nici lângă Crăciunul nostru.


Te văd tristă şi mi-e dor să te văd. Să te văd oricum. Tristă înseamnă încă un rid, iar ridurile dispar de Crăciun. Nu cu beteală aurie, nici cu auriu din globuri. Cu aur pur, din Elveţia. Crème de la crème ce va face să dispară şi restanţele mele, şi absenţa mea de Crăciun. Pentru că sunt în Cluj, şi tu mă iubeşti din Galaţi.

Asta e o scrisoare către tine. Plic roşu de Craciun şi un cos care spune cât de iubesc, cât te cunosc şi cât eşti de frumoasă. Puţine cadouri spun cât eşti de frumoasă.
Eşti frumoasă şi când mă cerţi încruntată. „Prea mult internet!”.

Scrisoare către tine, în plic frumos şi roşu. Caligrafie la fel de urâta ca în clasa întâi.
Scrisoare ce nu va ajunge niciodată la poştă.

Pentru că am cadouri Borealy, un coş Borealy, mint ca pe vremea studenţiei şi sunt acasă.

Aceeaşi uşă, a ta, alt Crăciun, numai al nostru.
Eu sunt, eu sun.
Răspunzi?

SuperBlog, etapa 26.

joi, 24 noiembrie 2011

Epoca mea

Am ajuns la concluzia că-mi place epoca-n care trăiesc. Că-mi place să mă trezesc, s-apăs un buton, şi să am lumină; un altul - internet; dau drumul la robinet - curge apă caldă; nu-mi fac cafeaua la foc de lemne; vreau să mă deplasez rapid - iau un taxi. D'astea.

Că da, alte epoci sunt fascinante. Prin prisma a ceea ce ai citit despre ele, sau ce filme magice ai văzut. Da' cine-mi garantează că, în alt timp, aş fi făcut parte din categoria fascinanţilor, şi nu a ălora care mureau pe capete fără să-i pese nimănui?

Azi zic aşa: îmi place timpul meu. Şi-mi place nu doar din cauza "confortului". Pot fi cine şi cum vreau, fără să se isterizeze prea mulţi pe tema asta. Şi dacă se isterizează, cui îi pasă? Nu mai există legi care să condamne cum sunt. Nu mai există reguli care să spună că femeia tre' să se mărite, să facă nişte copii şi să stea la cratiţă. Nici că, dacă iei un taxi de una singură, eşti de moravuri uşoare. Nici că dacă-ţi faci ţâşpe tatuaje clar ai fost la puşcărie. Pot face ce vreau, cum vreau, când vreau, atât timp cât nu-i afectează pe alţii. Direct. Că indirect, mereu se vor găsi lezaţi.

Şi da, îmi mai place o chestie: e liber la haine. Dacă am chef să-mi pun o pereche de boxeri în cap şi să ies pe stradă, nu se uită nimeni câş; ba chiar s-ar putea să lansez o nouă modă. Haine, haine, haine. De orice fel. Orice culoare, orice mărime, orice croială, orice combinaţie. Nu mai contează, nimănui nu-i pasă, găsesc orice vrea creieraşul meu, şi mă complac în lungi căutări finalizate cu munţi de sacoşe.

Deci da, îmi place. Ceea ce nu-mi place, n-are nici o legătură cu epoca, ci cu unii oameni. Dar asta altădată.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!

Pro-poze

Nu e un secret că-mi plac pozele. Şi nu orice fel de poze, ci alea „pipăibile cu mâna”. Poza pe hârtie fotografică, poza aia cu care am crescut; albumele cu poze, la care trebuie să dai paginile şi pe care nu le poţi găsi c-un „search”, ci trebuie să-ţi chinui memoria pentru a-ţi aduce aminte unde şi cum le-ai pus.
A nu se înţelege din asta că toate pozele făcute le şi scot frumos la imprimantă. Departe de mine gândul. Dar sunt unele pe care prefer să le am şi tradiţional, în album. Şi încă mai cred în magia unor poze împachetate frumos şi oferite cadou şi nu, nu cred că poză = despărţire. Cred în magia pozelor, nu în blestemul lor.

