Mother's favorite

Toată lumea se plânge de soacre. Că-s aşa şi pe dincolo, că-ţi fac viaţa amară, că totul trebuie să lucească atunci când vine "coana mare" în vizită, că-ţi face capul calendar când începe să critice felul în care ţi-a ieşit ciorba sau cum ai călcat o oareşcare cămasă, că, dacă vrei să ai trai cu ea, mută-te cât mai departe şi vorbiţi la telefon. N-aş avea de unde şti. N-am cunoscut nici o soacră în exerciţiul funcţiunii.

În schimb am o problemă cu mamele de băieţi. Să ne-nţelegem, am o problemă în măsura în care mulţi amici băieţi aveau mame, şi pe mamele acelea le-am cunoscut. Başca ambele bunici, care au fost una mamă exclusiv de băieţi, iar cealaltă, semimamă de băiat. Deci, să disecăm aceste preaminunate fiinţe care, deşi capătă mult mai puţină atenţie decât deja legendarele soacre, nu sunt nici mai nevinovate, nici mai lipsite de "aromă".

Dacă o mamă de fată va fi întotdeauna nemulţumită de felul în care aceasta nu calcă, nu găteşte, nu şterge praful, nu poartă rochii sau nu-i calcă pe urme, o mamă de băiat va fi întotdeauna convinsă că puiul ei nu primeşte destulă atenţie; în societate, la locul de muncă, într-o relaţie, oricum. Pentru că el e cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai firav, cel mai fragil, cel mai sensibil, cel mai năpăstuit pui care a existat vreodată.

Şi, frate, pe bune dacă mamele de băieţi nu cresc nişte alintaţi.
Am avut un coleg pe care îl aducea mama la şcoală şi-n clasa a patra. Nu, nu trebuia să ia nici un autobuz, nu exista nici un pericol de moarte pe drumul casă-şcoală care dura cam 10 minute în pas lent, nu existau pungaşi care să se ia de micuţ şi să-i disturbe chi-ul. Dar ea îl aducea la şcoală. Îi căra micuţul lui diplomat elegant, când intra în clasă îl ajuta să-şi dea jos haina şi să-şi monteze manşetuţele, aduse frumuşel tot de ea în punguţă, îi lega cravata, pentru că puiul nu venea decât la costum şi cravată, şi-apoi pleca, pupându-l matern pe freza aranjată impecabil, tot de ea. După vreo două ore se-ntorcea, cu pacheţelul puiului, sandvişuri proaspăt făcute, învelite în şerveţel, şi-l supraveghea atentă, în timp ce el păpa tot, ca un băieţel cuminte. Să ne-nţelegem că-n clasa a patra ai deja 11 ani, deci te poţi descurca singur singurel, chiar dacă e o lume mare şi rea. Dar, la fel de bine să ne-nţelegem că e vorba despre o mamă de băiat.

Un alt exemplu e, bineînţeles, tot un băieţel crescut de mami. Numai că băieţelul ăsta are vreo 16 ani, şi e deştept nevoie mare. Pe bune, e din ăla de rezolvă probleme complicate în minte, fără pix şi foaie ca noi, muritorii de rând, care citeşte pe rupte tot ce prinde, dar care, în momentul în care îl trimiţi la şcoală, face o cădere nervoasă şi trebuie să-l ducă mami acolo, şi să-i promită că va veni şi să-l ia, eventual că vor merge în oraş după dacă se comportă frumos şi nu izbucneşte în plâns în mijlocul orelor. Nu, n-are nici o problemă, e la fel de sănătos ca mine şi ca tine, dar dacă mami l-a-nvăţat să-l ţină de mână, ce poţi face? Şi cum poate rezista biata mamă când îi vede năsucul roşu şi ochişorii îmburbunaţi de lacrimi? Dă naibii şi serviciu, şi cafeaua aia la care trebuia să iasă cu fetele, şi aleargă în ajutorul micuţului părăsit într-o lume malefică. 16 ani, repet. Dacă n-ar fi avut o inimă atât de mămoasă, l-ar fi trimis la şcoala militară. Dar, aşa, îl ţine aproape de fusta ei, poate poate îi va da vreodată drumul.

