Să nu fi fost sau Memoria nu arde

Povestea de azi stă în felul următor:
Am stabilit deja că ne plângem din orice, iar în momentul în care nu mai avem de ce ne plânge, suntem tracasaţi tocmai din cauza asta, şi inventăm un motiv, oricare, pentru a nu ne întrerupe sportul naţional.

Total de acord că micşorările de salarii, creşterea tva-ului şi restul minunăţiilor de genul ăsta afectează; pe unii mai mult, pe alţii mai puţin. Total de acord cu faptul că sunt mulţi şomeri, puţine locuri decente de muncă, unii au ajuns deja muritori de foame. Nu contest acest lucru. Ce mă disperă în schimb e fraza aia: "Înainte era mai bine" (să ne înţelegem, "înainte" însemnând înainte de '89, în perioada comunistă, pe vremea împuşcatului, şi lista sinonimelor poate continua).

Există două categorii de persoane la care am auzit chestia asta:
1. persoanele trecute de 60 de ani bine, da' bine de tot, care au nostalgia vremurilor în care nu trebuiau să-şi bată capul cu pensia pentru că, de, nu erau pensionari încă;
2. respectivele persoane despre care spuneam că aveau maxim 2 ani la revoluţie, care nu ştiau să-şi lege singure şireturile, dar care afirmă chestia asta cu o siguranţă atât de bine bazată, că mai că-ţi vine să le crezi.

Ce-i în neregulă cu toată tărăşenia asta? Păi, să vedem:
Da, clar era mai uşor să-ţi iei un apartament. Un apartament al tău, pe care plăteai modic, nu simţeai că plăteşti şi te puteai mândri că ai "casă proprietate personală". Acum sunt destul de puţini cei care-şi permit chestia asta fără să facă o rată babană, care să-i condiţioneze pe următorii 20 de ani. Şi da, stau cu chirie, visând la moştenirea aia care, odată şi-odată va veni, sau speră o devalorizare masivă a leului, un strop de noroc, economii strânse la cules de căpşuni, astfel încât să se poată bate mândri peste buzunar şi să spună "am aici actul de proprietate al propriului meu apartament". Da, erau apartamente pentru toate buzunarele, asta-i clar.

Când terminai cu şcoala, aveai "pâinea şi cuţitul în mână". În traducere liberă, aveai postul asigurat. Că erai învăţător, medic, muncitor pe şantier, nu conta. Aveai ce munci. Acum câţi din cei care termnină o facultate ajung să profeseze pe profil şi să mai fie şi mulţumiţi cu cât câştigă vs cât prestează? Destul de puţini. Restul fac orice altceva, pentru a scoate un salariu cât de cât decent. Da, erau locuri de muncă pentru toţi, asta-i clar.

Având apartamentul şi locul de muncă asigurate, te apucai să strângi bani. Şi puteai, frate, să strângi o sumă frumuşică. Puteai spune că eşti avut. Puteai spune că ai scăpat de sărăcie. Şi aici se rupe firul. Pentru că da, aveai bani. Şi în afară de alimente pe cartelă, o baterie de vin plus un pui la rotisor, la restaurant, de două ori pe lună şi-un concediu la munte/mare, o dată pe an, ce aveai de făcut cu banii ăia de-i strângeai la ciorap? Absolut nimic.

Nu tu ciocolată în afară de veşnicul Rom Tricolor, nu tu filme în afară de ce aveai noroc să prinzi la cinema (toate trecute prin sita mică a cenzurii), nu tu haine şmechere în afară de alea de le făceai la comandă după ultimul Neckermann adus pe sub mână, nu tu informaţie, nu tu divertisment, nu tu muzică, decât aia de o prindeai cu greu, inventând antene după antene, din liţă şi susţinute de un membru al familiei agăţat de lustră.