De ce vorbesc doar de poze dacă mă refer la monitoarele din seria P-IPS ProArt, pe numele lor PA246Q și PA236Q? Pentru că la poze simt diferenţa între ceea ce consider eu demn de scos pe hârtie şi ce iese până la urmă. Acolo văd diferenţa de culoare chit că e vorba doar de o nuanţă; la poze mă enervez că am lucrat câteva ore şi pân’ la urmă umbrele nu’s tocmai reale; la poze-mi dau seama cât de mult contează din ce unghi privesc monitorul şi cât de mult poate fi distorsionată realitatea.

PA246Q și PA236Q acoperă 98% din spectrul Adobe RGB şi redau peste 1,07 miliarde de culori; nu spun că ochiul meu distinge conştient atâtea, dar e bine de ştiut. Funcţia Quickfit m-ar ajuta să dimensionez real pozele, iar tabela LUT pe 12 biţi să văd mai curat, mai profund culorile. Ce m-a încântat la ele a fost că au unghiuri de vizibilitate mai mari de 178°; în traducere pentru mine, asta înseamnă că, oricât m-aş foi în faţa monitorului, stânga-dreapta/sus-jos, n-aş avea probleme că mi se schimbă culoarea ecranului. Din orice unghi aş privi, aş vedea aceleaşi nuanţe.
În plus, dacă m-aş apuca de făcut portrete şi aş vrea să le văd în toată splendoarea lor, aş întoarce lejer monitorul; poate fi rotit la 90 de grade, pentru a nu-mi da mie bătăi de cap.

Şi mai are ceva intrigant: DisplayPort, HDMI, DVI, D-sub, un card reader 7-in-1 și două porturi USB 2.0, ca să pot conecta la el multe, multe chestii. Să nu duc lipsă de surse pentru poze.



Mda, ar fi fain să am un monitor din ăsta. Nu-s eu mare messer când vine vorba de fotografii. De cele mai multe ori îmi pierd răbdarea înainte de a edita cum trebuie o poză. Prefer să o scot la imprimantă needitată, dar asta nu înseamnă că nu o întorc pe toate părţile, şi că nu scotocesc prin alte zeci până a mă convinge că e cea potrivită.

Şi-ar fi fain şi pentru momentul în care mă apuc să „refac” fotografii vechi; din alea din 1900 toamna. Din arhiva proprie şi personală, dar cărora vreau să le mai „împrospătez” imaginea. Doar puţin, cât să nu se piardă de tot.
Dar, ca să fiu total sinceră, nu pentru că aş fi eu mare împătimită a fotografiei, ci pentru că mă fascinează gadget-urile, şi pentru că, întors într-o anume poziţie, monitorul ăsta parcă zâmbeşte. Parcă-mi zâmbeşte. Îmi plac zâmbetele sincere, şi-mi place de el.

Super Blog, etapa 25.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Legea câinilor sau cum să fii turbat pe două picioare

Am crescut crezând că oamenii chiar pot schimba lumea. Că dacă sunt destul de mulţi, şi destul de uniţi, şi dacă vor cu adevărat, chiar pot schimba ceva. Aveam atâtea exemple la dispoziţie: de la sufragete, la Martin Luther King, de la drepturi egale pentru femei, la drepturi egale pentru gay. Şi chiar am crezut că dacă strângi semnături, şi faci scandal, şi te agiţi pentru o cauză bună, cauza aia chiar are şanse de reuşită.

Toată lumea se plânge de "ăia de ne conduc" din ţara asta. Nu m-am plâns. N-am avut de ce. Nici de salarii, nici de disponibilizări, nici de legea pensiilor, nici măcar că s-a scumpit nu ştiu ce cu nu ştiu cât. Pentru că nu-mi pasă. Şi nici nu cred că un limbaj de genul "cretinii, hoţii, nenorociţii" ajută la ceva. Dar azi zic aşa: CÂT DE CRETIN TREBUIE SĂ FII, RETARDATULE, ŞI CÂT DE PSIHOPAT/SADIC/IDIOT ÎNCÂT SĂ SPUI "DA" EUTANASIERII ÎN MASĂ?

