The others - p. 2

Aceasta este o postare în care mă plâng.
Povesteam nu de mult despre cum unii par să nu mai încapă de mine, despre cum am atins un nivel de notorietate pe care nu mi-l doream, despre cum mă rog ca, atunci când ies la ţigară, să nu mă nimeresc lângă colegii de la 1.

N-am nimic cu ei. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt chiar ok, că-şi văd de ale lor, că au şi altă viaţă în afară de aia pe care o exploatează la maxim la muncă. Se pare însă că ceilalţi au ajuns la performanţa de a transforma ceea ce ar trebui să fie doar "profesie", în raţiunea de a trăi.

Să mă explic. Eu mă duc la muncă. În momentul în care am ajuns, singurul lucru care-mi stă în minte e cum să plec mai repede. Minunate sunt zilele în care, de la o anumită ora, nu mai avem ce face, şi-mi iau frumuşel foaia de concediu fără plată, o semnez mai rapid ca Speedy Gonzales şi ies mai ceva ca Road Runner pe uşă. Pe bune dacă nu se vede doar urma de praf în spatele meu. Pentru că da, muncesc pentru bani, dar orele alocate mie sunt mult mai importante; pentru că n-am înţeles şi nu cred că voi înţelege vreodată replica "ce să fac acasă?"; pentru că munca e doar muncă, iar viaţa mea se desfăşoară undeva, departe de job.

Nu, mă, că vezi tu, că unii vin la muncă din plăcere; din plăcerea de a socializa, de a afla ultimele noutăţi, de a discuta ce vedetă şi-a mai făcut liposucţie şi ce s-a mai întâmplat în ultimul episod din "trădaţi din dragoste". Machiaj, nunţi, sarmale, viaţa din dormitor a lu' cutare cu care n-ai nici în clin nici în mânecă şi n-o să-l cunoşti never ever, cum a putut să se îmbrace aşa, care au fost motivele din spatele sinuciderii nu'ş cărei vedete, ce s-a mai întâmplat în Sudan, ce conspiraţie mondială e mai la modă, este sau nu rozul o opţiune pentru pereţii bucătăriei etc, etc, etc.

Şi-am mai spus deja, ai mei mă lasă rece; colegii, adică. Îi ştiu, ne salutăm, ba chiar şi mai fraternizăm dacă se întâmplă să întârzie salariul, dar atât. Dacă eu ştiu ce culoare au cerşafurile lor, e pentru că mi se termină bateria de la mp3 player, şi durează vreo 2 ore să se încarce. Dar asta nu înseamnă că despre mine ştiu mai mult decât vârstă şi nume de familie. Pentru că nu simt nevoia să-mi afisez preferinţele şi opţiunile pe mouse pad-ul de la muncă.

Deci nu ei sunt cei care m-au enervat, ci eternii, veşnicii şi omniprezenţii colegi de la 1. Nu există zi în care să trec pe lângă ei, sau să treacă pe lângă mine şi să tacă. Să tacă, adică să nu zică nimic.
Astfel, dacă mă duc să cumpăr ţigări şi se întâmplă să fie prin preajmă, se caţără literalmente pe geam, mai să-şi frângă gâtul, pentru a vedea ce cumpăr. Dacă, doamne fereşte, îmi cumpăr tampoane, cum să nu ştie ei acest amănunt de o importanţă vitală? Sau, mai rău, dacă fac carecumva trafic cu agude închiriate fără să vadă ochişorul lor critic?

Mai nou, nu pot urca sau coborî scările fără ca unul dintre ei să mi se aşeze ostentativ în faţă, lucru care stârneşte valuri de hohote de râs. Poate o fi ultima glumă în trend, dar pe bune dacă eu înţeleg acest tip de umor. Şi se dă cocoş, uitându-se conspirativ la ceilalţi. Dacă acelaşi individ e singur, nici nu mă vede, trece regulamentar pe lângă mine, îşi urmează traiectoria bine definită. Dacă sunt în grup, parcă dă strechea-n ei...

Cele mai noi denumiri pe care mi le-am auzit au fost Satana şi Marylin Manson. Auzită într-o zi în care aveam un tricou cu o girafă simpatică, râzând în hohote. Şi mă gândesc, poate simbolurile au fost inversate. Poate girafa e noul bugabu, cel mai nou semn al diavolului, iar dacă aş fi venit cu un set nou nouţ de pentagrame şi cruci întoarse, asezonate cu un tricou Cradle of Filth aş fi fost încoronată cea mai tare sfântă, după sfânta Filofteia... Cât despre vrăji malefice şi cazane cu poţiuni magice, nu pot spune decât că, dacă la un moment dat se întâmplă să-şi rupă gâtul pentru că nu se uită pe unde merg, ci după persoana mea ultramegaimportantă, clar e din cauză că am făcut păpuşi voo-doo cu o seară în urmă. Beware!

Inutil să spun că m-am examinat cu atenţie în oglindă. Nu-mi ieşiseră corniţele la vedere, nici pentagrama de pe frunte nu se vedea, bine ascunsă fiind sub un strat gros de fond de ten. Cât despre ochii roşii, erau bine mascaţi de lentile albastre de contact. Colţii de vampir nu-mi apar decât mult după 12 noaptea, când deja taxi-ul mă lasă cuminte în faţa porţii, solzii i-am acoperit cu piele de bebeluş nenăscut încă, foc pe gură nu scuip în public decât în situaţii limită, şi-n nici un caz dacă sunt mai mult de 3 persoane...

Dar, legenda continuă. Chiar sunt curioasă cât timp o să le ia până să se plictisească. Ori poate vor avea mereu noi idei despre ce şi cum fac, pentru a perpetua mitul. Şi da, ştiu şi eu faza aia, conform căreia, dacă nu eşti vorbit, nu eşti interesant. Dar cum naiba am ajuns eu să fiu interesantă pentru un grup de persoane care fac concurs "cine scuipă mai departe", sau "cine sparge cel mai repede cele mai multe seminţe", zău dacă-mi pot da seama...

Camera de urgenţe

N-am fost un copil bolnăvicios. Da, a fost nevoie să-mi scoată cu forţa amigdalele. N-a fost o experienţă foarte plăcută, mai ales că m-au legat de scaun pe motiv de violenţă excesivă şi, să ne înţelegem, aveam 4 ani pe vremea aia. Mă intoxicam extraordinar de des, dar nu mă deranja acest lucru, pentru că nu presupunea nici cel mai mic efort din partea mea. Cea mai tare intoxicaţie ever am avut-o pentru că am mâncat portocale în exces, dar asta nu m-a făcut să am un dinte împotriva lor. Dimpotrivă, le-am apreciat mai mult, pentru că avuseseră tupeul să-mi stea în cale. Am răcit, am avut cam tot ce se cheamă vărsat de vânt sau variaţiuni pe aceeaşi temă, dar nu mă vedeai leşinând la fiecare fir de curent, nici tremurând la gândul de a lua pastile.

Reluând, n-am fost un copil bolnăvicios. Am fost mai mult predispusă la accidente; acum, că am crescut, tind să dau vina pe zodie pentru consecvenţa cu care mă lovesc de unitatea centrală, cu toate că e în aceeaşi poziţie de secole, sau pentru faptul că n-am nici o jenă să mai iau, din când în când, câte un cap de colţul casei. Nu-s eu de vină, doar că merg mai curbat...

Dar faptul că n-am avut contact cu prea multe boli, n-a însemnat că n-am putut să-mi dezvolt o latură să-i zicem... fantezistă în materie de termeni medicali.

M-a învăţat tata că, atunci când cad, e recomandat să mă sprijin în genunchi şi-n palme, pentru a evita riscul de-a-mi sparge vreun dinte sau, mai rău, de a mă trezi cu nasul julit sau vreun cucui estetic în frunte. Din acest motiv am avut mai mereu palmele julite şi genunchii vineţi. Nici acest lucru nu mă deranja teribil. Vânătăile veneau şi plecau, deja mă împrietenisem cu ele, chiar nu-mi puteam imagina cum ar arăta genunchii mei fără vreo urmă cât de mică. Până când... Am aflat despre apa la genunchi.

M-a bântuit imaginea unui genunchi umflat de apă, cu care trebuie să te duci la medic, să îndepărteze frumuşel pielea, să sece izvorul din genunchi, să cureţe şi să refacă biata construcţie, şi-apoi să pună tot la loc şi să te trimită cu un şut în fund înapoi acasă. Mi-am studiat genunchii zdreliţi, i-am ascultat, palpat, puricat non-stop, să mă asigur că nu e nici o fântână în ei, că sunt ok, că n-am nevoie de o vizită la medic pentru a-i "seca". Problema era că, de fiecare dată când uitam de ei, se trezea bunică-mea: "tu ai genunchiul cam umflat...să-i spui maică-tii să te ducă la un doctor, să n-ai apă la genunchi!" Şi pune-te, Camelia, din nou pe examinat, că bunica e înţeleaptă şi, la fel cum vede şi-n somn că ai făcut vreo tâmpenie, în mod sigur poate vedea şi apa invizibilă de la genunchi, şi clar are dreptate, şi ţie ţi-e dat să mori nu de bătrâneţe, nici din cauză de accident, ci din cauza pârdalnicului de genunchi care se încăpăţânează să ajungă pe pământ înaintea ta, doar pentru a te proteja de-un posibil cucui.

În perioada aia ajunsesem să îmi doresc cucuie mai degrabă decât genunchi juliţi. Chit că erau inestetici. Până am aflat că un cucui poate duce la leziuni craniene, şi de la o lovitură la cap poţi muri mai rapid şi mai sigur decât de la un genunchi zdrelit, aşa că am reluat activitatea împiedicat, sprijinit în genunchi şi-n palme, pentru a evita să-mi deranjez activitatea cerebrală.

O altă chestie care mi se părea teribil de nasoală suna în felul următor: pietre la rinichi/fiere. Frate, suna oripilant. Adică îţi cresc lângă rinichi (sau, mai grav) în interiorul lor, nişte pietre. Şi era perioada în care văzusem eu cam cum arată pietrele de moară, şi cât sunt de mari, şi de rotunde, şi de grele, şi nu puteam vizualiza decât cum bietul rinichi e înconjurat de multe pietre de moară, cum nu te mai poţi mişca de răul lor, cum trebuie să te opereze ca să ţi le scoată. Partea bună era că, dacă te opera de ele, exista posibilitatea să ţi le dea acasă, şi atunci ar fi fost şmecherie curată să te mândreşti cu ele pe la plozii de la bloc, spunând ţanţos "astea-s pietrele mele de la rinichi". Dar ezitam între mândria de a avea un obiect atât de rar expus în bibliotecă şi operaţia care le-ar fi scos la suprafaţă.

Inutil să spun că o bucată de timp am băut doar apă fiartă, ceea ce era, conform opiniei avizate a bunică-mii, una dintre metodele de prevenire a sus-numitelor pietre. Şi era naşpa apa fiartă, şi avea un gust specific, şi nu se compara cu apa de canal, bogată în nisip şi cu gust delicios de clor, dar ce sacrificii nu făceam eu pentru a evita o vizită la medic...

A urmat faza cu diabetul, care te condamna la o viaţă întreagă fără dulciuri. Concluzia am tras-o pentru că auzeam constant: "dacă mai mănânci atâta zahăr, o să dai în diabet..." Normal că nu pricepeam cum ai putea să dai în diabet, şi de ce ar fi ăsta un lucru rău; adică, diabetul era rău. Dacă dădeai în el, însemna că faci o faptă bună, dar toată lumea o spunea ca şi cum acest lucru n-ar fi fost de dorit deci, de teamă să nu trebuiască să duc o viaţă întreagă fără dulciuri, mâncam ciocolata mai lent, mai strategic. În loc să mă chinui cu ea o oră, îi alocam o oră jumate. Asta însemna că reduceam din dulciuri, şi probabilitatea de a face diabet scădea cu fiecare minut în plus între pătrăţelele de ciocolată.

O tragedie majoră a fost când am aflat că o colegă de joacă a făcut hepatită şi a trebuit să stea ceva timp în spital, şi că hepatita asta mai e şi molipsitoare. Pentru că la hepatită te îngălbeneşti, şi constatasem eu că nu mi-ar sta grozav galbenă. În plus, deja mă ataşasem de pielea mea albă şi n-aş fi schimbat-o nici în ruptul capului pe una galbenă. Şi cum galbenul cel mai galben era ăla de-l foloseam la pictatul soarelui, un galben galben de tot, îmi imaginam că tot aia e nuanţa pe care o capeţi din cauză de hepatită, şi era cam ostentativ să apari atât de colorat în public. Pentru că am aflat că hepatita fetei se trage de la o îngheţată cam veche, am evitat un timp acest desert. Un timp mai mult, pentru că nu încetam să asociez vafele - eternele vafe ale cpilăriei - cu galbenul bolii şi cu coridoarele spitalului.

Trichineloza a băgat spaima-n mine. Pentru că nu venea vizibil, pentru că avea o sonoritate spooky, pentru că mâncai tu liniştit tochitura prospăt preparată din porcul de-abia tăiat, şi BANG! Ajungeai la spital, unde ţi se punea diagnosticul "trichineloză" şi apoi mureai, pentru că majoritatea cazurilor de care auzisem erau deja găzduite la cimitir. Şi se arăta la televizor cum arată muşchiul infestat, şi studiam cu atenţie fiecare bucată de carne pe care o aducea mama triumfătoare acasă, şi nu era chin mai mare decât să mă pui să mănânc ceva gătit cu carne de porc. Înlăturam sistematic toate bucăţelele de carne care mi se păreau suspicioase, şi-apoi îi observam pe ai mei cu atenţie, pentru a vedea dacă dau vreun semn de boală. Orice tuse, orice durere de cap sau burtă, orice indispoziţie trecătoare era clasificată drept semn de infestare, şi mă felicitam că n-am mâncat şi eu din aia. Şi-n plus, mi-era ciudă că eu i-am avertizat dar, din cauză că nu m-au băgat în seamă, acum erau în pericol de moarte fără ca măcar să bănuiască...

Cu anthrax-ul, altă bătaie de cap. Se emiteau avertizări din alea pompoase, cum că trebuie să fii atent la orice urmă cât de mică de pată neagră, apărută în mod suspicios. Drama a fost când şi-a dat tata cu ciocanul peste deget, i s-a înnegrit unghia, şi eu am luat-o ca semn clar că e nu numai infestat, dar şi inconştient, pentru că nu se duce la medic să vadă dacă mai are vreo speranţă, şi dacă nu, măcar să afle cam cât mai are până să moară de tot. Inutil să spun că şocul cel mai mare l-am suferit când am observat că partea neagră de unghie i-a dispărut, şi el trăieşte în continuare, bine mersi. Deci până şi medicii se pot înşela. Sau poate a dus un tratament pe ascuns, ca nu cumva să mă sperie?