Televizor? Da, Diamant, cu care aveai opţiunea de a fixa 6 posturi, dar pe care mai greu le şi găseai. Filme ruseşti, emisiuni cu şi despre măreţul conducător, 10 minute de desene animate, şi alea Mihaela; dacă aveai noroc, prindeai ruşii cu Nu zaiet pagadi, sau povestea de seară cu Tanti Ludmila, de la fraţii de peste Prut. Concerte? Cu formaţii străine? Ce-ai înnebunit? Păi, până să ajungă o melodie nouă la noi, în afară era deja clasic hit. Îngheţată? Parfe şi vafă. Prăjituri? Savarine şi Carpaţi. Dulciuri? Bomboane sidef, marmeladă, biscuiţi din ăia cu miere în care aveai toate şansele să găseşti câte un capăt de sfoară, compot de caise sau de prune la borcan, suc Brifcor. Ce-ţi trebuia mai mult? Păi, prima dată când am văzut ciocolată mare, da' mare de tot, a fost adusă de la ruşi, pe sub mână. Bomboane Kent aducea unchiul meu, marinar. Tot de la el am învăţat ce-i susanul cu miere, guma cu abţibild şi rahatul turcesc, ăla original, care nici nu ţi se lipea de măsele, nici nu riscai să te îneci dacă luai o muşcătură mai sănătoasă.

Mă uitam cu jind la perechea de blugi a lu' tata, tras mândru în poză undeva pe la cehi, aflat în interes de serviciu; şi am rămas mască atunci când am văzut că la ei - la cehi, adică - populaţia pe stradă purta numai blugi, evazaţi, bestiali, în timp ce la noi putea să numeri pe degete blugii umblători. Iar când ne-au invadat, undeva imediat după revoluţie, erau din ăia turceşti, cu materialul tare, de-un albastru urât.

Puteam face comparaţie şi altfel: între colecţia de reviste Lumea, în care găseai şi altceva pe lângă comunicate de partid (acolo am citit eu prima dată despre familia Kennedy, despre asasinat şi despre Jackie O) şi vreo 6 reviste căpătate de pe la nu ştiu ce cunoştinţă, tradiţionalele Pif şi Rahan. Şi, frate, frumoase mai erau! Nu pricepeam eu franceză la 5 ani, dar aveau şi poze, vorbeau despre muzică, artă, ştiinţă, aveau benzi desenate, reclame la chestii la care doar visam (gen nu ştiu ce jucării ultraşmechere, hăinuţe colorate bestial, gadget-uri de care nu auzisem că ar exista). Iar comparaţia era tristă. După ce le răsfoiam, mă întorceam inevitabil la realitate; aia gri, pe care mulţi o regretă azi.

Şi mă mai gândesc la o chestie. Dacă era aşa de bine înainte, cum se face că mulţi fugeau cu prima ocazie? Cum se face că treceau Dunărea înot sau se aventurau "pe sub graniţă" numai ca să prindă o gură de aer liber? Dacă era atât de glorios trecutul, cum se face că nu puteai vorbi cu voce tare, cum se face că atâţia au înfundat închisorile, cum se face că majoritatea înjura în barbă, cum se face că s-au strâns atâţia de-au făcut cea hulită revoluţie?

Păi, frate, dacă nu era, atunci prindeam şi eu onoarea de a fi UTC-ist, aveam probabil un post de profesor, care nu mi-ar fi plăcut neapărat, aş fi avut un apartament probabil cochet, cu 2 sau 3 camere, dar n-aş fi fost cine sunt azi. Eu. Capabilă să strig în gura mare pe-un Internet virtual ceea ce mă doare; nu de alta, dar mă îndoiesc de existenţa unui Internet comunist, şi dacă ar fi fost, ar fi fost şi ăsta cenzurat la sânge. Şi nu, nici voi, copiii de 2 ani la Revoluţie n-aţi fi fost mai brezi. Unii dintre voi mi-aţi fi fost colegi, alţii v-aţi fi retras la ţară, să cultivaţi cu încredere glia strămoşească. Şi, probabil, ne-am fi strâns la câte un joc de pietre sau canastă, cu lumânarea alături, pentru că oricând s-ar fi putut lua lumina, şi am fi avut grijă să nu dăm nici muzica prea tare, nici să vorbim despre subiecte serioase. Şi, ca să vedeţi Cupa Mondială, ar fi trebuit să vă spijiniţi încă de lustră, în aşa fel încât să ghicim printre purici şi bâzâituri cine a dat gol, cine s-a calificat, cine e campioana.

Daaa...Era mai bine înainte. Pentru cei cărora le-a plăcut să stea cu pumnul în gură, dar cu buzunarul plin. Prefer să rămân toată viaţa agent relaţii clienţi decât să-mi imaginez cum ar fi fost, dacă n-ar fi fost. Revoluţie, adică.