Când ţi se explică ca la proşti, cu desene pe hârtie, că sterilizarea e mai eficientă, mai normală şi - nu că te-ar afecta cu ceva - mai umană. Şi când ai exemplul trecutului, care-ţi spune că a fost măcel în 2002, şi n-a fost nimic legal sau uman atunci. Când unii se agită, şi strâng semnături, şi se oferă zeci de ONG-uri să se ocupe de sterilizare/adopţie, numai ca să fie totul ok pentru toată lumea. Când hingher e egal cu călău şi ucigaş cu sânge rece. Când până şi vocile din afară strigă împotriva barbarismului. Când vezi, şi ştii, şi auzi că eutanasierea aia nu se face ca-n filme, că nu adoarme fără griji, că e crunt şi sângeros. Şi cum dormi noaptea? Sau cum mai ai tupeu să te uiţi în oglindă?

Am citit ce presupune legea. Ce ar trebui să fie făcut, şi cum ar trebui făcut. Dar cum n-au fost auzite vocile care au ţipat, cum n-au fost citite semnăturile, cum s-a ignorat orice cale de mijloc şi cum s-a reuşit aprobarea unei legi peste voia multor oameni, mă-ndoiesc de respectarea paşilor frumos descrişi acolo. Au mai fost vorbe frumoase, şi-a fost măcel.

Şi mi-e jenă că am fost atât de plod încât să cred că, într-un regim democratic, se pune preţ pe vocea oamenilor. Şi da, prostia doare; da' nu-i doare pe proşti, îi doare pe cei de lângă ei. Şi, în ciuda tuturor contra-exemplelor, încă mai cred că, poate, în ultimul moment, ceva s-ar putea schimba. Pentru că măcelul nu-i soluţie. Şi Hitler a exterminat evrei; i se pare cuiva că nu mai există evrei în lume?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

marți, 22 noiembrie 2011

Mâţa cu convingeri filozofice

N-am nimic cu tine dacă e alegerea ta să te rogi mărului să pice din copac şi de-abia dup-aia să-l mănânci. Pe bune. N-am nimic cu tine nici dacă partea cu "vegetarian" ţi se pare "so last year" şi-ai trecut pe veganism, că e mai şmecher. Dacă eşti acolo din convingere, şi crezi că se mulează pe tine, vegănuieşte-n pace! Atât timp cât nu-mi scoţi ochii cu asta, şi nu te transformi în activist din ăla, de-ţi bate la uşă şi-ţi lasă pliante cu forţa, ba chiar mai face şi zid viu în faţa magazinelor cu lapte. Că cică şi laptele e interzis veganilor, că suferă vacile când le mulgi şi bla-bla-bla. Whatever!

Da' nu m-am putut abţine când am auzit de câini şi pisici vegane. Nu m-am putut abţine să nu râd, adică. Înţeleg că eşti vegan pentru că respecţi drepturile animalelor. Da' cum îi respecţi tu drepturile, dacă-l obligi să adopte o filozofie pe care n-o pricepe? L-ai lăsat să aleagă între carne şi cereale şi el s-a dus, direct şi premonitoriu, la cereale? Permite-mi să mă îndoiesc.

Căăăă, e mai sănătos. Rili? Sănătos pentru el, sau pentru că dă bine să te mândreşti c-o mâţă vegană? Păi, frate, răposata Gri se-ntoarce-n mormânt. Cum ar fi fost să-i interzic să mai alerge după vrăbii, pentru că nu-i face bine la ficat şi-i ridică nivelul colesterolului, ba chiar îi măreşte riscul de a face infarct? S-ar fi uitat la mine, clar n-ar fi priceput nimic, dar m-ar fi mătrăşit dacă aş fi încercat să-i iau prada, şi plăcerea, şi gustarea. 14 ani, atâta zic. 14 ani pentru o pisică e mult; mai ales dacă n-a fost mâţă de casă, ci spaima cartierului. Şi-a alergat, şi-a mâncat ce-a vrut muşchiul ei, şi-a vânat până-n ultimul moment. Legume şi fructe? Dă-le babalâcilor de la azil, mă, nu pisicii care-i carnivoră prin definiţie.