Traumatism cranian, infarct, criză de fiere, mă rog, toate chestiile normale pe care le poate face un om pe parcursul vieţii, nu mă speriau decât în ideea în care, ca să te refaci, trebuia să stai în spital. Şi, frate, dacă voiai să mă traumatizezi, era de ajuns să spui că mergem la medic. Nu de alta, dar am crezut mereu că, dacă eşti mic şi te bagă în spital, nu te mai scoate decât foarte greu, sau dacă reuşeşti să evadezi. Şi aveam deja planul de evadare făcut, pentru ipoteza în care i s-ar fi părut maică-mii că tusea mea nu se rezolvă doar cu sirop şi piramidon, şi i-ar fi trecut prin cap să mă supună unei expertize medicale, pe urmă să mă ducă frumuşel de mânuţă şi cu pijamalele în bocceluţă şi să mă dea pe mâna vreunei tanti asistente, tridimensionale, cu guşă şi cu râsul gros, care să nu-mi mai permită never ever ieşirea din Spital...

Da, n-am fost un copil bolnăvicios. Dar asta nu înseamnă că n-am avut ochii căscaţi la cel mai mic semn care ar fi transmis subtil că e rost de vreo boală, sau că am refuzat să iau pastile. Pastile era egal cu diminuarea riscului de a vedea un doctor, şi, frate, aş fi stat şi-n cap în timp ce luam pastile cu pumnul, doar pentru a evita această variantă.

Barba, burduful şi mitraliera

N-am înţeles eu foarte bine cum stă treaba aia, cu cordonul ombilical. Când eram mică, auzeam cum că X nu a tăiat încă acel cordon ombilical, că e legat de familie prin faimosul cordon ombilical, că nu vrea, nu poate, nu concepe să accepte nu'ş ce propunere din cauză de evidentul, fabulosul şi multpreaapreciatul cordon ombilical. Chestia asta se bătea cap în cap cu explicaţia dată tot de ai mei, conform căreia cordonul ombilical se taie la naştere. Păi, şi dacă tot a scăpat de el la naştere, ce se întâmplă? Îi creşte altul în loc? Se dezvoltă de-a lungul timpului? Face pui şi se înmulţeşte?

Ca să fie totul complet, am mai aflat eu frumuşel de prin cărţi că prin cordonul ăla aşa-zis ombilical, fătul comunică cu preafericita mamă, ba chiar se hrăneşte cu ajutorul lui; deja cordonul căpăta puteri magice, mai ceva ca bagheta zânelor sau pălăria iluzionistului.
Şi dilema s-a aprofundat pentru că, dacă eşti legat prin cordonul ombilical de mamă chiar şi atunci când ai crescut mare, înseamnă că trebuie să ai mare grijă la ceea ce faci. Adică, până la ce lungime poate să ajungă, până la urmă, un cordon ombilical, astfel încât să te poţi deplasa fără restricţii? Şi dacă, mergând pe stradă, legat fiind cu cordonul ombilical, trece o maşină peste el, ce se întâmplă? Se rupe, trebuie să ajungi cu el la spital să ţi-l repare, şi dacă tot ajungi acolo şi este cam incomod, nu poţi ruga medicul să ţi-l mai taie o dată? Şi să-l cauterizeze, poate nu mai creşte la loc...

De-abia mai târziu, după ce aveam o întreagă teorie despre convieţuirea cu cordonul ombilical şi despre cât de greu trebuie să le fie celor care îl au, pentru că trebuie să aibă grijă de el să nu-l rupă sau să-l deterioreze, după ce - evident - m-am examinat bine de tot în oglindă şi am decis că eu nu mai am cordon ombilical, că nu a crescut la loc şi nici n-a făcut pui, am aflat că totul e aşaaa, o vorbă oareşcare, n-are temei fizic, ci e doar o expresie. Şi m-am enervat teribil pentru că îmi dedicasem ani întregi cercetării acestui fapt nespus de interesant, şi chiar examinasem destui subiecţi ca să-mi dau seama că e vorba despre un caz medical rar, şi mă imaginam pe post de vindecător al acestei boli pe cât de rare pe atât de grave. Deziluzie totală...

O altă frază care m-a pus pe jar a fost "brânză bună în burduf de câine". Frate, deci era teroare. Pentru că mama nu cumpăra niciodată brânză din aia de zicea că e aşa de bună, mă gândeam eu că trebuie să fie extraordinar de delicioasă şi nemaipomenit de greu de obţinut. Să ne amintim faptul că am crescut cu brânză de dinainte de revoluţie, care nu era nici gustoasă, nici apetisantă. Nu eram mare fan al brânzei, fugeam de ea cât puteam, dar clar visam la brânza aia în burduf de câine, care ar fi reprezentat Nirvana, Mecca şi Medina tuturor brânzelor din lumea întreagă.

Când mă întreba cineva dacă vreau brânză, întrebam "de care", şi cum răspunsul nu era niciodată cel aşteptat, refuzam sistematic. Deja fiecare câine care trecea pe stradă reprezenta un potenţial deţinător al fabuloasei brânze. Îl luam, îl mângâiam, aşteptam un semn, orice fel de semn din partea lui cum că ar şti care e câinele posesor al sus-numitei brânze şi când îmi dădeam seama dezamăgită că nu ştie mai multe decât mine, îi redam libertatea.

Dezamăgire totală din nou, când am aflat că deliciul meu suprem n-are nici în clin nici în mânecă cu papilele gustative, ci se referă la caracter...

Apoi, "sufletul lui Avram Iancu". Aici era dublă dilemă. Adică, înţelegeam sufletul lui Avramiancu. Habar n-aveam cine e acest Avramiancu, ce caută în discuţie şi ce are toată lumea cu bietul lui suflet. Parcă nu ţineam minte să avem nici o rudă pe care s-o cheme aşa şi-n plus mai apărea în momente în care nu se dicuta nici despre religie, nici despre înmormântări. Şi totuşi era omniprezent. Am conclus că e musai să avem o fantomă în casă, că acea fantomă e Avramiancu, ai mei nu-mi spun de teamă să nu mă sperii, şi-am urmărit-o pe cont propriu un timp. Evident că n-a apărut, eu am uitat de ea şi-am trecut mai departe, la alte dileme.

Când se discuta în contradictoriu, apărea întrebarea "ce-are baba cu mitraliera?". Şi îmi frământam şi eu creierii să găsesc un răspuns viabil. Păi, poate că o are de pe vremea când era tânără, şi-acum o foloseşte ca să se apere. Sau poate e rămasă de la soţul ei mort, de pe vremea războiului. Sau poate că are un dinte împotriva ei pentru că e pacifistă şi nu suportă armele. Dacă modalităţi prin care baba a ajuns în posesia mitralierei îmi imaginam eu, nu puteam da o soluţie clară pentru care baba ar avea ceva cu mitraliera, adică un motiv pentru care ar fi supărată pe ea. Şi-aşa mai trecea câte jumătate de zi...

Ciupercile nu mi-au plăcut decât dacă erau fripte pe tablă, cu un praf subtil de sare deasupra. În schimb, când venea vorba despre "pagubă-n ciuperci" se tăia firul. Ce fel de aliment e paguba? Ce consistenţă şi ce proprietăţi are? O fi lichid, solid, dulce, sărat? O fi vreo chestie de mănâncă doar simandicoşii? Feţele luminate? Or fi bune ciupercile cu pagubă? Mama de ce nu face niciodată? Trebuia să fie scumpă sau rar de găsit paguba, altminteri nu-mi imaginam de ce la noi ciupercile nu se serveau niciodată cu pagubă. Nici măcar c-o linguriţă, acolo, să-mi potolesc şi eu pofta şi să mă lămuresc o dată pentru totdeauna care e savoarea acelei pagube de care n-aveam parte în ciuperci.

În plus, mai era ceva. "O faci pe barba ta". Şi mă uitam la cel cu care se ducea conversaţia, şi era proaspăt bărbierit, deci n-avea barbă. Cum ar fi putut să facă ceva pe barba lui? De obicei era şi ceva pompos, gen, "nu înveţi pe barba ta". Era anatomic vorbind imposibil să înveţe cineva pe o barbă, şi mai ales pe una inexistentă. Schimbam unghiul, poate respectivul are barbă doar pe o parte. Nope, nici urmă. Mă apropiam să văd poate are o barbă mai mare decât cele obişnuite, sau poate există vreun buton, ceva, de extindere subită a bărbii. Nimic. Mă-nvârteam, mă foiam, mă suceam. Până la urmă am ajuns la concluzia că barba lu' cutare nu se măreşte decât atunci când este singur, pentru a-i oferi posibilitatea de a face ceva - orice - pe barbă, dar nu în văzul lumii, pentru că e vorba despre o proprietate la fel de magică ca sus-numitul cordon ombilical. Şi evident că m-am gândit că, atunci când voi fi mai mare, voi cunoaşte şi eu secretul magic al bărbii extensibile, şi-am aşteptat să cresc pentru a stăpâni toate chichiţele vrăjitoriei.

Şi ghici ce... Am crescut, am aflat că nu e mare vrăjeală, sunt doar expresii, dar când aud de burduf de câine, încă mai am imaginea aia a unei brânze untoase, pufoase şi delicioase, la care doar cei aleşi au acces...

Interviu cu un vampir...

Frate,n-o să-nţeleg never ever cum merge faza cu interviurile pentru angajare.
Unele firme au responsabil RH pentru chestia asta, persoane - teoretic - pregătite pentru a te examina, pentru a-ţi face profilul psihologic doar dintr-o singură privire, care-şi dau seama dacă eşti coleric după cum te bâţâi pe scaun, sau dacă eşti extraordinar de emotiv după urmele de lacrimi întipărite adând în fondul de ten. Altele se bazează pe simpatia sau antipatia pe care i-o stârneşti şefului, care nu poate rezista tentaţiei de a participa la interviu, erijându-se în rol de Solomon, tăind în carne vie şi judecând cu un ochi critic firicelul ăla de păr, care nu stă exact cum trebuie pentru că, de, până la firmă te-a bătut vântul şi, orice s-ar spune, coafura nu rezistă...

Prin eternele şi fascinantele reviste pentru femei, există liste întregi de "aşa da, aşa nu" la un interviu, despre ce caută şi cum te percepe un angajator, despre poziţia picioarelor în timpul întrevederii, ce să faci cu mâinile, ce coafură să adopţi, ce culoare de lac de unghii, freză, vestimentaţie, dicţie, ba chiar despre cum să strângi mâna posibilului angajator. O mână moale poate însemna o persoană slabă, influenţabilă; vezi tu că, în schimb, o strângere puţin mai puternică poate fi semn de agresivitate. Nu se explică totuşi cât de puternică e o strângere de mână puternică; adică, ceea ce consider eu o intensitate medie, poate pe furnicuţa angajator o trimite direct la spital, cu fractură de nu'ş ce grad, şi cu sechele pe viaţă... Experţii nu menţionează nicăieri acest aspect.

Vestimentaţia ar fi o altă problemă. Ce mă fac dacă posibilul angajator e fan Getuţa style, şi nu pricepe nici în ruptul capului că ţinutele mele androgine pot fi extrem de office, dacă s-ar chinui să scoată puţin capul din cutie? Şi dacă la vederea ţinutei "elegante" - a se citi Getuţa feaşon - mie mi se strepezesc dinţii şi faţa refuză să mă mai asculte, şi arăt de parcă tocmai aş fi înghiţit o lămâie întreagă, proaspăt curăţată de coajă? Dacă, pe scurt, elegantul ei nu se potriveşte cu ceea ce consider eu bun gust, ea consideră că eu arăt de parcă aş fi prinsă de pe Siret, eu cred că mai are 20 de minute şi se duce la nuntă, cu sarmalele proaspăt căţărate pe cap? Eşec total, evident. Nici acest aspect nu e menţionat de către experţi.

Şi mai sunt câteva chestii omise cu bună ştiinţă cred eu, din ghidurile universale de utilizare a interviurilor pentru găsirea unui loc de muncă:

- faza cu poziţia mâinilor e preferata mea. Din fragedă copilărie, am avut pix, creion, brichetă la îndemână. M-am jucat cu ele atât de mult încât acum, când n-am nici unul din sus-menţionatele obiecte, mă joc cu inelul. Nu e semn de stres, e doar nevoia de a-mi relaxa în mod plăcut degetele. Evident că el, angajatorul, n-are nici timp, nici chef, nici răbdare să-i povestesc eu de ce mă joc cu inelele. Aşa că interpretează gestul meu total lipsit de vreun sens ascuns, drept nervozitate excesivă. Bye bye, job!

- "spune-i ce vrea să audă" ar fi o altă chestie. Păi, de unde să ştiu eu ce vrea să audă? Îl cunosc de maxim 5 minute, peste alte 5 ne vom lua "la revedere" în cel mai politicos mod cu putinţă, de unde să ştiu eu dacă vrea să-i spun că sunt robustă şi energică sau că, dimpotrivă, sunt calmă, relaxată, cu vagi momente de energie, imediat după cafea? Aşa că mă gândesc ce mi-ar plăcea mie să aud, dacă aş fi în locul lui. Problema e că sinceritatea aia tăioasă, ironia şi autoironia pe care mi-ar plăcea t, nu emie să le găsesc la un posibil viitor angaja prea gustată. Puţini o pricep şi o apreciază. Necunoscându-l, iar e posibil să mă înşel...Încă un bye bye...

- îmbracă-te în haine care să te avantajeze. Total de acord. Dar dacă gri-ul ăla, care mie îmi scoate în evidenţă ochii, şi-mi luminează privirea, şi mă face să arăt fabulos, lui îi aduce aminte de pisica lui recent decedată, ce mă fac atunci? Sau dacă blugii mei evazaţi, care mă fac mai suplă, mai înaltă, mai aşa şi pe dincolo, ei îi trezesc resentimente, pentru că se chinuie de 5 ani cu o dietă, şi-n loc să scape de iepuraşii care i-ar permite blugi ca ai mei, n-a reuşit decât să mai adauge câteva kile pe cântar? Bye bye...

- fii tu însuţi. Mda, sunt, şi vreau job-ul ăla cât se poate de mult, dar când vine întrebarea stas "ce-ţi doreşti de la un job?" mă blochez. Să spun bani? Nu, că cică asta e ultima chestie pe care o aduci în discuţie, şi mai aştepţi şi să fie abordată de către angajator. Mai puţină rutină? Nu, că oriunde intervine rutina, şi asta te face un candidat pe care nu se ştie dacă se pot baza şi peste 10 ani, pentru că s-ar putea să te plictiseşti şi să-i părăseşti. Libertate de exprimare? Da' ce, te crezi la firma lu' tata, şi, măi, Che Guevara, dacă tu vrei libertate de exprimare, s-ar putea să fii un angajat-problemă, că adevărul de obicei supără, şi se pare că tu vrei să-l lipeşti pe toţi pereţii... Program flexibil? Neee, asta înseamnă că nu te poţi supune regulilor şi că vrei să dai peste cap ordinea interioară a firmei. Posibilităţi de avansare? Hmm, asta te face o posibilă ameninţare, dacă o să vrei chiar postul celui care te intervievează? Drept urmare, încă nu ştiu care e răspunsul corect la întrebarea asta...

- urmează faza cu "unde vă vedeţi peste 5 ani?" Să răspund pe o plajă, într-o insuliţă puţin vizitată, cu un gin tonic în faţă, cu laptop-ul alături şi cu o carte bună care de-abia aşteaptă să fie citită, fumigene cu nemiluita, başca femeia alături, zâmbitoare şi bronzată, nu merge. Una din două: ori visez prea mult, ori am în plan să părăsesc firma în scurt timp, după ce dau iama prin fondurile lor şi-i falimentez. Pe acelaşi post ca-n prezent nu, că e lipsă de ambiţie. Pe un post superior nu, că e ameninţare pe faţă. La un alt job nu, că aş fi inconsecventă. Nu ştiu, e lipsă de perspectivă. Cum o dai, tot nu-i bine...

Am fost la zeci de interviuri. Am încercat să zâmbesc, să fiu acră, să fiu eu. Cum am dat-o, tot ciudat a ieşit. Ce nu-ţi spune nici un expert în materie de căutat de job-uri e că nu există reţetă universal valabilă. Că nici un gest în plus sau în minus nu te ajută cu nimic. Eşti la bunul plac al angajatorului, şi nu te angajează neapărat pe experienţă sau capacitate intelectuală, ci după cum îi place sau nu faţa ta. Şi dacă nu-i place de tine, poţi sta şi-n cap că tot va trebui să te mai duci la alte zeci de interviuri, până când, finalmente, îl vei găsi pe ăla de-o să-i placă şi faţa ta, şi răspunsurile fără tipar, şi sprânceana pe care o ridici dezaprobator.

Până când se vor pune de acord experţii să scoată la iveală această variantă, spor celor care-şi caută job. Celor care au deja, spor la păstratul lui. Nu de alta, dar interviurile pentru job sunt al naibii de obositoare...

Mai pune-ţi pofta-n cui. Undeva sus.

Există o expresie - bine, recunosc, există multe, multe expresii, dar asta mi-a intrat în vizor azi - care mă calcă pe ficaţi. O expresie aparent banală, care ar trece neobservată în mulţime, dar pe care eu n-o înţeleg. "Mi-e poftă". Şi nu, nu vorbim despre expresia asta alăturată caiselor sau fructelor de pădure în plină iarnă, nici cine ştie cărui fel de mâncare pe care nu l-ai mai avut aproape de ani de zile, sau din fragedă copilărie. Nu, vorbesc despre expresia asta alăturată chestiilor pe care le-ai mâncat şi ieri, şi alaltăieri, şi pe care le poţi procura oricând, de oriunde, numai dacă te duci la primul magazin, întânzi mâna, dai banii şi pleci cu obiectul veneraţiei în buzunar. Apoi îl devorezi liniştit pentru ca, peste 2 ore, când te bagi în prânzul colegului care şi-a cumpărat aceeaşi chestie, să invoci candid, "mi-e poftă".

Păi, stai aşa puţin. Pofta presupune că n-ai mai avut contact de ceva timp cu chestia respectivă. Presupune că ai visat nopţi întregi la acel ceva, dar n-ai avut cum să ţi-o satisfaci. Pofta nu e nici chef, nici dorinţă, nici mâncat din pură plictiseală. Dacă mai bagi în tine şi după ce ţi-ai satisfăcut cea "poftă", asta înseamnă că pur şi simplu mănânci ca să mănânci, şi ai nevoie de o scuză plauzibilă, pentru a nu fi luat drept nehalit.

Am sesizat o chestie: majoritatea femeilor care ţin o dietă apelează la argumentul "poftă", atunci când vor să se scuze de eşuarea dietei.
"N-am putut, fată, să mă abţin de la grătarul ăla, mi-a fost poftă..."
"Dă şi mie din ce mănânci acolo. Habar n-am ce e, dar mi-e poftă!"
"Wow, mănânci covrigi, vreau şi eu o bucăţică, de poftă."
"Pâine? Mere? Fasole? Acid sulfuric? Dă şi mie, că mor de poftă... Nu mă pot abţine, doar nu vrei să rămân cu gândul la ele, să mă umflu, să crăp dracu' de poftă, aşa că trebuie să iau, măcar o bucăţică mică, şi-ncă una, şi-ncă una după, că nu contează că mi-a trecut pofta, dar e aşa de bun, n-am mai mâncat ceva aşa de bun încă de ieri, şi de ieri până azi a trecut atât de mult timp, vai, ce gustos, ce mirific, ce sublim, ce bunătate, nu te superi că-ţi iau farfuria din faţă, nu, că oricum tu mănânci puţin, uită-te la fizicul tău de radieră, n-ai cum să spui că-ţi trebuie mai mult, şi dacă tot nu mai poţi, dă la mine, că eu sunt pofticioasă, şi-aşa am cu multe kile în plus, nu mai contează câteva calorii adăugate, dar aşa sunt eu, pofticioasă de mică, deci lasă-mă să-mi satisfac pofta şi să-ţi dea dumnezeu sănătate, că tare foame mai îmi era, de cât timp n-am mai mâncat decât morcovi şi ţelină..."

TADAAAM! Şi uite aşa pofta se dezvăluie şi se deconspiră, şi se transformă în foame. Da' parcă sună urât să spui dă şi mie că mi-e foame, aşa că mai bine zici elegant că ţi-e poftă şi goleşti tot cazanul cu mâncare, şi dă-o-ncolo de dietă, că oricum nu puteai s-o duci până la capăt, dar pofta e un motiv valabil pentru eşecul în ale dietei.

Mai e o chestie care mă disperă. Atitudinea cu care se cere ceva "de poftă". Adică, în mod normal, dacă vrei, vrei şi vrei ceva, te duci frumos şi ceri voie să iei. Nu, că vezi tu că asta e deja so last year, şi nu poţi cere ceva cu capul sus. Aşa că se adoptă poziţie aia de intrat la secretariat, se adoptă o privire de câine bătut şi milog, şi se spun următoarele fraze: "Pot să-ţi fur şi eu o grisină?"; "Îmi dai voie te rog frumos mult de tot să iau şi eu o gorgoază?"; "Ştiu că-s nesimţită, dar pot să iau şi eu o firimitură de pâine?" - urmate clar de veşnicul "mi-e poftă". Păi, frate, stai drept, scoate-ţi coloana vertebrală în evidenţă, şi cere politicos, fără milogeală. Dă mai bine. Şi nu te mai scuza. Asta e, îţi crapă fierea după o grisină, cu toate că poţi să te rupi la 5 bani şi să-ţi iei o pungă întreagă, numai pentru tine, nu e nevoie să te scuzi toată ziua. Nu e o pierdere enormă, de neînlocuit. Get over it!

Cea mai tragică, traumatizantă de-a dreptul experienţă legată de dat mâncare din punga proprie şi personală am avut-o acu' vreo doi ani. Am mai spus că există un personaj care nu se spală. Deloc. Şi e grav. Ei, în momentul în care respectivul a venit, şi-a înfipt mâna în punga mea cu covrigei şi-abia apoi a rostit magicele cuvinte "pot să iau şi eu de la tine", am văzut negru în faţa ochilor. Faptul era deja consumat. Proprii mei covrigei fuseseră infestaţi! Nu mai aveau scăpare, erau sortiţi unei morţi crude, premature, unei morţi puţin obişnuite pentru nişte bieţi covrigei care au visat de când erau mici că vor sfârşi în stomacul cuiva, realizând astfel sacrificiul suprem. Da, pe lângă faptul că o mână dintre ei au ajuns într-un stomac căruia nu-i erau destinaţi, ceilalţi au sfârşit tragic, cu tot cu punga care-i ocrotea, în coşul de gunoi. Pentru că nu pot mânca gândindu-mă că respectivul personaj nu s-a spălat pe mâini, şi apoi i-a venit măreaţa şi geniala idee de a se autoservi. BRRR!

Revenind la pofta cu care am început, ajung să cred că, mai mult de scuză, pofta e un moft. Cum naiba eu trăiesc de mulţi ani fără să fi crăpat de poftă, iar alţii sunt pofticioşi măcar o dată pe oră? Şi cum pofta mea poate fi autosatisfăcută, iar altora trebuie neapărat să le-o satisfacă alţii? Mai că-mi vine să bag replica aia cu "mai pune-ţi pofta-n cui". Problema ar fi ca respectivii chiar să apară cu un cui după ei, că atunci nu mai ai ce face. Poftă de marţi.

Ani de studenţie - ep. 4

Pentru că mie mi-a plăcut Clujul teribil, cu toate gazdele, căutările de chirie şi inventatul de reţete posibil, mai sunt câteva chestii pe care trebuie să le povestesc, pentru a întregi imaginea de gălăţean printre străini.

Şi voi pomeni doar fugitiv despre cum, în căutarea unui loc de muncă, am aflat că nici măcar în bar nu poţi lucra dacă nu ştii maghiară pentru că, de, majoritatea clienţilor nu ştiau română, iar cei care ştiau, tot în maghiară te rugau să le schimbi scrumiera; despre cum secretarele de Cluj n-au nici în clin nici în mânecă cu secretarele de Galaţi, pentru că ele chiar nu ţipă dacă vrei o amărâtă de adeverinţă, în schimb respectă cu religiozitate programul afişat pompos pe uşă; cum puteai să fii bursier chiar cu o medie de la 7 în sus, pentru că erau multe burse, şi-o bursă de Cluj echivala cu vreo 3 în oraşul de origine; cum profesorii chiar erau profesori, adică nu prea aveai ce le reproşa, şi chiar trebuia să ajungi şi la cursuri, şi la seminarii, altminteri bye bye examen; despre cum stăteam "la tiră" în autobuz sau în tramvai, şi-am învăţat să capsez biletul finuţ, altfel încât să fie folosit de mai multe ori, dacă îl udam apoi şi-l puneam la presat în Larousse-ul cărat tocmai din biblioteca proprie; cum am zis să mergem şi noi la slujba de Paşti, şi-am ales o biserică veche, faină, catolică, şi-am sesizat de-abia dup-aia că moldoveanul nu pricepe maghiară, şi de-abia dacă am prins vreo 2 fraze în latină, dar tot la slujbă se numea că am fost, în timp ce România juca nu'ş ce meci cu Olanda, şi evident că a pierdut; despre supa de creveţi la pliculeţ, care era cu atât mai delicioasă cu cât conţinea nişte paste uriaşe, lungi de-ţi oboseau plămânii tot persistând în ambiţia de a nu le scurta; despre cum "a capsa" în Cluj n-avea nici o legătură cu biletul, şi toţi râdeau de se prăpădeau când explicam serioasă cum e să capsezi finuţ; cum toţi ardelenii colegi de facultate nu pricepeau mare lucru din ce ziceam, pentru că se pare că vorbeam prea repede, dar mai zi, că vorbeşti aşa frumos, şi aşa de moldoveneşte, nu contează că nu pricep o boabă, zi mai departe, că e aşa de fain, tu...

Din cauză de bilet ni s-a tras o sperietură maximă, că n-aveam bilet în autobuz, şi-au venit doi gealaţi de-şi ziceau controlori, şi ne-au dus la capăt de linie, şi-au zis că vor chema poliţia dacă nu arătăm buletinele, şi dacă venim cu 400 de mii până în ora 4, scăpăm uşor, mai uşor decât dacă trece de ora 4 şi trebuie să plătim 800, că expiră nu'ş ce termen şi până la urmă a trebuit să arătăm buletinele şi să alergăm prin tot marele oraş să facem rost de bani să acoperim amenda. Şi noroc de proprietar - ăla fain, numero 1 - de la care am împrumutat şi căruia i s-a făcut milă de feţele noastre lungi, albe şi speriate şi care ne-a trimis colet până la gealaţi, să le plătim şi să ne lase în pace. De-atunci n-am mai luat never ever autobuz fără bilet, da' la tiră tot am stat, că gălăţeanu' vrea adrenalină, şi ce adrenalină mai mare decât să compostezi în ultimul moment şi-apoi să zâmbeşti angelic la angajatul statului?

Şi când a fost vorba de petrecere mare, cu ocazia zilei Finlandei, şi-am fost la ditai dineul, şi-am văzut că doar moldovenii se sfiau să se serveacă, şi chiar când ne-am servit am luat o măslină şi-o fondantă, că aşa am învăţat că e politicos, şi pe bune dacă politeţea excesivă nu strică, pentru că toţi băgau grupa mare, numai noi stăteam preţios, cu farfuria semi goală. Şi când ne-am prins cum stă treaba, termitele deja goliseră tot...

Şi-am mai râs pe burtă, că-n cartierul în care am stat în al doilea an era scris aşa, ca o avertizare, "Gârbău sharks", şi toată lumea ne punea în gardă că Mânăşturul e plin de băieţi de cartier, şi e periculos, şi sunt răi băieţii de acolo, şi-n primă faza chiar am crezut. Până am văzut că "rău de Mânăştur" însemna că stau la scara blocului, mănâncă probabil seminţe, cel mai des pufuleţi şi-mpart o sticlă de apă minerală. Şi până să se ia de tine cu o replică oareşcare, ai trecut demult de ei, te-ai îndepărtat chiar binişor, şi cea mai rea şi mai periculoasă replică pe care am auzit-o a fost "semeni cu Heidi". Şi dacă asta înseamnă rău şi băiat de cartier, păi vreau să trăiesc toată viaţa printre băieţi de cartier de Cluj; pentru că nu se compară cu ce ştiu din oraşul natal. Şi n-am avut nici o problemă să merg la 12 din noapte pe jos, prin "cartier", cu toate că dacă încerci asta acasă, există posibilitatea, probabilitatea şi certitudinea să te trezeşti violată de 3 ori pe noapte, în trei locuri diferite.

Cu lăbuţa pe inimă trebuie să recunosc că m-am întors cu vreo 10 kile în minus, fără accent de Cluj, cu o droaie de frânturi de amintiri, şi că ăi câţiva ani chiar au fost "de studenţie". Cu învăţat cu cana de cafea până târziu în noapte, trecut pe ceai când simţeam că mă apucă inima, tremurat pentru examen, başca toate chestiile "casnice" de care acasă mă durea în n-are importanţă. Şi poate pentru alţii pare insignifiant sau exagerat, dar pe bune că nu se compară estul cu vestul, şi dacă ar trebui să recomand o facultate aş recomda Clujul, şi clar pentru majoritate nu e interesant ce-a făcut Camelia când a fost plecată hăt, departe, la 14 ore distanţă pe tren, dar alea 14 ore repetate de câteva ori pe an şi timpul dintre ele au mai construit o bucăţică din azi. Din mine.

Ne place, da, ne place - p. 15

Special de duminică.
Pe mine mă obsedează de câțiva ani buni...
Manie plăcută:)

Mother's favorite

Toată lumea se plânge de soacre. Că-s aşa şi pe dincolo, că-ţi fac viaţa amară, că totul trebuie să lucească atunci când vine "coana mare" în vizită, că-ţi face capul calendar când începe să critice felul în care ţi-a ieşit ciorba sau cum ai călcat o oareşcare cămasă, că, dacă vrei să ai trai cu ea, mută-te cât mai departe şi vorbiţi la telefon. N-aş avea de unde şti. N-am cunoscut nici o soacră în exerciţiul funcţiunii.

În schimb am o problemă cu mamele de băieţi. Să ne-nţelegem, am o problemă în măsura în care mulţi amici băieţi aveau mame, şi pe mamele acelea le-am cunoscut. Başca ambele bunici, care au fost una mamă exclusiv de băieţi, iar cealaltă, semimamă de băiat. Deci, să disecăm aceste preaminunate fiinţe care, deşi capătă mult mai puţină atenţie decât deja legendarele soacre, nu sunt nici mai nevinovate, nici mai lipsite de "aromă".

Dacă o mamă de fată va fi întotdeauna nemulţumită de felul în care aceasta nu calcă, nu găteşte, nu şterge praful, nu poartă rochii sau nu-i calcă pe urme, o mamă de băiat va fi întotdeauna convinsă că puiul ei nu primeşte destulă atenţie; în societate, la locul de muncă, într-o relaţie, oricum. Pentru că el e cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai firav, cel mai fragil, cel mai sensibil, cel mai năpăstuit pui care a existat vreodată.

Şi, frate, pe bune dacă mamele de băieţi nu cresc nişte alintaţi.
Am avut un coleg pe care îl aducea mama la şcoală şi-n clasa a patra. Nu, nu trebuia să ia nici un autobuz, nu exista nici un pericol de moarte pe drumul casă-şcoală care dura cam 10 minute în pas lent, nu existau pungaşi care să se ia de micuţ şi să-i disturbe chi-ul. Dar ea îl aducea la şcoală. Îi căra micuţul lui diplomat elegant, când intra în clasă îl ajuta să-şi dea jos haina şi să-şi monteze manşetuţele, aduse frumuşel tot de ea în punguţă, îi lega cravata, pentru că puiul nu venea decât la costum şi cravată, şi-apoi pleca, pupându-l matern pe freza aranjată impecabil, tot de ea. După vreo două ore se-ntorcea, cu pacheţelul puiului, sandvişuri proaspăt făcute, învelite în şerveţel, şi-l supraveghea atentă, în timp ce el păpa tot, ca un băieţel cuminte. Să ne-nţelegem că-n clasa a patra ai deja 11 ani, deci te poţi descurca singur singurel, chiar dacă e o lume mare şi rea. Dar, la fel de bine să ne-nţelegem că e vorba despre o mamă de băiat.

Un alt exemplu e, bineînţeles, tot un băieţel crescut de mami. Numai că băieţelul ăsta are vreo 16 ani, şi e deştept nevoie mare. Pe bune, e din ăla de rezolvă probleme complicate în minte, fără pix şi foaie ca noi, muritorii de rând, care citeşte pe rupte tot ce prinde, dar care, în momentul în care îl trimiţi la şcoală, face o cădere nervoasă şi trebuie să-l ducă mami acolo, şi să-i promită că va veni şi să-l ia, eventual că vor merge în oraş după dacă se comportă frumos şi nu izbucneşte în plâns în mijlocul orelor. Nu, n-are nici o problemă, e la fel de sănătos ca mine şi ca tine, dar dacă mami l-a-nvăţat să-l ţină de mână, ce poţi face? Şi cum poate rezista biata mamă când îi vede năsucul roşu şi ochişorii îmburbunaţi de lacrimi? Dă naibii şi serviciu, şi cafeaua aia la care trebuia să iasă cu fetele, şi aleargă în ajutorul micuţului părăsit într-o lume malefică. 16 ani, repet. Dacă n-ar fi avut o inimă atât de mămoasă, l-ar fi trimis la şcoala militară. Dar, aşa, îl ţine aproape de fusta ei, poate poate îi va da vreodată drumul.

Tot din ciclul mame de băieţi, propria mea bunică. Să specificăm că tata nu mai e demult nici băieţel, nici neajutorat, şi nici bunica n-a avut tupeu să mai fie mămoasă după o confruntare cu maică-mea, cum că-i strică educaţia soţului. Dar celălalt băiat, bucuria bătrâneţii şi lumina ochilor, cum şi-a rupt mititelul piciorul, cum a slăbit, cum n-are bani de-o cinzeacă, şi dă-i, şi-ngrijeşte-l că, de, inimă de mamă, şi-adă-i şi cinzeaca că puiului i-e sete, şi nu se poate deplasa, şi cum să-i faci morală, şi cum să te iei de el, că n-ai ce-i face, nu-i vina lui că e aşa, şi poate că trebuia să aibă mai multă grijă de el, şi să-l pamper mai mult şi mai bine, şi dacă tot n-a făcut-o cât era puiul mic, o face acum, când e ditai bărbatul, la 40 de ani, fericit căsătorit şi cu copil.

Care e faza, până la urmă, cu mamele de băieţi? De ce insistă să le şteargă nasul, să le pună şerveţelul în poală şi să le facă şi coafura mult după ce au trecut de vârsta asta? Orice tâmpenie ar face, le e iertată, ba chiar, dacă au nevoie de ajutor, mama va trece prin foc şi pară pentru a-l salva, dacă se dă cu capul de sus, îl va pupa matern să-i treacă cucuiul, va fi extrem de fericită când observă că el e încă dependent de ea, că supa ei e mai bună decât cea a nefericitei care îl suportă acasă, că are cămaşa boţită, doar pentru a avea motiv să i-o calce mai cu spor, îi va face pacheţelul pentru muncă decorat cu frunzuliţe de pătrunjel, chiar dacă e vorba despre o banală mâncare de fasole, va interveni pe lângă profesori pentru a-i asigura o medie cu 50 de sutimi mai mare, se va face luntre şi punte pentru a se asigura că el, micuţul, nu moare de foame şi nu dă nici un centimetru jos de pe burtica în continuă creştere.

Mamele de fete sunt mai "whatever". Da, au grijă de ele, da, se implică dar, la un moment dat se satură de lamentări. Un şut în fund, descurcă-te singură, ce, încă n-ai învăţat să-ţi ştergi nasul, pune şi fă-ţi de mâncare, cum adică să aspir eu în locul tău, da' ce-ş câştigată la belciuge, ai putea să te mai vopseşti puţin, că ţi se văd rădăcinele şi arăţi ca dracu', mai ai de gând să te îngraşi mult, deja ai pus burtă, du-te şi aleargă, pune muşchii la bătaie, arde calorii, da, normal că trebuie să ţii dietă, şi-n plus ce-a fost în capul tău când te-ai gândit să ieşi aşa pe stradă, parcă te-ai fi îmbrăcat în sac...

Şi mă gândesc eu că o fi la mijloc vreo genă paradită care le face atât de mămoase, şi care le schimbă radical în momentul în care, la maternitate, li se pune puiul în braţe şi le este anunţat triumfător un moştenitor de gen masculin. O vezi deja cum radiază, cum i-a planificat, în secunda aia, viaţa de la început până la sfârşit, şi-n fiecare moment esenţial al vieţii lui va sta, triumfătoare, zâmbitoare şi puţin spooky ea, mama. Inutil să-i explici că a venit momentul ca el să se desprindă de ea, că trebuie s-o ia pe alt drum, că deja e mare şi se poate descurca singur, cu certitudine ea îi va adăuga în bagaj încă o pereche de mănuşi şi-un fular de rezervă şi clar măcar un telefon pe zi tot îi va da, pentru a se asigura că nu l-au înţepat ţânţarii ăia meschini şi nu i-a intrat nici o aşchie în degeţelul lui firav.

În ordinea asta de idei, în fiecare dimineaţă când mă uit în oglindă mulţumesc divinităţii care nu m-a făcut băiat şi-nchin o odă destinului pentru că, oricât de tentant ar suna uneori, te poţi trezi oricând cu o mamă care să te transforme în băieţel şi la 50 de ani. Şi numai de dureri de cap n-am nevoie, mai ales că ar sări cu paracetamolul şi carmolul pentru a se asigura că n-ai nici cea mai mică şansă să dai în pneumonie...

Ani de studenţie - ep. 3

Se porneşte de la premiza că, dacă nu-ţi găseşti un loc de muncă pe perioada studenţiei, nu prea ai viaţă. Adică da, mama şi tata trimit puilor studioşi bani de chirie, întreţinere, başca vreo două pâini cu care să-şi potolească foamea, pentru că, de, învăţatul e o activitate solicitantă, care te face să vezi negru în faţa ochilor dacă n-ai combustibil. Dar ce te faci cu restul chestiilor? Combustibil de pipă, o bere rece după ce te întorci cu capul duduind de declinări în finlandeză şi transcriere fonetică în română, bilet de autobuz, ciocolată să nu-ţi scadă glicemia, pingele la pantofi pentru că n-ai avut bani de bilet, o ieşire la ceas de seară, că Cluju'i mare, şi frumos, şi să tot trăieşti, că tentaţii găseşti la tot pasul...

Pentru locuri de muncă, se ia - ghici ce - tot Piaţa, şi se caută. Şi se citeşte la lupă Piaţa aia, că după câteva ore de dat pagină după pagină, arăta rufoasă, şi jerpelită, şi terminată, de parcă trecuse prin două războaie, şi locuri de muncă, canci! Că trebuie să ai experienţă, că trebuie să ştii maghiară, că trebuie să ai permis de conducere, că trebuie să ştii maghiară şi, dacă nu ştii maghiară, măcar germană, şi de unde să ştie maghiară sau germană gălăţeanul, hrănit 12 ani cu engleză şi franceză, şi cu diplomă de predare la grădiniţe în franceză, şi ce să presteze în Cluj, când clujenii nu vor să audă de franceză, şi engleză ştiu din faşă? Nici măcar secretară nu puteam fi, că trebuia să ştiu să spun mai mult de fekete forkos şi ighen, şi cu toate că mai ştiam eu şi nem tu dom şi nem szobot, tot nu mă făceau să par a putea duce o conversaţie minimalistă. Aşa că bye bye job în Cluj, şi stai, Camelia, şi sparge-ţi creierii ce-ai putea face să faci bani, să poţi să-ţi iei o bere fără să suspini că e întreţinerea pe luna viitoare, şi fără să te gândeşti că, dacă iei şi ciocolată s-a dus pe apa sâmbetei lumina pe luna următoare...

Da, ca să n-o mai lungesc, n-am găsit nici loc de muncă, nici modalităţi de-a face bani, în schimb am învăţat să gătesc dumnezeieşte. Nu mă laud, nici nu pot oferi mostră spre degustare, pentru că după ce-am plecat din Cluj, nu m-am mai atins de oale decât pentru a le da mai încolo, şi nici de aragaz decât pentru a face cafeaua de dimineaţă.

Dar în Cluj am gătit pe rupte.
Se deschidea frigiderul, din care se auzea îndepărtat ecoul. Era atât de gol că, la un moment dat, am decis că nu mai merită să stea în priză şi l-am transformat în dulap. Acolo tronau fericite cele vreo zece borcane de gem, trimise cu grijă părintească de acasă, din care vreo 7 au ajuns intacte înapoi, nu de alta, dar ajunsesem să visez noaptea gem; dacă voiai să mă torturezi, îmi propuneai sadic o felie de pâine cu gem. Lângă borcanele de gem, stăteau cuminţi alea de zacuscă, pentru că maică-mea n-a vrut să priceapă nici în ruptul capului că mie nu-mi place zacusca, şi-n fiecare colet strecura şi câte o porţie de zacuscă.
Mai găseai în dulapul-frigider şi borcane goale, spălate şi pregătite pentru ramburs Galaţi pentru că mama, ca toate mamele, avea un cult pentru borcanele cu filet, pe care să le umple în fiecare toamnă cu tot felul de chestii pe care le pun femeile pentru iarnă. Deci, trebuiau păstrate cu sfinţenie.

Revenind la ecou. Eu mă uitam la cât e de gol, el se uita cu toată goliciunea lui la mine, plescăiam nemulţumită, şi rămâneam uimită că, la televizor vedeai frigiderul plin prin filme, cu tot felul de chestii, de la ouă la ketchup şi, tot în filme, ăla se mulţumea cu o cutie de suc de roşii, pe care îl amesteca în vodkă. Mă cam punea pe gânduri chestia asta, dar cică viaţa de student aşa trebuie să fie, aşa că plescăială plăcută în continuare, şi mută-te strategic la dulap, unde mă aşteptau fericite toate minunăţiile pe care le puteam găti:
Orez. Frate, am mâncat orez simplu, orez gătit cu delikat, orez cu cubuleţe de soia, orez cu ketchup, orez garnisit cu frunzuliţe de pătrunjel, orez mai lung, orez mai "gras", orez d'ăla de nu se lipeşte, orez cu şniţele de soia, orez cu roşii, orez cu furculiţa, orez cu lingura, orez, orez, orez.
Paste. Cu brânză, cu cubuleţe de soia, cu caşcaval - când venea coletu' cu trenu' -, paste cu sos (cu nenumărate feluri de sos, pe care le-am inventat şi perfecţionat în timp), paste cu sos cu mentă, cu sos cu măsline, cu sos cu busuioc, paste cu condiment d'ăla şmecher, paste cu orez n-am încercat, ce-i drept, dar nu mai aveam mult.
Cartofi prăjiţi, câte un kil pe seară. Tăiaţi subţiri, să crape papilele gustative, crocanţi şi rumeiori, cu muştar, şi ketchup, şi maioneză, şi condiment, şi puşi în castron mare, în faţa unui film delicios, şi dă-i cu filmul, şi dă-i cu cartoful, şi dă-i că se termina kilul şi mie tot foame mi-era, da' nu conta, că deja nu mai aveai ce prăji, şi piaţa era închisă şi blestemă-ţi zilele că n-ai luat mai mulţi, şi oricum n-aveai cum să cumperi mai mulţi, că-s scumpi cartofii, şi tre' să mănânci şi mâine.
Şi supe, şi gogoşi, şi mai pune şi de-o invenţie, şi cumpără şi două ouă din piaţă, că n-ai cum să cumperi mai multe, că tre' să iei şi brânză, şi ia brânză la felie, că femeile-s bune, şi dau şi-n cantităţi mici, şi ia şi masa în oraş, o gogoaşă garnisită cu ciocolată albă, cum numai lângă piaţa mare se făceau, şi nu te uita la gogoşile înfuriate, că alea n-au ciocolată, şi fă din mânuţă vitrinelor pline cu chestii delicioase la care n-ai acces că trebuie să plăteşti mâine apa şi cablul, şi du-te şi mai fă o porţie de paste, că dacă ţi-e foame mănânci orice.

Şi, cel mai important, nu arăta că ţi-e foame, că ai obrazul mai subţire decât stomacul, şi dacă te serveşte cineva cu ceva, refuză măcar de două ori, că nu eşti nici nehalită nici ruptă de foame, şi ai o prestanţă şi-o reputaţie de apărat. Iar când se discută despre mâncare, nu întoarce capul, ţine-l sus, că nu interesează pe nimeni cura ta cu orez, şi dă mult mai bine să fii tu cu capul sus, decât să ai stomacul plin o seară-ntreagă.

Cât despre mofturi, da, recunosc cu lăbuţa pe inimă că, atunci când aveam poftă nesăbuită de-o bere, dădeam naibii mâncarea aia bună, şi mai luam un kil de cartofi, doar ca să nu salivez văzând cât de rece şi bună e; şi, oricât de multe gogoşi aş fi mâncat, combustibilul de pipă a fost sfânt, şi n-am renunţat la el nici în ruptul capului.

Să ne-nţelegem că nu mă plâng. Cum mi-am aşternut, aşa am dormit, şi nu m-a trimis nimeni să fac foame, şi am ştiu de la bun început c-o să fie greu, da' dacă ştiam cât de greu, puneam frumuşel mâna şi-nvăţam maghiară în ultimul an de liceu. Da' dă-i omului mintea de apoi...

Realitatea e că nici acum, după mulţi, mulţi ani, nu mănânc nici orez, nici paste, iar când vine vorba de mofturi mi le satisfac pe toate pentru că-n Galaţi, în patria mamă, banii se fac, nu îi aştept să vină cu coletul.

Ani de studenţie - ep.2

Da, am scăpat cu viaţă din gazdă. Dusă a fost Madam Alexa, şi frumosul Gheorgheni - prin care n-am mai trecut deloc în următorii ani de stat în Cluj, nu de alta da' erau prea multe amintiri în doar 7 zile - şi zilele de gazdă şi tocat nervii la milimetru. Şi da, am intrat frumos la facultate, şi nu'ş cum mi-a venit geniala, măreaţa şi de dureri de cap dătătoarea idee de a face finlandeză, dar asta e deja altă poveste...

Şi-am zis că nu-mi trebuie nici gazdă, nici cămin, că la cămin exista posibilitatea, probabilitatea şi ghinionul de a nimeri cu ţâşpe inşi în cameră, aşa că vreau, vreau şi vreau casă cu chirie, o cutie de chibrituri, orice, numai să nu fie foarte la marginea oraşului. Şi-n primul an nu ştiu cum s-a făcut că am găsit din prima şi chirie şi proprietar fain, şi nu tu probleme - în afară de cele câteva cu vecinii la care n-am găsit nici în ruptul capului un letcon. Am căutat un letcon de-am înnebunit, am trecut peste ce-i ăla letcon, da' ce să facă o fată cu letconul, da' de unde crezi tu, d'şoară că aş avea eu letcon, că dacă am ceva de reparat duc la atelier, da' vezi tu că eu aveam de lipit doar un nenorocit de încărcător, şi la ăla vreo două fire, şi-unde mă duc eu cu încărcătorul la meseriaş, că şi ăla mi-ar fi râs în faţă, noroc că până la urmă şi-a făcut cineva milă şi pomană, şi mi-a împrumutat multdoritul şi multpreavisatul letcon, şi mi-am lipit încărcătorul cu letcon de Cluj şi cositor trimis de tata, hăt, de la Galaţi, cu primul colet care conţinea, pe lângă cositor, niscai mâncare, vreo 5 cărţi şi câteva bonuri pentru bunăstarea stomacală a puiului studios.

Rămânând tot în sfera imobiliară, episodul doi e despre cum să nu găseşti chirie în Cluj, în anul doi de facultate, cu vreo lună înainte de a începe cursurile, când toate apartamentele sunt deja arvunite încă din iulie, nu în septembrie cum şi-a făcut Camelia plan că va găsi şi bun, şi ieftin, şi fără prea mare garanţie, lăsată de-a lungul verii.

Pentru că în cel mai ghinionistic mod cu putinţă, cuibuşorul de anul 1 a fost vândut, şi ne-am trezit cu fundu'n stradă şi cu perspective de chirie zero. Pe bune că în perioada aia am avut coşmaruri cu o Madam Alexa zâmbind sadic în timp ce stătea cu apometrul într-o mână şi cu fierul de călcat în alta, ţinând între dinţi o pancartă cu "bine aţi venit înapoi!". Şi recunosc, cu lăbuţa dusă ruşinos la inimă, că am avut o tentativă de a trece din nou în gazdă, nu la ea, ci la fiica ei cu vreo 30 de ani mai tânără, şi cu 30 de ani mai psihopată. Am cunoscut-o, şi-am stat la o cafea cu ea, până să ne prindem că, de fapt, ea-şi dorea mai mult decât banii pentru găzduire o domnişoară de companie, cu care să bea dimineaţa - la ora 7!!! - cafeaua, cu care să se uite de la ora 6 seara la televizor şi să comenteze ultimele ştiri despre vedete, politicieni şi economie mondială. Aşa c-am fugit - şi eu, şi Mab, colega gălăţeană de suferinţă prin toate etapele studenţiei, şi nu numai (ţin s-o salut pe această cale, nu de alta, da' n-am mai văzut-o de ieri) - cât ne-au ţinut picioarele, pentru că deja aveam program pregătit la minut, şi căpcăuna poate ne şi mânca dacă săream vreo etapă a fabulosului program de intrare în lumea bună a Clujului. Ca să fie totul complet, am avut o viziune macabră. Una în care mă îmbrăca în rochiţă roz cu volănaşe şi mă punea să fac balet. Aşa că fugi, Camelia, fugi...

Iată-ne deci în mijlocul Clujul, trecute deja în anul doi, cu perspective îmbucurătoare de studenţi eminenţi, cu orarul pe semestrul următor notat frumuşel într-o oareşcare agendă, dar fără loc de stat, fără pat pe care să ne odihnim ştiinţa şi fără dulap în care să ne depozităm cursurile.

Se ia frumuşel marţea Piaţa - ziarul meu de suflet, pentru că găseai acolo şi apartamente, şi locuri de muncă, şi animale de companie, şi orice - la ora 9, când apărea caldă şi cu cerneala încă umedă, se ia şi-un pix, se pregăteşte telefonul pentru tastat excesiv şi, cu cafeaua în fapt, se începe vânătoarea de chirii. Apartamente cu o cameră, sub 100 (o sută) de euro, de preferat nici la gară, nici după liniile de tren undeva aproape de ieşirea din Cluj.

Şi-am găsit, frate, camera perfectă. Undeva, la mansardă, frumos, curat, ca-n sânul lui Avraam, cu un bunicuţ ca pâinea lui Dumnezeu pe post de proprietar, şi-a doua zi, când să ducem banii şi primele bocceluţe de studenţi fără acoperiş deasupra capului, apare ea, căţeaua cu dinţii de oţel, nevasta moşului, pe care cu o zi în urmă cred că a închis-o în pivniţă pentru a nu speria potenţialii chiriaşi. Când am văzut replica perfectă a lu' Madam Alexa 1 şi a lu' Madam Alexa junior, viitoarea posibilă proprietăreasă, 2 în 1, ca şampoanele cu balsam, am dat din colţ în colţ şi ne-am transformat în Road Runner, şi-am trecut la planul number 2, planul de rezervă.

Se iau multe coli albe, se rup în patru, şi se scrie citeţ, eventual cu o floricică în colţul drept, că şi anume noi căutăm chirie; oferim 100 de euro şi numărul de contact.
Se iau bileţele şi se lipesc manual, cu scotch, la avizierul fiecărui bloc care-ţi iese în cale.
Se caută şeful de scară, căruia i se prezintă o poveste lacrimogenă, despre cum am căutat, am căutat şi n-am găsit loc de stat, şi nu cumva cunoaşte el, atotputernicul şef de scară, vreun apartament liber pe aproape, vreun cuplu plecat în ţări străine sau pur şi simplu doritori de dat spre chirie un apartament mic micuţ, care nu trebuie să fie nici Neckermann, nici cu pretenţii, doar să aibă pat, aragaz şi şifonier, başca apă curentă... Lumină? Dacă se poate... Frigider? Nu, că nu mâncăm mult. Dacă e, de bine; dacă nu, nu avem pretenţii. Televizor? Nuuu, că îl cărăm de la Galaţi. Gresie, faianţă? Mmmm, nu. Cădiţă de duş să aibă şi să meargă trasă apa la baie. V-am zis că nu avem mari pretenţii. Bine, dacă ar avea geamuri şi uşă, ar fi perfect. Nu, d'şoară, nu ştiu pe nimeni cu apartament cu o cameră, dar e un apartament cu 3 camere la etajul 6. Cât vrea? O nimica toată! 350 de euro... Da' merită. Măcar să-l vedeţi, că nu costă, şi clar o să vă placă. Dă în marşarier, Camelia, şi pleacă, cu Mab cu tot, că 350 de euro e cât vreţi voi să daţi pe 3 luni şi-ncă jumătate, trebuie să vă amanetaţi dacă vreţi Neckermann, şi divinitatea vă e martor că voi nu vreţi decât uşă şi geamuri...

Da, e un apartament, da' de ce vreţi să-nchiriaţi? A, sunteţi studente... Şi de unde aveţi voi bani? Aha, staţi pe spinarea părinţilor... Şi nu munciţi? Păi, de unde ştiu eu c-o să plătiţi chiria, că studenţii vin şi pleacă, şi mulţi mi-au tras ţeapă de-a lungul anilor. Da, ştiu că am scris că închiriez şi la studenţi, da' voi sunteţi fete, eu voiam băieţi, că-s mai curaţi şi mai cuminţi. Şi cu fetele e problemă, că vin cu tot felul de hăndrălăi şi fac scandal pe scară şi-mi scoală vecinii în cap. Da, am mai auzit placa cum că sunteţi cuminţi, şi nu aduceţi băieţi; am fumat-o demult. Să vă vedeţi cu sacii-n car, şi-apoi faceţi bordel din casa mea. Da, voiam să închiriez cu 75 de euro, da' nici nu se pune problema să închiriez la stundente, şi mai ales la fete, şi da, am şi cablu, şi televizor, şi pat, şi frigider, ba chiar şi maşină de spălat am cumpărat în rate vara trecută, dar nu, nici n-o să vă apropiaţi de ea, pentru că nu închiriez la fete şi pace bună. Şi nu, nu ştiu pe nimeni care ar mai închiria, cu toate că ar fi vecinul de la, da' nu vă spun de unde, că vă duceţi pe capul omului, şi sigur nu vrea nici el pacoste de fete pe cap, aşa că duceţi-vă cu domnul, şi nu mai încercaţi să păcăliţi oameni cinstiţi. Că vă ştiu eu pe voi, fetele... Toate sunteţi la fel... La revedere!

Da, închiriez, da' exclus agenţii. Şi voi păreţi a fi de la agenţie... Nu sunteţi? Păi sunteţi prea la 4 ace ca să fiţi studente. Şi sunteţi şi date şi cu parfum. Clar sunteţi de la agenţie. Nu închiriez prin agenţie, să fie clar. Că dacă vă spun da, mâine veniţi cu contractul şi trebuie să vă dau nu'ş cât comision, nu, mulţumesc! Şi nu mai umblaţi cu cioara vopsită, că vă miros de la o poştă că sunteţi agenţie, nu studente. Sau poate că sunteţi studente, da' tot pentru agenţie munciţi!

Cred c-am văzut zeci de apartamente, am ascultat zeci de discursuri, mi-au ieşit fire de păr alb de câtă paranoia pe pâine am înghiţit. Şi, ca să n-o mai lungesc, până la urmă tot Piaţa a fost aia sfântă, de-am găsit un apartament şi n-am făcut studenţia fără acoperiş deasupra capului. Şi-am avut frumuşel şi mutaţie, şi n-am venit cu hăndrălăii la uşă, şi nici n-am făcut baieram după baieram, şi-am plătit şi-ntreţinere, şi lumină, şi cablu.

Mă opresc aici, pentru că deja intru în episodul 3, şi ăla trebuie să fie cald, şi proaspăt, şi posibil mâine. Până atunci, spor la chirii celor care-şi caută; cei care aveţi deja, afişaţi un zâmbet larg pe faţă, nu de alta, da' e mai greu decât muncile lui Hercule să dai peste apartamentul ăla, care să te primească şi pe care să-l capeţi fără prea multe bătăi de cap. Camelia şi Mab ştiu...

Off with your cat!

Sunt multe reacţii ale femeilor pe care nu le înţeleg, la care n-am apelat niciodată şi la care nici nu mă văd apelând. De la eternul, veşnicul, deja tradiţionalul "m-am supărat, plec la mama" până la "nu m-am putut abţine să nu izbucnesc în plâns" sau "uite ce-am păţit, compătimeşte-mă, te rog", aceste reacţii îmi provoacă un straight face de zile mari. Pentru că eu rezolv altfel problemele, pentru că altfel am văzut rezolvate problemele, pentru că n-are nici un rost să te plângi doar de dragul de a te plânge.

Când credeam că nimic nu mă mai poate surprinde în materie de reacţii, am dat nas în nas cu mega reacţia, mama lor, superultramegareacţia, care m-a lăsat nu mască, ci fără mască, cu ochii picaţi, cu faţa prelingându-se pe undeva, pe jos... Şi povestea stă în felul următor:

Ea cu el. Ea îl iubeşte pe el, ea îl preţuieşte şi-l adulează. Sentimentul este reciproc. Doar că, la un moment dat, intervine un al treilea personaj în peisaj. Dacă vă gândiţi la o altă femeie, sunteţi atât de aproape de adevăr...Da, o altă femeie, numai că una cu foarte mult păr, cu coadă şi care, de obicei, comunică miorlăind, cu alte cuvinte o pisică. Tragedia nu e nici că ea e alergică la părul de pisică - pentru că nu e -, nici că el ar iubi pisica mai mult decât pe ea - pentru că nu e cazul -, ci că respectiva pisică datează încă de pe vremea când el era cu o altă femeie şi, mai mult decât atât, că respectiva pisică a fost adusă în casă de ea, fosta lui prietenă. Şi aici începe reacţia, circul, tragedia. Ea vrea să scape de pisică, s-o mărite pe la cunoscuţi, nu pentru că ar fi alergică, nu pentru că s-ar simţi mai puţin iubită, ci pentru că pisica cu pricina a fost adusă de fosta lui prietenă. Şi nu poate să suporte animalul blănos din acest motiv.

Pentru discreditarea pisicii au fost aduse mai multe argumente. Că e tomberoneză, că lasă păr (wow, asta fac pisicile când nu dorm şi nici nu mănâncă), că pisica ei era mai frumoasă, că de fapt nu e pisica lui, ci a mamei lui, dar că de fapt nici aşa nu, că e, de fapt, pisica fostei, dar acum e la el, dar nu e a lui, dar până la urmă, ce mai contează, că nu contează nimic decât că trebuie să scape de pisica aia care-i aduce aminte de relaţia lui anterioară.

Ce e în neregulă cu imaginea asta? Păi, s-o luăm strategic:
1. Nu e un obiect de făcut voo-doo, e o simplă pisică. O pisică care da, poate n-are pedigree, care clar năpârleşte, care face tot ceea ce fac de obicei pisicile sterilizate şi crescute de mici în casă. N-are nici o vină că el a fost înainte de a o cunoaşte pe ea cu alte femei, n-o să comploteze pentru a le uzurpa relaţia, nu va face nici mai mult nici mai puţin decât făcea înainte, când nu-i pusese încă nimeni gând rău.
Că e pisica fostei. Aşa, şi? Nu e ca şi cum el ar păstra în dulap lenjeria preferată a fostei pe care o pipăie în fiecare seară, pentru că asta ar fi ciudat. E un biet animal care are nevoie de afecţiune. Şi nici măcar n-are nevoie de afecţiunea ta pentru că, din punctul ei de vedere, ea a fost în casa aia înainte de a veni tu, deci tu eşti aceea care-i încalcă teritoriul.
Şi de ce să te isterizezi că pisica aia există încă într-o casă în care - să ne înţelegem - tu n-ai nici un drept, de care n-ai nici grijă şi pe care o vezi din an în paşti? Mai ales că pisica nu a rămas la el, ci la părinţii lui, care probabil s-au obişnuit cu ea, din moment ce n-au scăpat de ea până acum, ceea ce pe tine te-ar fi scutit de o criză de gelozie.
Pentru numele divinităţii, e o pisică, şi puţin îi pasă ei de ce relaţii a avut el, sau de faptul că tu nu poţi dormi noaptea din cauza ei.

2. Înainte de a fi cu el, şi tu ai avut relaţii la activ. E normal ca şi el să fi avut. De ce acum, că sunteţi împreună, ar trebui să se comporte ca şi cum n-ar mai fi cunoscut pe nimeni înaintea ta? Dacă ar fi avut nu ştiu ce album cu poze cu fosta, l-ai fi obligat să-l arunce? Mă-ndoiesc. Cred că ţi-ar fi dat cu el de cap. Dacă sunteţi împreună acum, înseamnă că pe tine te vrea, iar pisica n-are nici o legătură cu legătura voastră.
Dacă-l voiai cast şi pur, căutai un virgin pe care să-l modelezi după propriul plac. Şi dacă tot vrei să scăpi de mâţă, pentru că e de pe vremea "ei", atunci fă-i, frate, şi lui o lobotomie, o reformatare de sistem, ceva, în aşa fel încât să fii sigură că nu mai are nu ştiu ce rămăşiţe de amintiri cu "fosta" de care să te simţi ameninţată.

3. Pisica aia a rezistat bine mersi într-o casă, încă de pe timpul când tu nici nu visai că-l vei cunoaşte. Ca ce chestie te trezeşti că nu-ţi place mâţa, că trebuie să dispară, că preferi s-o vezi dată doar pentru că ţie îţi trezeşte nişte amintiri pe care nu le-ai avut niciodată? Cred că aş folosi mâţa pe post de armă albă, dacă aş fi în situaţia lui. Cât de paranoic să fii încât să vezi inamicul într-o felină?

Mă opresc aici. Nu de alta, dar s-ar putea să-ncep să militez pentru dreptul fiecărei pisici de a fi iubite şi gugulite necondiţionat. Revenind la reacţii...Nu, faza asta n-o s-o înţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap. De ce ar trebui să se poarte el ca şi cum n-ar avea alte amintiri decât cele cu tine, şi de ce ţii morţiş să scăpi de o pisică care nici măcar nu e a ta?

Vreau o lume în care pisicile fostelor să nu mai tragă ponoasele relaţiilor trecute, şi-n care să nu fie privite ca elementul malefic, ci ca ghemul ăla de blană care scoate un "miau" leneş când vrea mâncare sau iubire. Atât.

Ani de studenţie - ep.1

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte de zilele studenţiei purtate semeţ prin Cluj, mă apucă şi acum o stare de-a râsul-plânsul. C-a fost bine, nu zic nu; aer curat, lume civilizată, facultă de facultă. Dar a existat şi reversul medaliei şi, când mai îmi revine câte o bucăţică de memorie, mă simt ca-mpăratul ăla de râdea c-un ochi şi cu celălalt plângea de i se scutura cămăşuţa pe el.

Acolo am învăţat eu cum e să stai în gazdă. A se înţelege diferenţa dintre gazdă şi chirie. Chirie e când dai bani, da' poţi să baţi un cui în perete şi să-ţi agăţi chiloţii la vedere. Gazdă e când stă o babă uricioasă cu gura pe tine, şi mai intră şi peste tine în cameră când ţi-e lumea mai dragă pentru c-o roade curiozitatea şi mai suferă şi de sindromul conspiraţiei excesive, duse strategic sub acoperişul ei. Da, am trăit-o şi pe asta, timp de vreo săptămână; mai mult nu cred că mă duceau nervii.

Imaginaţi-vă o damigeană. Una din aia sănătoasă, în care ai obiceiul să păstrezi vinul peste iarnă, dar care a venit din dotare şi cu picioare, şi cu gură. Şi, frate, ce de-a gură! Nimic din ce făceam noi, ăştia din Moldova, nu era bine. Nici cum spălam vasele, nici cum tăiam pâinea, nici cum prăjeam cartofii. Şi-n plus, ce-i aia să mănânci cartofi prăjiţi în fiecare zi? Da' voi, fetelor, nu ştiţi să gătiţi? Păi, asta-i treabă? Ce-nvăţaţi voi acolo, la Galaţi? Şi dacă nu gătiţi, cum o să aveţi grijă de-un soţ? Cu ce o să-l hrăniţi? Cu cartofi prăjiţi? Păi, nu se poate aşa ceva...Că eu, pentru răposatul meu soţ, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, făceam câte trei feluri de mâncare pe zi, plus desert, că el era cadru militar, şi când venea acasă, trebuia să stăm toţi drepţi, şi băiatul a fost educat ca ordonanţă, şi-l aştepta cu şervetul pe braţ, şi-i trăgea scaunul, şi eu şi cu fata îl serveam. Mâncare adevărată, nu cum vă fandosiţi voi, în ziua de azi.

Şi de ce vă purtaţi părul scurt? Păi, mândria unei fete e în păr. La ce să se uite bărbatul, dacă ai părul scurt? Pe vremea mea, dacă aveai părul scurt erai aşa, femeie de moravuri uşoare, şi toate aveam cozi, cât mâna mea de groase, şi cum mi le mai împletea mama, şi cum mi le mai pieptăna bărbatu'! Şi-acum, fetele din ziua de azi...Nişte stricate! Nu zic de voi, că văd că voi nu ieşiţi despuiete pe stradă, dar sunt şi alea de iesă boite şi dezbrăcate, de zici că aşa le-a făcut mă-sa...

Şi dă-i cu vorbă rea, şi dă-i cu meliţa, că nu mi-a priit ca lumea cafeaua în nici una din zile. Da' eram în gazdă, ce puteam zice, şi nici unde să fugi n-aveai, că era mare Clujul şi stăteam doar 7 zile, după care back home, că se gătau înscrierile şi admiterea, şi taci, Camelia, şi-nghite-n sec pentru că n-ai cum să-i spui nimic "patroanei", că te dă pe uşă afară şi dormi restul de zile cu aurolacii pe peron, în gară.

Da' era frumos Clujul! Păcat că nu puteam să-l vedem decât până la 10 seara, când dădea gazda ora de închidere, că ea e femeie în vârstă şi trebuie să adoarmă, şi n-ar vrea să zică vecinii ceva dacă ne văd venind mai târziu, că-i stricăm reputaţia stabilimentului. Şi ia-o, lipa-lipa pe jos, pe alt traseu în fiecare zi, măcar cu limită de timp să vezi ce n-a văzut neam de gălăţean, adică Cluj, şi libertate, şi nu tu mârlani care să se ia de tine din doi în doi paşi, da' ai grijă să măreşti pasul, că trebuie să ajungi cu ochii pe ceas acasă, şi nu tu mâncare în cameră, că faci firimituri, nu tu ţigară, că n-ai voie decât în bucătărie, şi dacă vrei să treci în bucătărie se trezeşte dragonul, şi-ţi face capul mai mare decât în ziua precedentă.

Şi fă şi duş cu inima strânsă, că nu conta că mi-am pus jos cuvântul şi-am zis că plătesc toată apa care se consumă în 7 zile, că matroana se uita cu ochi câş de fiecare dată când făceam duş - recunosc, de vreo 2, 3 ori pe zi - că afară e cald, şi prafu'i mult, şi nici de învăţat nu-ţi arde dacă nu miroşi a gel de duş. Da' ce contează, că ochiul ăla vedea prin uşă şi calcula metri cubi în gând, şi vedea cu puterea minţii cum se-nvârt apometrele, despre care am aflat că-s de firmă, cum nu ai şanse să găseşti acolo, la ţară, în Galaţi, că gălăţenii îs împuţiţi şi nu se spală, deci n-au nevoie de apometre. Chiar, voi la Galaţi, aveţi apă curentă? Da? Şi aveţi şi gaze? Vai, aţi intrat şi voi în rând cu lumea...Da' presupun că doar câţiva aveţi centrală şi apă curentă, cât despre electricitate, încă pedalaţi ca să o obţineţi, nu? Ce ştiţi voi, în fundul Moldovei, ce-i aia civilizaţie?

Şi-aşa era Doamna Alexa, şi când am văzut c-am intrat la facultate, şi mai avem o zi de stat la ea, am jurat pe toate bibliile şi pe toate cerurile că în toamnă, când ne întoarcem, facem pe dracu'n patru şi nu mai stăm în gazdă. Că e rău în gazdă, şi lumea-i rea, şi tot mai bine e să găseşti căsuţă cu chirie, chit că e cât o cutie de chibrituri, decât să auzi în fiecare zi un taca-taca care să-ţi omoare neuronii. Şi i-am dat şi banii pe apă, şi-am promis că o voi pomeni până la sfârşitul zilelor, că mare bine ne-a făct luându-ne din pripă şi arătându-ne că nu e de trai în gazdă. Şi că nu e de trai pentru noi, că alţii să fie sănătoşi câtă gazdă mănâncă pe pâine şi mai zic şi "bogdaproste".

Cam ăsta ar fi episodul 1. Următorul e pus deja la cuptor, să se coacă bine înainte de a fi pus pe masă. Poftă bună!

Cuibul de bază

Se presupune că, o dată ajuns la maturitate, puiul trebuie să părăsească cuibul părintesc, să zboare ca din puşcă spre alte orizonturi, să-şi schimbe locaţia. Cu alte cuvinte, să nu mai stea cu părinţii. Pentru că-s aşa şi pe dincolo, pentru că el, puiul, vrea să aducă pe lume ouă din care să iasă alţi pui, pentru că are nevoie de un cuib nou, mai mare, mai pompos, mai construit de el. Total de acord. La fel de total de acord, că fiecare face chestia asta în funcţie de posibilităţi. Adică, s-ar putea cuibul pe care şi-l ia să fie mai mic decât cel iniţial, s-ar putea să se cam chinuie să-l întreţină, chestii din astea. Puiul care rămâne în cuibul matern e privit cam câş. Şi nu din alte motive, ci doar din motive financiare.

Toată şarada asta a pornit de la vreo două replici care sună cam aşa:
"A, păi normal că-ţi permiţi să-ţi cumperi tot felul de chestii...Doar stai cu părinţii..."
"Eu cred că cineva care stă cu părinţii ar trebui să dea tot salariul în casă. Că aşa e corect!"

Ce e în neregulă cu această viziune? Păi, s-o luăm sistematic.
1. Să spunem că eu, puiul pricăjit, stau în cuibul părinţilor. Asta înseamnă doar că nu plătesc chirie, nu că nu am facturi şi sunt total rupt de realitate. Iar dacă nu plătesc chirie, ăsta nu poate fi decât un atu pentru mine. Dar care e diferenţa între mine care nu plătesc chirie pentru că stau în cuibul original, şi un alt pui care are un cuib propriu şi personal, fără să fie nici matern, nici închiriat? Absolut nici una. Din start atu-ul e reprezentat de lipsa înspăimântătoarei chirii, nu de locaţie.

Îmi permit să-mi fac toate mofturile pentru că nu vreau nici să pun bani la ciorap, nici nu mă gândesc la rata aia pe care n-am făcut-o, pentru că n-am avut nevoie. Şi când văd ceva ce-mi place cumpăr, pentru că prefer să am acel ceva, decât să visez cu lunile la el.

Nu mă-ntreţine nimeni, nu-mi dă nimeni de mâncare. Doar că am alte priorităţi.
Şi mai e o chestie. Am văzut că dă bine să te plângi că n-ai bani, că nu-ţi ajung, şi apoi să-nchei pompos spunând că e clar din cauză de chirie. Băi, frate, am trăit şi cu chirie, şi tot nu mi-am refuzat nimic. Nici un cocktail, nici un pachet de fumigene, nici un tricou. Să fie oare din cauză că eu văd banii ca element de troc pentru tot felul de nimicuri în timp ce alţii îi calculează în kilograme de carne şi cartofi?!?

2. La a doua replică mi s-a zburlit codiţa. Cum adică să dai tot salariul în casă după ce ai trudit ca o furnicuţă o lună întreagă? Ca ce chestie? Doar pentru că nu plătesc chirie? Să fim serioşi! Da, înţeleg...Plăteşti lumină, apă, net. Cam atât consumi într-o lună. Şi-atunci de ce să cotizezi cu tot salariul?
În afară de 4 pereţi, ce-ţi oferă cuibul matern? Mâncare? Nu, mersi. Nu sunt la pensiune, ştiu şi eu să cumpăr mâncare. Siguranţă? Da, dar dacă vreau să plătesc pentru ea, îmi iau un bodyguard. Bani de buzunar? Nu, mersi, n-am fost crescută de CEC.

Şi-atunci de unde ideea asta, că trebuie - a se citi TREBUIE - să dai bani în casă? Înţeleg să faci chestia asta când pretinzi pacheţel în fiecare dimineaţă şi meniu complet de trei ori în zi. Şi nici aşa nu ajungi la TOT salariul, darămite când te-ntreţii de unul singur. Păi, dacă e să gândeşti aşa, ar înseamna că toată luna munceşti pentru chirie. Şi să-mi arate mie cineva o persoană care face chestia asta, c-o mănânc cu fulgi şi pene...

Şi, vezi tu, dragă doamne, că mai e o chestie. Că trebuie să-ţi ajuţi părinţii, că sunt bătrâni, săracii, şi nu le mai pot acoperi pe toate. Ai tupeul să le zici asta alor mei, că dau cu toată bătrâneţea de pământ. Şi da, înţeleg să-ţi ajuţi bieţii părinţi neputincioşi, care se târăsc de pe o zi pe alta, dar asta nu înseamnă că toţi sunt la fel, sau că toţi au nevoie de ajutor. Iar atunci când au nevoie spun, nu le bagi ajutorul pe gât cu lingura de lemn, că aşa zice cutare că ar trebui să fie...

Ştiu o persoană care şi-a strâns bursa de la liceu pe un an întreg, pentru că i-a cerut-o unul dintre părinţi să pună termopane...C'mon! Asta-i crud. Lasă plodul să aibă un ban de buzunar, nu-l stresa cu termopane. Asta e problema ta, de asta eşti adult. Şi nu crede că o face din proprie iniţiativă; o face din obligaţie, pentru că e un plod simţit. Pentru că puţin îi pasă de termopanele alea, mai ales dacă îşi face planuri cum să scape mai repede zburând spre un alt oraş.

Mă rog, nu vreau să mă îndepărtez prea mult de la subiect. Cuib închiriat vs cuib iniţial, şi costurile implicate de fiecare în parte. Din punctul meu de vedere, fiecare doarme după cum îşi face patul. Şi dacă nu-ţi ajung banii, nu mai da vina pe chirie şi nu te mai uita câş la mine, care nu fac chestia asta. Nu e vina mea, nu te-am pus eu, nu ţi-a impus nimeni chiria aia pe care o plângi atât. Şi nu mai considera că toţi trebuie să fie la fel de legaţi prin cordon ombilical ca exemplul cu termopanele. Unii dintre noi îl tăiem din vreme, păstrând doar 4 pereţi. Pentru confort. Şi pentru nişte mofturi în plus.

M-am înrolat în BLOGWARS

Cel mai aproape de război am fost când îl practicam la jocul de cărţi. Şi, de obicei, la "război" mă pricepeam. Am jucat război în tren, la picnic, la plajă, ba chiar şi pe covor. Şi-atenţia mea era concentrată la maxim ca, atunci când avem aceeaşi carte, să spun prima miraculosul cuvânt, ca să pot hotărî pe cât "licităm".

În rest, am aflat despre războaie din cărţi şi din filme. Plângeam de tremura cămăşuica pe mine când murea eroul principal din film în încercarea - reuşită, de altfel - de a salva prizonierii din lagăre sau de a dinamita nu'ş ce pod, esenţial pentru a hotărî soarta luptei. Am fost trup şi suflet alături de Hart, alături de personajele din M.A.S.H., alături de fiecare soldat care murea la datorie.

Consecinţa directă: am aflat de un nou război, şi nu mă pot abţine. Anunţ, cu lăbuţa dusă patriotic la inimă, că m-am înrolat în BLOGWARS!
Sper să nu fie prea sângeros; iar cei care-şi fac probleme că aş putea pieri pe acolo, pot să verifice cu propriii ochişori condiţiile de luptă clicăind AICI.

Revin cu amănunte de pe front cât de curând.

Armă mortală

Frate, deci au femeile un întreg arsenal. Pentru un neofit, poate fi vorba despre o provizie babană de instrumente medievale de tortură. Pentru ele, reprezintă ultimele trend-uri, cele mai şmechere, mai noi şi mai speciale metode de înfrumuseţare rapidă şi sigură.

Am auzit de nenumărate ori replica "wow, aia trebuie să fie frumoasă şi sculată din somn; bat la pariu că n-are nici ochii umflaţi, nici puchini, şi clar părul îi stă perfect, gata coafat de când s-a hotărât să se dea jos din pat!"

Newsflash! În speţă pentru femei; bărbaţii nu prea văd, nu prea bagă în seamă, nu-i impactează aspectul ăsta: Toate femeile când se scoală sunt şi torcoşite, şi ciufulite, şi puţin şifonate. Nici una n-are părul intact, machiajul neîntins, şi nu, nici una nu miroase a apă de trandafiri în momentul în care deschide ochii şi cere nervos cafea. Toate au nevoie de 5 minute (minute feminine, nu temporale) pentru a se dezmetici, pentru a se pune în ordine, eventual pentru a lua o cană de combustibil la bord (cafea, ceai, cocktail din produse organice) şi de-abia dup-aia intervine transformarea. Şi, de obicei, transformarea aia nu se realizează instantaneu, cum vezi prin filme... Durează pentru că trebuie să facă totul perfect, nici un detaliu să nu fie ignorat, nimic trecut cu vederea.

Parcă şi văd agenda - de cele mai multe ori mentală - a unei femei dimineaţa: trezit - checked; spălat pe dinţi - checked; mâncat/făcut plinul cu combustibil/fumat 3 ţigări - checked; duş revigorant ca să intensifice efectul cafelei - checked; pudrat/machiat/coafat - checked; umplut poşetuţa cu tot felul de chestii pe cât de intrigante pe atât de inutile - checked; netezit fiecare cutişoară a rochiţei - checked; ieşit în trombă din casă, transformată total faţă de fiinţa care era cu jumătate de oră înainte, când de-abia se trezise - checked; obţinut replica aia cu "wow" - checked. Mission accomplished.

Cam asta ar fi traiectoria de dimineaţă. Dar să revenim la instrumentele de tortură, care vor face subiectul disecţiei de azi. Păi, treaba stă cam în felul următor:
Există nenumărate maşinării care, pe lângă faptul că au denumiri atât de specifice că ar putea fi în latină, mai au şi forme şi întrebuinţări bizare.
Să purcedem deci în a le cunoaşte mai bine...

Femeile or să cadă pe spate dacă văd nişte gene lungi, dese, curbate. Or să vrea şi ele din alea. Şi, cu toate că genele lor naturale sunt şi lungi, şi dese, şi curbate, în mod clar le vor vrea MAI lungi, MAI dese, MAI curbate, aşa că vor recurge la tot soiul de stratageme pentru a le obţine.
Genele false reprezintă o idee; adică se ia o fâşie cu gene (care nu sunt ale tale, de cele mai multe ori sunt naturale) şi se lipeşte peste geana ta proprie şi personală. Cât de creepy poate fi chestia asta? Extraordinar de creepy dacă te gândeşti că genele alea, pe care tu ţi le lipeşti nonşalant, s-au zbătut la ochiul altcuiva cu ceva timp în urmă; că au acoperit pleopa altcuiva şi că acum, PIF-PAF, au devenit noile tale gene, lungi, dese şi curbate. BRRR!

Dacă nu-şi pun gene false, atunci clar vor apela la un cleşte, denumit ştiinţific cleşte de curbat genele, pe care şi-l apropie cumplit de mult de globul ocular, pentru a prinde genele într-o strânsoare de fier, şi a le dărui o curbură extremă, superbă, aproape naturală. AUCH!

Pentru că tot suntem la capitolul "părul din vecinătatea ochiului", nu mă pot abţine să nu amintesc despre o colegă care-şi apreta sprâncenele, pentru a le da un aspect aparte. Da, nu glumesc, şi le apreta cu apretul cu care apreta şi cămăşile, şi cearşafurile.

Păr, dar de astă dată puţin mai sus de ochi, şi anume pe cap. Da, podoaba capilară pe care femeile o iubesc şi o preţuiesc mai mult decât orice altceva. Dacă au bad hair day, e bine să nu le stai prin preajmă. Deci, coafura. Şi, pentru ea, există câteva instrumente ale călăului bine definite.
Drotul. BRRR! Cu el am eu o amintire foarte neplăcută. Prima mea întâlnire cu el a fost în momentul în care am reuşit să mă ard pe antebraţ, pentru că nici eu, nici el n-am vrut să ne găsim alt loc de joacă decât unul în preajma celuilalt. Aşa că am şi acum semnul de la arsura pe care mi-a provocat-o. Şi, să ne înţelegem, se întâmpla chestia asta când aveam vreo 4 ani.

Dar să nu deviem de la subiect. Drotul e aparatul ăla care le transformă părul drept în buclat. Bucle mai mici, mai mari, mai dese, mai în zig-zag, bucle renascentiste, bucle victoriene, bucle să fie, că păr tot avem! Şi da, stau şi calculează cu minuţiozitate numărul final al buclelor, diametrul lor, volumul şi suprafaţa. Dacă le dai o problemă de matematică de clasa a cincea, probabil vor cere creion şi hârtie. Buclele le fac în minte...

Dacă au deja sus-numitele bucle, clar or să vrea păr drept. Aşa că aici intervine placa. Placa de păr, adică. Un alt instrument, menit să netezească buclele rebele şi să dea părului acel je ne sais quoi, acea aparenţă de draperie de catifea - ca să mă exprim cât mai poetico-lirico-versificat. Şi vezi tu, că placa aia poate fi de muuulte feluri... E mai greu să alegi o placă decât să te hotărăşti ce frigider plus maşină de spălat plus autovehicul cumperi. Nu, dacă ai plecat în căutarea plăcii perfecte, e ca şi cum ai fi plecat în căutarea Sfântului Graal. Dacă te întorci, te întorci doar cu misiunea îndeplinită, adică în mod cert cu cea mai faină, mai precisă şi mai de bucle întinzătoare placă ever.

Placa aia stă în priză, se încinge pe acelaşi principiu ca şi drotul, şi apoi realizează miraculoasa transformare, din păr creţ în păr drept. Şi mai există şi plăcile alea care pot să-ţi dăruiască şi volum, şi să mai facă tot felul de minunăţii la care nu te-ai aştepta de la un biet instrument de tortură.

În plus, mai există o grămăzoaie de periuţe pentru gene, pensuliţe special create pentru definirea sprâncenelor, pensete pentru diferite fire rebele de păr, nişte forfecuţe ciudate pentru cuticule - de parcă n-ai putea folosi un forfecuţ care chiar să arate a forfecuţ -, cleştişori a căror scop mă depăşeşte, beţişoare de bambus pentru împingerea strategică a cuticulelor, roşu carmin cu care vei arăta de parcă de-abia ţi-ai băgat gheara în gâtul nefericitului care a comentat ceva, orice.

Aparatul total de tortură se prezintă sub forma aparatului de epilat; pensete minuscule care-ţi smulg şi cele mai invizibile fire de păr. Noroc că au avansat, pentru că în momentul în care am avut eu prima dată contact cu unul de gen, avea arcuri care se învârteau ameninţător şi când smulgeau îţi creau o anumită senzaţie nu tocmai plăcută. Te epilai şi plângeai, plângeai şi te epilai, îţi spălai durerea cu propriile lacrimi, luai o pauză de respiraţie şi-o luai de la capăt pentru că, de, mai aveai un picior de defrişat. Din vechime, aparatul de epilat şi-a păstrat doar forma ameninţătoare. Durerea provocată poate oferi un infarct doar persoanelor care se ştiu cu probleme cardiace. Restul lumii e în siguranţă.

Şi mă gândesc aşa: dacă iei toate aparatele, ustensilele, instrumentele folosite de femei pentru înfrumuseţare şi le întinzi pe o masă de lemn, puţin ciobită, puţin pătată de sânge, puţin aşchiată, nu o să fie mare diferenţă între o masă de tortură a Inchiziţiei şi masa femeii actuale, moderne, obsedate de aspectul ei impecabil.

Bineînţeles că ăsta nu e un lucru rău. Făceam doar aşa, o comparaţie între prezent şi istorie, între durerea actuală şi cea provocată de călăi victimelor care nu mărturiseau pactul cu diavolul. Şi încă o chestie: când vă mai trece prin cap să supăraţi o femeie, gândiţi-vă că, în afară de armele psihice pe care le poate folosi, mai are şi planul de rezervă, subtil mascat în dulăpiorul cu chestii aproape cosmetice. Somn uşor celor care şi-au supărat măcar o dată azi femeia...

Ne place, da, ne place - p. 14

Melodie de duminică seara, aproape luni. Pentru nostalgici.

"Vox populi"

Ţinta de azi: băieţaşii care n-au altă treabă decât să scoată replici răsuflate, să afiseze atitudini de machodonjuancasanova de fiecare dată când trece câte o fată prin apropiere. Cu scuzele de rigoare pentru restul populaţiei masculine, care nu utilizează nici una dintre metodele descrise mai jos.

Voi începe în ordine cronologică inversă, cu ultimul exemplu care mi-a sărit direct pe retină.

Există din ce în ce mai multe echipaje de pază şi protecţie prin tot oraşul. Nimic ciudat, nimic ieşit din comun, ba chiar liniştitor aş avea tendinţa de a spune. Numai că există anumiţi doi indivizi. Mereu pe aceeaşi bancă, parcă ar face ture 24 din 24. Parcă ar fi lipiţi de banca aia. Parcă viaţa lor s-ar desfăşura acolo, şi numai acolo. Şi respectivii doi par a avea radar. Dacă eşti de sex feminin, te-au reperat. De la distanţă, pentru că se apleacă mai în faţă, pentru a vedea mai bine. Pe măsură ce te apropii, revin la poziţia iniţială. Dacă ai trecut, îşi lungesc gâturile, ajung la lungimea gâtului de girafă, numai pentru a te urmări total. Frate, nu te-ai aştepta la asemenea dexteritate şi elasticitate din partea lor, pentru că sunt ditai munţii de oameni. Priviri lungi, priviri languroase, priviri libidinoase. Simţi cum te dezbracă, cum te adulmecă; se aplică textul de la o reclamă mai veche, care spunea ceva de genul "ce ţi-aş face de te-aş prinde". Numai că acolo era vorba despre un banal corn cu ciocolată. Ei, aşa te fac ei să te simţi: ca un banal corn cu ciocolată, ieşit în calea cuiva care n-a mai mâncat de-o săptămână.
Sincer acum, e de aşteptat ca, la un moment dat, să-şi dezvolte o anumită imunitate. Adică, vezi sute de fete pe oră; ca şi cum ai mânca orez zi de zi, timp de câţiva ani. Nu te saturi? N-ai obosit? Nu te-ai plictisit? Unii rămân nehaliţi o viaţă întreagă. Sper să li se facă rău de atâta uitat...

Următoarea parte, e în felul următor. Doi, trei băieţi venind din faţă. Insignifiant dacă e şi vreo fată cu ei. Dacă sunt câte unul, nici măcar nu se uită la tine. Merg privind regulamentar, înainte, evitând orice contact vizual direct. Nu există decât ei, şi linia imaginară pe care şi-au propus s-o urmeze. Dacă sunt măcar doi, deja devin cocoşi. Trebuie să se umfle în pene, să dovedească celorlalţi cât sunt de amuzanţi, de îndrăzneţi, de bărbaţi. Şi fac faza aia, în care trec pe lângă tine şi scot o reacţie de genul "BOO!", la care tu, ca o fată timidă, sperioasă şi lesne impresionabilă, ar trebui să dai un ţipăt scurt şi ascuţit şi, eventual, să leşini din cauza spaimei provocate de el, măreţul mascul feroce. Am fumat faza asta de pe undeva de pe la 14 ani. E expirată şi răsuflată, veche de când lumea, istorie antică. Şi-nţeleg că pentru ei, care au un 19 ani acum poate să fie the next best thing, da' pe bune, schimbaţi placa. Mă simt ca la grădiniţă, când clar băieţeii le trag pe fete de codiţe şi educatoarea, care a avut ţâşpe generaţii s-a săturat să îi audă că au probleme legate de lungimea codiţelor şi de fugăritul în jurul scaunului. Cu toate că pentru ei e nou şi incitant.
Dacă nu e BOO!, există şi alte variante. Aceleaşi de fiecare dată. Ţipăt de luptă amerindian, râgâit sonor, cotcodăcit, orăcăit, nechezat (observaţi că sunetele de origine animală au întâietate), plescăit, gemut, eventual o replică de prin desene animate. Oricum ar fi, rareori un grup de băieţi va trece pe lângă o fată - două, trei - fără să se manifeste în vreun fel sonor.

Urmează cunoscutele replici: "voi două sunteţi surori?", "pis, pis", "fata, fata, ţi-a căzut ceva", "ce te-aş lua la...", "vrei să fii prietena mea?", "fata, ia uite ce urât e băiatul de lângă mine", "ce bună eşti", "ce nasoală eşti", "uuuu, satanaaaa!", şi lista poate continua. Aceleaşi replici obosite. Şi, după ce au lansat o replică bombastică, se amuză câte jumătate de oră de ce au putut să spună. De ce deştepţi, amuzanţi, mirifici, sublimi, haioşi, buricul pământului au fost.

Au încetat de ani buni să mă surprindă reacţiile de genul ăsta. De amuzat nu m-au amuzat niciodată. Şi mă întreb cam ce iq neanderthalian trebuie să ai, ca să te facă să râzi pe burtă fazele astea. Şi făcute nu o dată, ci repetitiv. Pe bune acum, n-ai nimic mai bun de făcut? O bere de băut, o carte de citit, un film de văzut? O discuţie de purtat, o fată de curtat, un motor de reparat, o pâine de cumpărat, un perete de văruit, nu ştiu, orice altceva? Surprinzător e, într-adevăr, faptul că nu trece o dată cu vârsta. Bat la pariu că o să ajung eu la 80 de ani, ei vor fi având un 70, şi aceleaşi chestii le vor face. Vor "speria" bietele bătrânele, împingându-le mergătorul, sau încercând să le dezechilibreze bastonul, pentru ca, mai apoi, să se hlizească cu proteza la vedere, de cum au rămas tineri şi neliniştiţi.

Mda...Concluzionând, replicile de "cocoşeală" au stagnat de mulţi ani încoace, reacţiile la fel. Şi da, când mă voi duce să iau pâine, voi auzi veşnica şi eterna replică "gagico", cu orice urmare posibilă. Prefer să-mi pun căşti şi să-mi imaginez că spun ceva inteligent gen transhumanţa în poezia postmodernistă; păcat că, din când în când, mi se termină bateria...

O La bohème scremută

Am cunoscut multă lume de-a lungul timpului. Şi-am văzut şi mai multă. Persoane care mi-au plăcut, persoane care mi-au displăcut, persoane care m-au enervat cumplit, persoane care mi-au fost şi mi-au rămas indiferente.

N-am înţeles - şi n-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap - de ce unii consideră că dacă sunt "artişti" şi, implicit, boemi, lumea toată trebuie să îi privească admirativ, răsucindu-şi gâtul ca să ajungă la admirabila lor înălţime, să rămână cu gura căscată la orice inepţie ar debita şi să scoată şi mulţi de "ave, ave, ave" pentru că el, boemul, a decretat cu un aer de om scârbit, care le cunoaşte şi le-a încercat pe toate, "berea asta e poşircă pe lângă Guiness-ul pe care l-am băut eu într-o bodegă din Irlanda!"

Să mă explic. De fapt, să explic ce a redeşteptat chestia asta, după ce am luat o lungă pauză de la "boemi".
Am ieşit ieri ca tot omul să stau la un pahar de vorbă. Am plescăit mulţumită când am constatat că eram singura clientelă, că aveam toată cafeneaua la dispoziţie. Şi dă-i vorbă, şi dă-i şi-o ţigară, şi-o gură de licoare rece, şi dă-i cu vorbă-n continuare. Ca-n sânul lui Avraam era. Până când a trebuit să se-ntâmple inevitabilul.

Trei boemi. Doi de ei şi-o ea. După cum se ştie, n-am nimic cu femeile. Ba chiar îmi plac teribil. Da' boema-ea era genul ăla pe care l-aş lua la bătaie numai cât se uită înspre mine. Puţin tracasată, foarte citită - în ideea în care cititul ăla se limitează la primul pasaj al fiecărei cărţi care-i pică în mână -, care simte nevoia să hăhăie zgomotos la orice cuvânt al însoţitorilor. Mă rog, din punctul meu de vedere, femeile în genul ăsta sunt catalogate drept "în călduri". Adică vor, ar face orice ca să poată şi se vede prin toţi porii chestia asta. Mai că le văd gâfâind, cu limba scoasă, şi gata să sară pe orice mascul dă semn că vrea şi el. Boemii-ei, foarte boemi. Şi foarte "artişti". Un băştinaş şi unul venit în vizită. Băştinaşul a simţit nevoia să precizeze că "în oraşul nostru, bodega asta e considerată elegantă" şi că trebuie să folosească toaleta "adică latrina aia, de acolo, din fundul curţii".
Să ne înţelegem că respectiva cafenea e cochetă, e folosită ca loc de expoziţie de către toţi artiştii - de data asta fără ghilimele, pentru că e vorba despre persoane care au zeci de ani de expoziţii în spate -, mai mult decât atât, poate trece drept "de fiţe" din cauză de adresă, design, meniu.

Dar nu, vezi tu că în momentul în care-ţi vine musafirul în vizită, unii încă mai simt nevoia să discrediteze locul de baştină, pentru a arăta cât sunt ei de umblaţi, de învăţaţi numai cu Ritz-ul şi Hilton-ul, şi clar în "provincie" nu poţi găsi decât bodegi, care n-au cum să se ridice la pretenţiile lor ultrarafinate.
Din punctul ăsta de vedere, se pare că s-a păstrat faza aia cu capul plecat şi linsul pantofilor celor care vin dintr-un oraş mai mare sau, eventual, dintr-o ţară prietenă şi vecină.

Am închis paranteza.
Şi boemul-el-băştinaş, pe lângă faptul că a început să vorbească tare despre subiecte pe care noi, muritorii de rând, nu avem cum să le pricepem, s-a gândit la un moment dat că ar fi cazul să evalueze arta de pe pereţi, să-şi arunce ochiul lui format peste "încercările nereuşite de desen", şi să emită judecăţi de valoare despre cum şi ce ar expune el, dacă ar fi cafeneaua lui. Tare. Da' tare de tot, pentru că la un moment dat a trebuit să-ntrerup paharul de vorbă, pentru că nu mă mai auzeam eu pe mine.
Şi s-a mai gândit că ar fi timpul să evalueze, la fel de ostentativ, la vreo 5 centimetri de mine, schiţa aflată în spatele meu. Din câte ştiu eu nu numai că e nepoliticos, dar e şi dizgraţios să invadezi spaţiul personal al cuiva, fără măcar să catacdiseşti să schiţezi o scuză. Pentru că stai ca cocoşul în faţa mea, umflându-te în pene despre cum elevul ăla de la liceul de artă nici nu se poate compara cu Andy Warhol, pe care încearcă să-l imite la linia aia de pe fundal. Pentru că-mi sâcâi şi vizualul şi auditivul, pentru că nu stai naibii la masa ta, să-ţi dezvolţi părerile cu persoane care chiar au chef să te asculte.
După ce şi-a încheiat tirada, s-a gândit că ar fi o idee genială să se întoarcă cu scaunul spre masa noastră şi să stea să se holbe, literalmente, la noi. Cu gura căscată, cu toate ideile geniale ieşindu-i prin pori. Sper doar să fi explodat pentru că n-am mai zis nimic, da' nimic nimic atunci când a început să se holbe. Într-un final a decis să revină la o poziţie normală. Şi oricât de mult mi-ar fi plăcut să extind paharul de vorbă, am preferat să ies la aer, departe de specimene boemo-artistice.

Revenind la ideea de început. Care e faza cu boemitatea asta transpirată de-a dreptul peste ceilalţi? Nu, nu mă dai pe spate dacă îmi reciţi liste cu artişti dadaişti. Nici dacă-mi explici viziunea ta despre cum ar fi trebuit să construiască Gaudi nu'ş ce clădire, nici dacă-mi povesteşti cât de boem ai mâncat tu slană cu ceapă în Pub-ul din Cluj. Unu - nu mă interesează. Doi - lasă-mă să constat eu că eşti interesant, nu-mi băga pe gât interesant cu polonicul. De obicei, dacă mănânc mult şi repede, următoare senzaţie e că vreau să vomit.

Şi mai e o chestie: toţi boemii pe care i-am cunoscut vor să te dea pe spate. Cu ce-au făcut, cu ce-au văzut, cu ce-au trăit, chiar dacă asta înseamnă că-şi petrec fiecare după amiază bând ca triştii bere după bere şi trezindu-se în fiecare dimineaţă cu o mahmureală de nota zece. Dar nu, ei sunt mondeni, ei cunosc mari artişti de care n-ai auzit şi n-ai să auzi - cel mai probabil - niciodată, ei au fost la toate evenimentele posibile şi imposibile, ei cunosc toată lumea "bună" - mai ales că asta înseamnă, de regulă, că lumea bună a catacdisit să le răspundă la salut.

Ştiu una şi bună. O persoană care chiar are ce povesti, care e şi importantă şi interesantă, nu-ţi va scoate ochii cu chestia asta. Nu, frate, boemii de care spun, n-au cum să te lase să-i descoperi, pentru simplul motiv că n-ai ce descoperi. Aşa că te anunţă triumfal cum a fost când s-au îmbătat cu Chirilă sau ce conversaţie inteligentă au avut cu nu'ş ce solist de la nu'ş ce formaţie obscură.

Şi, sincer, îmi doresc atât: să nu mai văd picior de boem cât oi trăi. Mai plicticos şi mai enervant decât boemul de serviciu, ăla de-l reperezi la colţ de stradă sau rezemat jemenfoutist de standul de ziare, nu cred că există. Week-end fără boemi îmi urez.

Enjoy the silence

Gata, am hotărât! Este fapt dovedit ştiinţific, după cercetări laborioase, după mii de ore de conversaţii, după întrebări rămase fără răspuns, după toate replicile alea care au rămas în aer, că lumea aude din ce în ce mai puţin. Că, în general, riscul de a trece neauzit e din ce în ce mai mare. Că ne îndreptăm cu paşi mici şi repezi către o altă emisferă a comunicării, cea semiînţelese, sau semisurde, după cum preferaţi.

Deşi am observat fenomenul mai de demult, ieri mi-a fost confirmat total, în două rânduri:
- Hmmm...am trecut pe la farmacie, şi am uitat să mă uit după forfecuţ...
- După văcuţe?!?

Da, clar, pentru că singurul loc unde aş fi putut găsi văcuţe, era la farmacie. Şi, la fel de clar, unul dintre visele mele ascunse, neîndeplinite încă, secret până la capăt, e acela de a-mi cumpăra nişte văcuţe. Şi nu de oriunde, ci de la farmacie, pentru că acolo se fac cele mai bune, cele mai drăguţe, cele mai de lapte dătătoare văcuţe ever.

- Mi-am pus alt pierce în nas...
- Te doare nasul?!?

Da, clar, pentru că am aşa, un obicei de a avea câte o durere în cele mai neobişnuite locuri, gen nas, vârful degetelui stâng de la mâna dreaptă sau colţul stâng al caninului drept. Şi, la fel de clar, mă plâng de durere de vârf de nas, arătând impulsiv spre pierce, care se vede de la o poştă că e altul decât cel care era cu 5 minute în urmă.

Şi nu, nu sunt exemple singulare. Şi da, am observat chestia asta la multiple persoane. Dacă nu aud din prima ce ai zis, există două variante. Ori se fac că plouă, în speranţa că 1. vei repeta, şi s-ar putea să înţeleagă la o repetare sacadată, 2. nu era atât de important şi vei uita, sau vei trece rapid la alt subiect; ori repetă ceea ce ai spus tu, dar într-o variantă proprie şi personală, care n-are absolut nici o legătură decât vag fonetică cu ceea ce încercai să transmiţi, în original.

Eu recunosc cu lăbuţa pe inimă că mi se întâmplă să fiu strigată, să n-am chef să răspund, şi să mă fac lejer că plouă. De cele mai multe ori, am drept scuză căştile care-mi acoperă ostentativ urechile, chiar dacă mi s-a terminat demult bateria. N-am chef să răspund şi, dacă e ceva cu adevărat important, persoana în cauză va insista. Dacă nu, de ce să mă deranjez degeabă? Şi-n plus, dacă n-am chef deloc să răspund, mai îmi iau şi o figură concentrată, băgată teribil în ceea ce fac în acel moment, sperând astfel să înşel vorbitorul vigilent. De cele mai multe ori, îmi iese figura.

La fel de cu lăbuţa pe inimă, mărturisesc şi că mi se întâmplă să aud cu totul altceva. Adică, mai mult să înţeleg altceva. Şi dacă nu mi se pare ceva important, las să treacă momentul fără să cer lămuriri suplimentare. Adică, ce contează că ceea ce înţeleg eu e total pe dinafara subiectului, dacă oricum nu mă interesează subiectul? Dup-aia să mi se reproşeze că nu sunt atentă sau că am surzit iremediabil? Nu, mersi. Mai bine tac mâlc. E posibil să îmi dau seama pe parcurs ceea ce a zis ăla de fapt, şi dacă nu, pagubă-n ciuperci. Oricum nu eram destul de atentă ca să pricep.

Pe de altă parte, contează enorm şi persoana pe care n-am înţeles-o. Dacă e cineva important pe scara mea de valori, atunci bineînţeles că adopt o figură cam picată din lună şi cer bis-ul frazei; dacă nu, nu.

Dar, revenind la partea "ştiinţifică" a situaţiei. Două cauze au fost constatate:
1. Persoana aia chiar are probleme cu auzul. Cum îţi dai seama? Simplu. Orice ai spune, nu obţii nici o reacţie. Iar dacă o obţii, atunci va fi înţeles cu totul altceva. În loc de Madonna va înţelege Maradona, în loc de ceai, pui; ceaun - tun, mort - front, mouse - vals... Mă rog, orice altceva şi, eventual, cât mai departe de ceea ce povesteai tu cu patos. În cazul acesta se recomandă să se sară peste controlul ORL, pentru că eşti irecuperabil. Ia-ţi hands-free, să creadă lumea că ai aparat auditiv şi, astfel, să ai o explicaţie plauzibilă dacă nu auzi ceva. Nu te obosi cu aparatele auditive reale, pentru că există şi situaţia numărul doi, care ar face acest aparat total inutil.

2. Persoana nu îţi oferă prea multă atenţie (constant, sau doar în anumite momente ale zilei). Cum îţi dai seama? Simplu. De obicei, aude brici. Aude mâţa călcând pe covor persan, respiraţia ţânţarului, conversaţia dintre ăia doi de acolo, de după ăilalţi 50 care stau la coadă la Adevărul de seară. Deci, aude brici. Din când în când însă, nu reacţionează, orice i-ai spune. Nu, nu e în transă, chiar nu te bagă în seamă. Observi după privirea puţin pierdută în monitor, în frigider sau în neant. Nu reacţionează nici dacă îi spui că tocmai a intrat un tir în peretele casei, nici că ne atacă americanii, nici că e cutremur. Dacă păstrezi acelaşi ton pe care ai început conversaţia - pe timpul când era atentă - poţi să spui orice vrei, chiar fraze fără nici un sens. Asta înseamnă că, în mod normal aude, dar în acest moment specific, ţi-ai luat ignore.

Sau, partea a doua. Tot nu e atentă, dar ceva din timbrul vocii tale a tras semnalul de alarmă că e posibil să fi spus ceva important, sau să fi fost o întrebare, la care aştepţi un răspuns mai complicat decât îhâm. Dar, pentru că n-au auzit din neatenţie discursul tău pompos, improvizează. Orice care să aibă cât de cât legătură cu vreo două silabe comune pe care le-a perceput inconştient. Şi aşa ajungi din nou la perechile alea de cuvinte care seamănă, dar nu prea răsar.

Imposibil să nu fi observat chestia asta, sau să nu o fi aplicat măcar o dată. Cel mai mult a trebuit să mi se repete de vreo cinci ori ca să pricep o dată toată fraza. Şi persoana cu care vorbeam se exprima şi clar, şi "citeţ", şi "lizibil". Şi-n plus, chiar mă interesa ceea ce zicea. Doar că s-ar putea la un anumit număr de cuvinte auzite să am nevoie de-un restart.

Per total, indiferent de cauză, repet: lumea aude din ce în ce mai puţin. Aşa că m-am hotărât să-nvăţ şi limbajul semnelor. Aşa măcar ştiu că, dacă n-am fost înţeleasă, clar e din lipsă de atenţie, nu pentru că vorbesc eu prea repede, prea încet sau mult prea "ilizibil".