Enjoy the silence

Gata, am hotărât! Este fapt dovedit ştiinţific, după cercetări laborioase, după mii de ore de conversaţii, după întrebări rămase fără răspuns, după toate replicile alea care au rămas în aer, că lumea aude din ce în ce mai puţin. Că, în general, riscul de a trece neauzit e din ce în ce mai mare. Că ne îndreptăm cu paşi mici şi repezi către o altă emisferă a comunicării, cea semiînţelese, sau semisurde, după cum preferaţi.

Deşi am observat fenomenul mai de demult, ieri mi-a fost confirmat total, în două rânduri:
- Hmmm...am trecut pe la farmacie, şi am uitat să mă uit după forfecuţ...
- După văcuţe?!?

Da, clar, pentru că singurul loc unde aş fi putut găsi văcuţe, era la farmacie. Şi, la fel de clar, unul dintre visele mele ascunse, neîndeplinite încă, secret până la capăt, e acela de a-mi cumpăra nişte văcuţe. Şi nu de oriunde, ci de la farmacie, pentru că acolo se fac cele mai bune, cele mai drăguţe, cele mai de lapte dătătoare văcuţe ever.

- Mi-am pus alt pierce în nas...
- Te doare nasul?!?

Da, clar, pentru că am aşa, un obicei de a avea câte o durere în cele mai neobişnuite locuri, gen nas, vârful degetelui stâng de la mâna dreaptă sau colţul stâng al caninului drept. Şi, la fel de clar, mă plâng de durere de vârf de nas, arătând impulsiv spre pierce, care se vede de la o poştă că e altul decât cel care era cu 5 minute în urmă.

Şi nu, nu sunt exemple singulare. Şi da, am observat chestia asta la multiple persoane. Dacă nu aud din prima ce ai zis, există două variante. Ori se fac că plouă, în speranţa că 1. vei repeta, şi s-ar putea să înţeleagă la o repetare sacadată, 2. nu era atât de important şi vei uita, sau vei trece rapid la alt subiect; ori repetă ceea ce ai spus tu, dar într-o variantă proprie şi personală, care n-are absolut nici o legătură decât vag fonetică cu ceea ce încercai să transmiţi, în original.

Eu recunosc cu lăbuţa pe inimă că mi se întâmplă să fiu strigată, să n-am chef să răspund, şi să mă fac lejer că plouă. De cele mai multe ori, am drept scuză căştile care-mi acoperă ostentativ urechile, chiar dacă mi s-a terminat demult bateria. N-am chef să răspund şi, dacă e ceva cu adevărat important, persoana în cauză va insista. Dacă nu, de ce să mă deranjez degeabă? Şi-n plus, dacă n-am chef deloc să răspund, mai îmi iau şi o figură concentrată, băgată teribil în ceea ce fac în acel moment, sperând astfel să înşel vorbitorul vigilent. De cele mai multe ori, îmi iese figura.

La fel de cu lăbuţa pe inimă, mărturisesc şi că mi se întâmplă să aud cu totul altceva. Adică, mai mult să înţeleg altceva. Şi dacă nu mi se pare ceva important, las să treacă momentul fără să cer lămuriri suplimentare. Adică, ce contează că ceea ce înţeleg eu e total pe dinafara subiectului, dacă oricum nu mă interesează subiectul? Dup-aia să mi se reproşeze că nu sunt atentă sau că am surzit iremediabil? Nu, mersi. Mai bine tac mâlc. E posibil să îmi dau seama pe parcurs ceea ce a zis ăla de fapt, şi dacă nu, pagubă-n ciuperci. Oricum nu eram destul de atentă ca să pricep.

Pe de altă parte, contează enorm şi persoana pe care n-am înţeles-o. Dacă e cineva important pe scara mea de valori, atunci bineînţeles că adopt o figură cam picată din lună şi cer bis-ul frazei; dacă nu, nu.

Dar, revenind la partea "ştiinţifică" a situaţiei. Două cauze au fost constatate:
1. Persoana aia chiar are probleme cu auzul. Cum îţi dai seama? Simplu. Orice ai spune, nu obţii nici o reacţie. Iar dacă o obţii, atunci va fi înţeles cu totul altceva. În loc de Madonna va înţelege Maradona, în loc de ceai, pui; ceaun - tun, mort - front, mouse - vals... Mă rog, orice altceva şi, eventual, cât mai departe de ceea ce povesteai tu cu patos. În cazul acesta se recomandă să se sară peste controlul ORL, pentru că eşti irecuperabil. Ia-ţi hands-free, să creadă lumea că ai aparat auditiv şi, astfel, să ai o explicaţie plauzibilă dacă nu auzi ceva. Nu te obosi cu aparatele auditive reale, pentru că există şi situaţia numărul doi, care ar face acest aparat total inutil.

2. Persoana nu îţi oferă prea multă atenţie (constant, sau doar în anumite momente ale zilei). Cum îţi dai seama? Simplu. De obicei, aude brici. Aude mâţa călcând pe covor persan, respiraţia ţânţarului, conversaţia dintre ăia doi de acolo, de după ăilalţi 50 care stau la coadă la Adevărul de seară. Deci, aude brici. Din când în când însă, nu reacţionează, orice i-ai spune. Nu, nu e în transă, chiar nu te bagă în seamă. Observi după privirea puţin pierdută în monitor, în frigider sau în neant. Nu reacţionează nici dacă îi spui că tocmai a intrat un tir în peretele casei, nici că ne atacă americanii, nici că e cutremur. Dacă păstrezi acelaşi ton pe care ai început conversaţia - pe timpul când era atentă - poţi să spui orice vrei, chiar fraze fără nici un sens. Asta înseamnă că, în mod normal aude, dar în acest moment specific, ţi-ai luat ignore.

Sau, partea a doua. Tot nu e atentă, dar ceva din timbrul vocii tale a tras semnalul de alarmă că e posibil să fi spus ceva important, sau să fi fost o întrebare, la care aştepţi un răspuns mai complicat decât îhâm. Dar, pentru că n-au auzit din neatenţie discursul tău pompos, improvizează. Orice care să aibă cât de cât legătură cu vreo două silabe comune pe care le-a perceput inconştient. Şi aşa ajungi din nou la perechile alea de cuvinte care seamănă, dar nu prea răsar.

Imposibil să nu fi observat chestia asta, sau să nu o fi aplicat măcar o dată. Cel mai mult a trebuit să mi se repete de vreo cinci ori ca să pricep o dată toată fraza. Şi persoana cu care vorbeam se exprima şi clar, şi "citeţ", şi "lizibil". Şi-n plus, chiar mă interesa ceea ce zicea. Doar că s-ar putea la un anumit număr de cuvinte auzite să am nevoie de-un restart.

Per total, indiferent de cauză, repet: lumea aude din ce în ce mai puţin. Aşa că m-am hotărât să-nvăţ şi limbajul semnelor. Aşa măcar ştiu că, dacă n-am fost înţeleasă, clar e din lipsă de atenţie, nu pentru că vorbesc eu prea repede, prea încet sau mult prea "ilizibil".