Căăăă, e mai agresivă dacă e carnivoră. Păi, d'asta e felină. Dacă vrei un papă-lapte, ia-ţi un papagal. Ăla mănâncă vegan prin definiţie. Da' dă-i tu mărul descântat felinei, să vezi cum îţi demonstrează CÂT de carnivoră poate fi. Eventual direct pe mâna ta. Că dac-o stresezi prea mult, e jale. Mâţă cu scrupule şi cod de onoare n-am prea văzut...

Căăăă, vezi tu, hai să salvăm planeta fiind vegani şi târând şi pisicile/câinii în toată cruciada asta. Păi, până să salvezi planeta, o să fii oale şi ulcele. Şi, repet, puţin îmi pasă de tine. Da' dacă tot spui că iubeşti animalele, de ce să-l chinui şi să-l transformi în ceva ce nu este? Nu crezi că-i respecţi mai mult drepturile dacă-l iubeşti, şi-l duci la medic, şi-l hrăneşti cu chestii care chiar sunt pentru el? Vedea-te-aş încercând să convingi leul să cruţe antilopa şi mituindu-l cu un ospăţ vegan. Facem pariuri pe ce o să aleagă?

Şi, în cele din urmă, căăăăă, există exemple de mâţe vegane, şi-s sănătoase şi fericite. Aha, sunt, nu zic nu. Da' câte? Şi arată-mi şi mie câte dintre ele sunt aşa din proprie iniţiativă. Nu ştiu, oi fi eu cu capul, da' totuşi convingerile astea extremiste mi se par cam... exagerate. Şi găsesc o vagă asemănare între ele şi alea care au stat la baza Ku-Klux-Klan-ului. Şi Holocaust-ului. Şi Inchiziţiei. Şi mai găsim, dacă e nevoie.

Pân' la următoarea sprânceană ridicată, la bună vedere!

luni, 21 noiembrie 2011

Un dram de autism

Uneori îmi vine să-mi scot mâna din încheietură şi să mă bat cu ea. Momentele-n care am chef să bat pe altcineva nu presupun scoaterea mâinii din încheietură. Deci sunt mai simple. Şi nu vorbesc despre chestii grave, pentru că atunci îmi vine să mă aşez în fund în mijlocul camerei şi să urlu ca plozii. Dar să nu-ncepem cu dramatismele de luni.

Se-ntâmplă să fac o cafea. Cam des. Bine, recunosc, în fiecare zi. Şi-aştept să se facă, mă-nvârt, mă sucesc, lalalalululu, închid aragazul, beau cafeaua, plec la muncă. Da'... oare oi fi închis aragazul? Da' oare l-oi fi închis bine? Nu mă vizualizez închizându-l, şi pace bună. Dacă, de fapt, nu l-am închis, şi gazul umple toată casă, şi vine vecinu' liniştit, şi-aprinde calm lumina şi BANG! Friptură şi el, şi vecina, şi mâţele. Văleu! Mâţele! Până să ajung din nou acasă, să văd cărămizile-n ordine şi uşa la locul ei, deja mă autonumesc criminal în serie. De mâţe, nu de vecini.

Da' uşa? Uşa oi fi închis-o? Dacă n-am închis-o, şi vine vecinu', şi scapă câinele, şi câinele iese-n stradă şi se pierde sau, mai grav, dă maşina peste el? Ce-oi fi făcut eu cu uşa aia?
Maximă era perioada în care aveam papagal, şi trebuia să-l hrnesc, şi-i deschideam uşa coliviei, şi mâţa-n casă, şi fă-ţi probleme de conştiinţă după asta, că dacă n-ai închis papagalul cum trebuie, nu mai rămân nici penele din el până mă-ntorc acasă.

Şi recunosc cu lăbuţa pe inimă că da, au fost dăţi în care m-am întors din drum doar pentru a mă asigura că am făcut şi-aia, şi-aia, şi nu-i nimic ciudat şi-n neregulă. Noroc că nu le am cu superstiţiile legate de întorsul din drum. Altfel înnebuneam de tot.

Obsesiv-compulsiv, îi spun unii; un dram de autism ar fi altă variantă; eu prefer să cred că-s uneori atât de căscată, încât nu bag de seamă ce şi când fac. Şi-apoi intervine mania. Deci dacă mi-aş scoate mâna şi m-aş bate cu ea, poate mi-ar veni mintea la cap. Sau nu.