Tot din ciclul mame de băieţi, propria mea bunică. Să specificăm că tata nu mai e demult nici băieţel, nici neajutorat, şi nici bunica n-a avut tupeu să mai fie mămoasă după o confruntare cu maică-mea, cum că-i strică educaţia soţului. Dar celălalt băiat, bucuria bătrâneţii şi lumina ochilor, cum şi-a rupt mititelul piciorul, cum a slăbit, cum n-are bani de-o cinzeacă, şi dă-i, şi-ngrijeşte-l că, de, inimă de mamă, şi-adă-i şi cinzeaca că puiului i-e sete, şi nu se poate deplasa, şi cum să-i faci morală, şi cum să te iei de el, că n-ai ce-i face, nu-i vina lui că e aşa, şi poate că trebuia să aibă mai multă grijă de el, şi să-l pamper mai mult şi mai bine, şi dacă tot n-a făcut-o cât era puiul mic, o face acum, când e ditai bărbatul, la 40 de ani, fericit căsătorit şi cu copil.

Care e faza, până la urmă, cu mamele de băieţi? De ce insistă să le şteargă nasul, să le pună şerveţelul în poală şi să le facă şi coafura mult după ce au trecut de vârsta asta? Orice tâmpenie ar face, le e iertată, ba chiar, dacă au nevoie de ajutor, mama va trece prin foc şi pară pentru a-l salva, dacă se dă cu capul de sus, îl va pupa matern să-i treacă cucuiul, va fi extrem de fericită când observă că el e încă dependent de ea, că supa ei e mai bună decât cea a nefericitei care îl suportă acasă, că are cămaşa boţită, doar pentru a avea motiv să i-o calce mai cu spor, îi va face pacheţelul pentru muncă decorat cu frunzuliţe de pătrunjel, chiar dacă e vorba despre o banală mâncare de fasole, va interveni pe lângă profesori pentru a-i asigura o medie cu 50 de sutimi mai mare, se va face luntre şi punte pentru a se asigura că el, micuţul, nu moare de foame şi nu dă nici un centimetru jos de pe burtica în continuă creştere.

Mamele de fete sunt mai "whatever". Da, au grijă de ele, da, se implică dar, la un moment dat se satură de lamentări. Un şut în fund, descurcă-te singură, ce, încă n-ai învăţat să-ţi ştergi nasul, pune şi fă-ţi de mâncare, cum adică să aspir eu în locul tău, da' ce-ş câştigată la belciuge, ai putea să te mai vopseşti puţin, că ţi se văd rădăcinele şi arăţi ca dracu', mai ai de gând să te îngraşi mult, deja ai pus burtă, du-te şi aleargă, pune muşchii la bătaie, arde calorii, da, normal că trebuie să ţii dietă, şi-n plus ce-a fost în capul tău când te-ai gândit să ieşi aşa pe stradă, parcă te-ai fi îmbrăcat în sac...

Şi mă gândesc eu că o fi la mijloc vreo genă paradită care le face atât de mămoase, şi care le schimbă radical în momentul în care, la maternitate, li se pune puiul în braţe şi le este anunţat triumfător un moştenitor de gen masculin. O vezi deja cum radiază, cum i-a planificat, în secunda aia, viaţa de la început până la sfârşit, şi-n fiecare moment esenţial al vieţii lui va sta, triumfătoare, zâmbitoare şi puţin spooky ea, mama. Inutil să-i explici că a venit momentul ca el să se desprindă de ea, că trebuie s-o ia pe alt drum, că deja e mare şi se poate descurca singur, cu certitudine ea îi va adăuga în bagaj încă o pereche de mănuşi şi-un fular de rezervă şi clar măcar un telefon pe zi tot îi va da, pentru a se asigura că nu l-au înţepat ţânţarii ăia meschini şi nu i-a intrat nici o aşchie în degeţelul lui firav.

În ordinea asta de idei, în fiecare dimineaţă când mă uit în oglindă mulţumesc divinităţii care nu m-a făcut băiat şi-nchin o odă destinului pentru că, oricât de tentant ar suna uneori, te poţi trezi oricând cu o mamă care să te transforme în băieţel şi la 50 de ani. Şi numai de dureri de cap n-am nevoie, mai ales că ar sări cu paracetamolul şi carmolul pentru a se asigura că n-ai nici cea mai mică şansă să dai în pneumonie...