Pân' la următoarea manie, la bună vedere!

Liber ca şi mine

Recunosc cinstit că nu ştiam de parteneriatul Autonom-bloggeri şi vizitatul Clujului şi al Sibiului. La fel recunosc că, şi dacă aş fi ştiut, tot n-aş fi putut ajunge; cu toată autonomia cu care-mi place să mă mândresc, era puţin cam departe. Şi recunosc în continuare că şi Clujul şi Sibiul îmi plac. Unul pentru că am trăit în el doi ani frumoşi, celălalt pentru că nu-l ştiu decât din poveşti. Frumoase. Şi-mi place să cunosc îndeaproape poveştile frumoase. Şi mai recunosc şi că am crezut dintotdeauna că „o mână spală pe cealaltă”, oricare ar fi subiectul. Şi-n ultimul rând recunosc faptul că nu m-aş fi gândit la autonomie în stilul ăsta.

Să mă explic: un blogger – din punctul meu de vedere – e autonom. Îmi place să scriu, şi-am terminat o facultate de jurnalism Am lucrat ca „jurnalist” înainte de a şti ce-i aia facultate; dar ştiam îndeajuns, încât să-mi dau seama că nu-i „autonomie”. Aşa că am ales să scriu pentru mine, cu diploma adânc îngropată într-un sertar. Ce vreau, când vreau, cum vreau. Cu job adiacent, care să nu mă lege de blog, care să-mi permită să bloguiesc din plăcere, nu din nevoie. Pentru că, mai presus de toate, pentru mine autonomia e libertate. Şi scrisul pentru un ziar, cu contract şi salariu e orice, dar nu libertate.

În aceeaşi ordine de idei, am permis de conducere; care ar trebui să-mi ofere libertatea de mişcare. Nu-mi oferă nimic pentru că, la fel ca şi diploma de jurnalist, stă adânc îngropat într-un sertar. Din vina mea, dar asta e poveste veche. Şi-n momentul de faţă, pentru mine libertate = mobilitate şi mobilitate = taxi. N-aş putea cere niciodată unei firme să facă pe taxi-ul pentru mine. Pentru că n-aş avea nici tupeul; şi nici „financiarul” disponibil pentru ca, de fiecare dată când am nevoie de mobilitate, să apelez la o firmă de închiriat maşini.

Dar – şi aici intervine dar-ul – ce-ar însemna legătură între mine – blogger – şi autonom – firmă? Eu – un blogger autonom şi Autonom – rent a car? Ar însemna ca, în momentul în care-mi vine vreo idee genială gen „ocolul pământului în 80 de zile”, să fie lângă mine. Ei dau maşina, eu raportez live, on-line, total şi iremediabil totul. Fără să uit că da, datorită lor pot face ocolul. Şi oricare ar fi traseul, şi scopul, şi finalitatea, atât timp cât există bloggeri dispuşi să se plimbe şi să şi scrie despre asta, Autonom să fie dispus să-i plimbe şi să fie scris.

Ca blogger, mai mult decât idei şi text pe tastatură, n-am ce da Autonomului. Ca firmă de închiriat maşini, mai mult de maşini şi deschidere la idei, Autonom n-are ce-mi da. Pentru că, dacă vreau să merg pe distanţe minime repet, iau taxi-ul. Dar în momentul în care chiar vreau plimbare totală, fără limită de distanţă şi fără teama unui posibil faliment, un „sponsor” şi o maşină e ceea ce-mi trebuie.

Parteneriat înseamnă să dau şi să primesc. Să scriu autonom, despre ceea ce văd plimbându-mă într-o maşină de la Autonom şi da, autonom să aleg locaţia, şi distanţa, şi subiectul, şi numărul de cuvinte. Pentru că asta înseamnă libertate, şi eu nu scriu decât liber. Oricât de ciudat ar părea pentru unii.

Super Blog, etapa 24.

Dacă e Zodia Zen

Este imposibil să nu fi cunoscut zodia peştilor. Ultima zodie. A doişpea. Peştii. De doişpe ori mai ticăloşi ca orice altă lună din an. Cei ce ştiu tot. Cei bătrâni. Cei cu litera Z. Cei cu ultima literă. Cei din urmă. Din coada zodiacului. Coadă de peşte. Cei ciudaţi, cei frumoşi, cei cu frigul lui februarie sau şnururi alb-roşii din martie-mărţişor.

Am doi prieteni născuţi în „peşti”; ea şi el, fără să ştie că înoată zen în acelaşi acvariu.
Duali, vitezomani, alambicaţi, individualişti, cu tendinţe ezoterice, uşor vicioase.

Dacă e tristă, nu vrea să fie sunată.
Dacă e trist, nu mă sună.
Dacă e tristă, se vindecă zen; un notebook zen, o cafea zen, o pisică zen şi multă linişte.
Dacă e tristă, are un playlist cvasideprimant.
Dacă e trist, ascultă jazz amabil.
Dacă e tristă, stă mult pe internet.
Dacă e trist, este intern. Net.
Dacă e supărată, e prietenă cu laptopul din zodia ei.
Dacă e supărat, e jazz fără zodie. SonicMaster fără zodie.
Dacă e supărat, e interesant şi vicios. Rock SonicMaster.

Dacă ea alege un notebook, alege modern, cu viteză şi în linişte.
Asus cu echilibru.
Dacă el alege un notebook, alege un procesor abia creat, ultimul, cel din urmă, a doişpea zodie. Cea mai recentă. Zen.
Dacă ea are un notebook, îl numeşte zen-book, delicat, zvelt şi 2 săptămâni în standby. Cât e tristă, în standby ca şi ea. Cât înoată peşte la mare, în standby ca şi ea.
Dacă el are un notebook, iubeşte facebook unde e orice book citit frumos şi jazz, şi vin roşu şi viteză. Cu click. Viteză utopică.
Dar utopia chiar există când reuşeşti să fii zen.

Dacă ea e fericită, tehnologia e poveste de seară zen.
Dacă el e fericit, laptopul e zen cu Nat King Cole.
Dacă exista king, şi există rege, atunci există regele zen al tehnologiei, din aluminiu polizat, regat pe biroul lui. Cu viteză spre orice cântec king-zen. Regele zen.
Dacă ei sunt zen, nu insista; nimeni nu insistă. Rămân atingeri de touch-pad spre infinit de Nat King Cole. Spre infinit zen.
Dacă peştii sunt vicioşi, muzica e un prim viciu. „Bună, sunt peşte şi sunt vicios!”
Dacă peştii sunt relaxaţi, nu sunt relaxaţi; sunt „zen”.
Dacă peştii sunt gânditori tehnologic, eu traduc: „peştii sunt filozofi”. Pentru că diferenţa între un laptop şi un laptop zen aduce filozofie. Pentru că peştii rămân zen lângă procesoare Intel Core i7 sau i5. Deşi nou şi fără frontiere, peştii rămân zen.
Laptop din zodiac 12.

Un taur ar împunge, o fecioară frumoasă s-ar teme, o balanţă ar cântări 12 kilograme de zodii. Berbeci impulsivi, raci cu carapace aurie şi un răcnet felin de leu.
Dar peştii? Cei din urmă?
Peştii înoată zen, înoată împotriva curentului, înoată procesând. Înoată sus, interfaţă ASUS. Înoată zen şi există sirene.

Dacă există procesoare, peştii sunt primii care procesează. În linişte.
Dacă peştii îţi spun să vorbeşti mai încet, înseamnă că îţi cer linişte. Totală. Procesezi?
Dacă zen este relaxare, vreau să fiu născută în februarie-martie.
Dacă zen este viteză, vreau să învăţ să înot cu viteză de rechin.

Există unşpe zodii, şi există peştii. Cei din urmă. Cei ce aleg zvelt, elegant, uşor. Cei ce au pretenţii. Cei ce percep relaxarea ca parte din zi. Stil de viaţă.

Dacă există dimineaţă, există dimineaţa zen.
Dacă există seară, există seara zen.
Dacă de dimineţă până în seară sunt zen, aştept un zen-book. Cadou.
Ziua mea e în februarie. Aproape de peşti.

Super Blog, etapa 23.
Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger