Virus Poliția Română

Nu mi-am imaginat niciodată că aș putea fi infractor. Sigur, am citit cărți cu persoane acuzate pe nedrept care, într-un final, își dovedesc nevinovăția, am văzut filme din care am prins cam care sunt metodele de a evada, știu că în închisoare trebuie să ai mereu la îndemână un cuțit, fie el și din plastic, că nu trebuie să arăți că ți-e frică și, mai ales, niciodată nu trebuie să-ți alunece săpunul. Dar de aici până la a fi eu infractor, e cale lungă. Cea mai gravă chestie pe care am făcut-o a fost să bușesc mașina prima dată după ce mi-am luat carnetul, s-a îndoit puțin bara din față și nici măcar n-a fost vina mea.

Așa că, în momentul în care am devenit infractor, am înghețat.
Cuminte dimineața, cu cafeluța mea, cu țigara aprinsă, într-un halat moale și cald, frecând netul. Nimic ciudat, nimic pervers, doar răsfoind din blog în blog. Sluuurp, o gură de cafea, puuuuuufff, un fum din țigară, PADABUMBANG! Ecranul se schimbă. Netul meu prietenos nu mai era prietenos deloc. În fața mea era o pagină necunoscută.
Poliția română mă informa că compul meu e blocat din motivele caracterului activ neautorizat. Cu IP-ul meu, pe care nu-l știu pe de rost, dar am presupus că e al meu, că apărea și numele meu de utilizator și, bonus, moaca mea prinsă în poză, poză făcută - culmea! - cu webcamul de la laptop pe care nici măcar nu știu să-l deschid. 
Cu lista chestiilor pe care e posibil să le fi încălcat, cu amenzile aferente și cu anii de închisoare pe care trebuie să-i fac pentru că.

Cred c-am albit puțin în momentul ăla. Mă vedeam frumos, în hăinuțe vărgate, cu gamela mea proprie și personală, fiind atentă să nu scăp săpunul, Mab aducându-mi supiță în borcan, încercând să nu-mi iau prea multă bătaie, găsindu-mi un Daddy, făcând trafic cu țigări, ieșind după 4 ani, cu barbă, mușchi de halterofil și trening, viața mea terminată, minunatul meu corp distrus, minunata mea ființă transformată într-un monstru.

Nu știu să fi încălcat drepturi de autor, îs legală. La porno cu minori sau animale nu m-am uitat, că nu mă pasionează; am alte preferințe și fetișuri. Nu simpatizez cu teroriștii, nu mă joc de-a hackerul, nu virusez pe alții. Și, totuși, în fața mea stă căscată gura legii, care spune că am făcut măcar una din chestiile astea. Că fundul meu va putrezi în închisoare. Că pot plăti o amendă de 3 milioane ca să-mi ispășesc păcatele sau mi se deschide dosar penal. Panică.
Ecranul alb, compul mort. Și-am făcut ce face orice muritor de rând. I-am făcut o formatare. A mers și mi-am zis că cineva se joacă cu mintea mea. Compul meu era deblocat, nu voi ajunge la închisoare, cineva a făcut o glumă proastă, ce bine c-am scăpat!

A doua zi, compul blocat. Același mesaj. Moaca mea în poză. Panică. Formatare? Nu mai mergea. Safe mode? Nu mai mergea. Nu mai mergea nimic. Înghețat. Dacă prima dată am scăpat, acum e clar poliția română care e pe urmele mele. Mai că-mi venea să mă ascund sub pat. Sau să alerg prin casă, smulgându-mi părul din cap.
Noroc că tehnologia a evoluat și există net pe telefon. Cercetări acerbe, cu degete tremurânde. Vestea bună: e un virus. Vestea și mai bună: nu, poliția n-a pus ochii pe mine, n-am făcut nimic ilegal, n-o să-mi asortez câțiva ani hainele-n dungi. E doar un virus. Care intră-n sistem, îl blochează și vrea bani.
Afectați? Câteva milioane. Un Trojan scârbos, care mi-a mâncat trei zile fizice și mulți ani psihici.

În momentul în care scriu aceste rânduri, sper să fi scăpat total de el. Soluții sunt pe tot netul. Unele merg, altele nu. Eu am primit leacul gratis, de la prietenul unui prieten. Îl dau gratis mai departe.
Aici găsiți cum să intrați în sistem, ca să aveți șansa la o formatare. BDRemoval Trojan Ransom IcePol, ca să iasă formatarea. Dup-aia, pe rând, instalare, update și rulare fără conexiune la net a ăstora: Spybotsd162, SUPERAntiSpyware și Malwarebytes Anti-Malware. Deocamdată se pare că merge. De-abia după câteva zile voi putea răsufla ușurată.

Sper să nu mai dea nimeni peste el. Nasol e că-l poți lua de absolut oriunde. Nu contează ce vezi, descarci sau ce ai tu în comp. E alunecos ca un șarpe și mare ca calul troian. Ideea e să nu se mai panicheze nimeni. Dacă eu am inima puternică, alții ar putea face infarct.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.152

Pentru copiii peste 5 ani.
Scenografie, muzică, versuri,
Courtesy of Mab by Mab with Mab as Mab.





Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.151

Courtesy of Mab.



Enjoy!

Sfântul Gheorghe

Până la explicația titlului, duc un monolog zoo.

Îmi imaginez deseori că ar fi hazliu să fim animale. Să behăim, mieunăm, lătrăm, guițăm, să ne înțelegem între noi, să ne căsătorim găină cu ponei, să ne cunune un pinguin. Să ne trezim la 7, să pocnim alarma, să ne fardăm strâmb, să dăm cafeaua în foc, să ne grăbim spre job, să salutăm în grabă vecinii... 

”Bună dimineața, doamna Zebră! Frumoasă haină leopard... Soțul e ok?”

E momentul în care toți cei care citesc vor trebui să-și aleagă un animal, cu precizarea că rechinul e rezervat, din respectul meu pentru șef... Revenind. Ar fi mai ușor să fim animale.

Am explicații, nu nevoie de terapie.

Am trei prietene.

1. Prietena felină

Tinker Bell. O știu din copilărie. Leoaică de august, voce de clopoțel, cea mai frumoasă dintre frumoase. Ne jucam cu păpuși, pe preșuleț, în fața blocului, sub balcon și sub atentul urlet al mamei, în caz c-am fi dispărut din peisaj.

Coseam, țeseam, tăiam, croiam, croitoream pentru păpuși. Ea era designer-ul. Atelierul era o pungă mare, cu orice nație de material, de la perdea la catifea, de la o bucată din blugii tatei, la petice din poșeta mamei.

Prima operă de artă, supermodel, supercreație, Claudia Shiffer de Galați, a fost ideea ei. Alegerea ei. Păpușa principală purta rochie leopard violet, cămașă din batistă bărbătească și un colier lipit de gât din bomboane cip.

Am aplaudat toată după-amiaza o fustă leopard violet.

Aveam șase ani.

2. Prietena șarpe

Mama șarpelui e crocodilul când ești în gimnaziu. Prietena șarpe era deținătoarea unei mame fashioniste, de tip crocodil. Pe care a copiat-o regulamentar, ca o fiica unică ce era. Șifonierul lor adăpostea eșarfe snake/crocodile print, pantofi, poșete, pălării, șosete, toate accesoriile solzoase din lume. Și mai adăpostea și obsesia pentru verde. Pentru că nimic nu se potrivește mai bine cu rochia verde, decât o broșă verde. Și o pălărie verde. Și cizmele crocodil. Și continua mea senzație că aș linge un cactus.

Aveam 12 ani și toate ținutele mi se păreau bolnăviciuni pentru care nimeni nu mi-ar fi scris o scutire la educație fizică. Sau măcar o rețetă.

Și, a propos de Educația Fizică, prietena șarpe a devenit sportivă, iubind ținutele verzui-army. La fel de mult iubește cerceii aurii tip covrig. Sans frontiere...

3. Prietena pinguin

Lucrăm în același birou. E clasică. E frumoasă. E elegantă. E alb negru. E mereu alb-negru. E monotonă. E monoton de alb-negru. Rochie albă, sacou negru. Pantalon negru, bolero alb. Pălărie neagră, rochie albă.

Fără bijuterii?!?! Seamănă puțin cu vecina zebră, doar că n-are dungi. Câteodată arată ca un zar. Atrage nejustificat atenția celor din jur. E ca un film cu Greta Garbo. Ai impresia că afișează un stil unic, dar arată mereu la fel. Diferit, dar la fel. Zi, noapte, la fel. Job, ieșiri, la fel. O ființă din dimensiunea alb-negru.

Câteodata, singura ei bijuterie e o brioșă cu vișine. Roșie.

Am încheiat monologul zoo.

Am făcut alegeri încă din copilărie. Le iubesc încă din copilărie. 

Sunt oamenii frumoși, diferiți, cu care împart  râsete și bârfe mici, cafea, brioșe și sfaturi, sunt oamenii cu care împart internetul, link-uri și site-uri.

Azi sunt Sfântul Gheorghe și o să înfrâng balaurul Modei fără modă.

Azi fac declarație de ostilitate modei proaste, kitchioase sau monotone.

Azi aleg să țip mai tare decât copilul enervant care bate din picioare.

Azi voi fi mai mult decât un sfânt ușor violent.

Azi voi împărți sfaturi în loc de sulițe. Sau voi dărui sfaturi de lux.

Aleg, pentru voi trei, Luxury Gifts.

1. Pentru prietena felină

Nu aduna bucățele de material leopard. Nu pe tine. Nu le transforma în rochie. Nu ajută.

Adună monezi mici, într-o pușculiță leopard.

Leopardul te va răsplăti și te va învăța că o simplă eșarfă leopard se asortează unei little black dress. Doar o eșarfă. Pentru că prea mult animal print e junglă.

Alege-te pe tine. Rămâi cel mai frumos copil. Rămâi poveste cu o broșă de poveste.

2. Pentru prietena șarpe

Nu renunța total la verde, dar adaugă puțin alb. Adaugă un cristal. Un verde luminos.

Cu puțin noroc de trifoi, vei uita de combinațiile army nefericite.

Șarpele e simbolul reîncarnării. Devino șarpe alb, printr-o bijuterie. Uită de pielea de șarpe.

3. Pentru prietena pinguin

Alege o oglindă.

Poșeta ta se va bucura. Tu vei învăța din ea că, dincolo de alb și negru, există multe culori pentru tine. Multe Luxury Gifts. Și poti păstra alb și negru dar alunga monotonia, fiind fericită cu puțin roșu. În orice moment al zilei. O brioșă cu vișine sau o broșă cu cristale?

Alegeri, oameni priviți ca animale, sfinți și un monolog în care încerc să conving.

Până la urma un sfânt, de unul singur, nu are puteri. În nici o lună eu, Sfântul Gheorghe, mă voi ruga de Sfântul Nicolae să-mi cedeze postul. Și voi ajunge la voi, felină, șarpe și pinguin... Ca pisica din filmuleț.

Să vă lustruiți ghetuțele!

P.S. - Film făcut special pentru etapa 17, Luxury Gifts.

Super Blog 2012, etapa 17.

Elveția de Romania

Nu sunt pro sau contra monarhie. În alte țări. N-au decât să aibă rege și regină înc-o mie de ani de-acum încolo, în State n-are decât să fie președinte Obama, sau Jill Stein sau nepotul de soră a lu` Hitler. Puțin îmi pasă. Se bate monedă de doi lei pe monarhie, că e la modă în România.

Că ar fi mai bine cu monarhie. Frază spusă ori de pensionari senili, care nu mai țin minte ce au molfăit la micul dejun, ori de adolescenți epatanți, ori de interlani care au învățat monarhie dă wikipedia și habar n-au între ce ani a domnit Carol Unu'.

Că țările cu monarhie au economie de stă mâța-n coadă. Just. Da` țările alea au monarhie din paleolitic, interlane!
Sau așa sunt ei de când încă trăiau în colibe de paie și plângeau că le omoară Inchiziția copiii. Nu și-au creat-o în 2 ani, ca să fie culeanu că-s monarhiști. Au economie NU pentru că au monarhie. Au economie pentru că monarhia aia și-a bătut capul secole la rând să dezvolte și să-și întrețină economia. E conducere, e business.

E floricele pe câmpii să spui că România, cu monarhie, în vreo 2 ani bate la cur toate țările monarhice. Da`, mna, e interesant și culeanu să-ți placă monarhia.

Plus că se dau toții cu fundul de pământ când vine vorba de regele Mihai, principele Radu și principesa Pană Măiastră. CARE REGE? Nu mai e regele nimănui de când a abdicat. Forțat sau nu, a abdicat. Deci a renunțat la titlu. Că se autonumește rege acum, treaba lui. La 91 de ani e absolut normală scleroza. Nu e rege. România nu are rege. România a avut regi. Când Mihai a abdicat, România a avut secretar de stat și președinți. N-a mai fost monarhie.
Și tata poate a fost cioban, și-a renunțat la turma lui, și-a devenit cizmar. Tata nu mai mulge oi, chit ca oile behăie frumos în 2012.
Și, a propos de oi, încă nu știu de unde-au răsărit, în ultimii 2 ani, prințesele și principesele elvețiene de Romania. Elveția de Romania.

Nu erai nici măcar în ceafa lu` tac-tu când era monarhie în țară. Nu știi cum era. Și-atunci de ce te dai cu curul de pământ că ce tare e să fie iar regele rege și să-i spunem cu toții maiestate? Vai, regele nostru. Regele tău, mă, dacă îți place să visezi că ai fi putut fi prințesă sau prinț. Nu e regele meu, maiestatea curului. Eu n-am rege, nici regină din fosta familie regală. Nu pentru că bunică-ta avea vagi idei politice, în timp ce mulgea capra.

Și, dacă mai aud o dată de familia regală a României, o să mi se facă mai rău decât la o mahmureală de după altă mahmureală.
Nu există familie regală pentru România. A fost odată, ca-n basme. Acum e o încercare de a te da interlan gingaș și deșteptățel. Și între cei care susțin regalitatea, cei care-l sugeau pe Vadim și cei care încă duc coroane de flori la mormântul lu` Ceaușescu, eu nu văd nici o diferență. Același grad de pupincurism, îndobitocire și dorință de epatare.

Abia aștept să vă moară regele, că mult nu mai are. Păcat că nu va fi doliu național, nu-i un nume așa de important în istoria wikipediană. Da' poate am să am liber, să vă privesc popcornautic pe proteve. Coroane și plânsete cu muci, în timp ce-l vor îmbălsăma forevăr prin Elveția.
Să vă trageți în poză cu el, spre amintire.
Aștept poze.

Brânză-Împărat

Nu-mi plac foarte mult rudele mele și nu-mi plac vizitele lor. Nu mi-au plăcut de când eram mic și foarte vizitat de Crăciun, Paște, 23 august sau ziua mea, cu urale, pahare, holul plin de pantofi și șlagăre din casetofon.

Sunt și erau compacți în vizite. Un soi de ”rudeletale.rar” apărut cu alai, rânjind din toate măselele în fața ușii cu ”SUMPRIZĂĂĂ și LA MULȚI ANI!”. Asta era de ziua mea.

Dezarhivarea avea loc de obicei în sufragerie, casetofonul era dat TARE, să se audă că e ziua mea, masa din bucătărie era mutată lângă masa festivă, copiii - toți copiii lor plus eu - mutați în dormitorul meu de 4 metri pătrați.

Urma inevitabila parte cu lălăiala interminabilă de ”Cine să trăiască/Cine să trăiască/Laaaa Muuulți aaaani!” terminată mereu cu ”Și-altă dată/și-altă dată”.

Eu, sărbătorelul, mereu în centrul lor, cocoțat pe-un taburet anemic, rânjind alb ca brânza, în timp ce spitalul nouă se întâmpla nefiresc de aproape de mine.

Urmau cadourile.

În viziunea mea defect de optimistă primeam: bicicletă, pistol cu bile, minge din piele ca a lui Nicu de la etajul unu.

În realitate primeam: o iconiță chinezească cu leduri, set șosete, set caiete dictando, set batiste bărbătești cu dungă.

O mătușă mai bătrână mă descoperea o dată la 5 minute și mă pupa cu țoc, bălindu-mă subtil pe frunte, cu ”La mulți ani și să crești mare!” O chema Olga, mirosea a mere și uita foarte des. Încă o cheamă Olga, tot a mere miroase și uită mai des ca în `96. Nu e mare brânză, încă îmi place să fiu pupat o dată la 5 minute.

Bucătărea mult și mă fascinau varicele ei mai întortocheate ca harta rutieră a Galațiului.

Pe mama o cheamă tot Olga. Și, ca să nu existe confuzie între cele doua Olgi, pe Olga mătușa au botezat-o ”cea cu plăcintele”. La întrebarea ”Care Olga?” îmi plăcea să aud răspunsul ”Păi, cea cu plăcintele!”. Atunci știam clar că e invitată și Olga, și plăcintele ei: cu mere, cu brânză, cu iaurt, cu mere și iaurt. Sau prăjituri: cu mere, cu brânză, cu mere și brânză.

Olga era dușmanul natural al merelor, mai ceva ca Newton.

Plus că era originală 365 de zile din an. Și în anii bisecți, și mai și.

Din foarte multă originalitate și pasiune a luat ființă împerecherea nesfântă dintre lapte, sare și un strop de lămâie. Brânză de casă! Nu. Brânză de bloc! Cum? Un mister învăluit într-o enigma. O ceață brânzoasă!

La ziua mea din `96 am devenit fan Olga și fan brânză. A venit cu ”SUMPRIZĂĂĂ și LA MULȚI ANI!”, escortată de 7 platouri, miros de mere, prăjituri și aperitive brânzoase, cremoase sau tari, și chiar afumate. Din `96 a intrat în sufletul meu cum intră cuțitul în brânză.

Olga era răzbunarea mea, răzbunare dulce și sărată și glorioasă pentru toate batistele cu dungă și caietele dictando. În prezența ei și a platoului ei, țineam furculița delicat, cu două degete și cu ăla micu` în aer, complet în altă direcție. Mâncam brânzeturi regește și cu pasiune, în timp ce ai mei mă priveau cu ”Maree brânzăă!” și cu un aer între optimist și pesimist. Apoi reluau discuțiile politice despre regimul care nu făcea nici o brânză, lupta lui Emil Constant-Brânzescu cu Brânzel Iliescu și cum fiecare parlamentar trage pe brânza lui.

Nu-mi plăceau rudele mele, dar îmi plăcea Olga. Pentru că împăca și capra și varza, brânza cu stafidele dulci, icoanele cu politica și pe mine cu invitații.

Uneori, așezat turcește, mă imaginam eu pe mine într-un film despre mine, jucat de mine, cu mine în rolul principal, mâncând din diferite platouri, în diferite decoruri. În filmul meu toți invitații erau izolați într-un dormitor de 4 metri pătrați și discutau politică, în timp ce Olga plăcintuia pasional și mă pupa pe frunte o dată la 5 minute. În final eram încoronat împărat al merelor, brânzei și aperitivelor, mare deținător al platourilor întregi din întins ținutul sufrageriei.

Fiecare film cu mine era întrerupt de un ”Cine să trăiască/Cine să trăiască” behăit cu patos... dar asta e altă brânză.

E octombrie 2012. Cumva îi aud în ecou, ecoul anilor `90, cumva încă miroase a mere, scorțișoară și ambalaj de cadou.

Și, pe lângă prăjituri, plăcintă și fursecuri, copilăria mea are gust dulce de brânză, gust alb din paharul cu lapte care mă adormea și gust cald-sărat de cașcaval. Și păstrează patima îmbrânzită în inima mea încă din `96: un film cu musafiri puțini, multă Olga și eu foarte împărat.

Brânză-Împărat în imperiul Delaco.

P.S. - Poza e din arhiva personală.

SuperBlog 2012, etapa 7.

Rock me, Avensis

Am avut o adolescență demodată.

Cumpăram casete, când toți se plângeau de cd-uri zgâriate și strângeam bani pentru o combină audio cu cd player, când toți aveau deja calculator.

Eram demodată dorindu-mi geacă de piele marca 1980 și o chitară electrică. Și am fost demodată cu vynil-uri, textile care imitau pielea și-o chitară clasică, la mâna a doua, cu partituri pe care nu le-am învățat niciodată.

Eram demodată încercând să învăț germana, când toți se jucau cu replici în engleză.

În `98 nu era la modă să asculți muzică din `85. Nici din `91. Nici din `95.

În `98 nu era la modă să spui că a murit Falco.

Am fost o adolescentă demodată, până când n-am mai fost adolescentă.

Am învățat germană puțină din muzică, în timp ce alții învățau engleză multă, din Familia Bundy.

Am învățat germană puțină din reviste color și casete originale, pasate pe sub mână, în vremea când ceea ce era frumos era declarat demodat sau ilegal.

Am fost demodată de copil, butonând posturi de muzică nemțești, în loc de MTV.

Încă îmi place Falco.

Așa cum mi-a plăcut și în `95, și în `98.

Așa cum mi-a plăcut când nu știam ce înseamnă să te îndrăgostești.

Îmi place cuminte. Și, când îmi place acum, nu sunt demodată; sunt etichetată ca devorator de muzică bună. Imortal. Raptor. Prădător. Falcon. Falco. Rock-ul carismatic din `80 și `90. Locul 1 în top. Vienna calling. Și o moarte la volan.

Too fast to live, too young to die.

E, probabil, singura celebritate pentru care m-aș întoarce în timp. Și singura pentru care aș conduce spre trecut. Și singura pentru care aș alege ceea ce aș conduce.

Aș alege sistem audio cu 11 boxe pentru 11 albume, fiecare cu 11 melodii.

Aș alege capacitate supremă în portbagaj, pentru toate chitările electrice sau clasice.

Aș alege 6 viteze în siguranță de top, 7 motoare care ard, 7 inimi care ard, o legendă și reîntoarcerea ei.

Aș alege mașina cu ochi de prădător.

Aș alege Avensis. Mașina cu 7 inimi. Superstarul.

Too fast to live, too young to die.

M-aș întoarce în timp chiar și pentru o melodie.

M-aș întoarce pentru cele 4 minute din Rock me Amadeus.

M-aș întoarce pentru cel care mi-a maturizat adolescența.

M-aș întoarce în februarie `98.

M-ar ajuta Google maps, Cruise Control și opțiunile de trafic. Toyota Touch&Go Plus. Senzorii pentru lumină vor găsi singuri lumină și lumina mea.

Mă voi întoarce aerodinamic Avensis spre legenda Falco.

Mă voi întoarce în cea mai frumoasă viteză.

Mă voi întoarce în cea din urmă zi.

Mă voi întoarce în timp, la timp și voi duce viitorul în trecut.

Voi duce Avensis în 1998.

Voi duce cu mine luxul, siguranța, interiorul din piele rock și volanul va deveni chitara superstar.

În 1998, nu dispare legenda.

În 2013, Falco va lansa un album: Avensis.

SuperBlog 2012, etapa 1.

Ne place, da, ne place - p.147

@Mab



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.146

Yet who the hell was I to dare?



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.145

Courtesy of  Mab.



Enjoy!

Ne place, da, ne place - p.144

 What do you think you are, for Christ's sake, crazy or somethin'? Well you're not! You're not! You're no crazier than the average asshole out walkin' around on the streets and that's it.




Enjoy!

Casa cu pisici

Știi cum cuvintele altuia se pot clădi în tine. Și cum cuvintele tale te pot defini, uneori mai mult decât gândurile, și cum unele te pot bântui toată viața. Ghiban, spunea tata, și de-abia ieri mi-ai arătat că ce spunea el nu era un cuvânt nou, de sine stătător. Era un biban ghiftuit.
Altele retrăiesc în mintea mea, la fel de pline ca atunci când au fost spuse. Și de cuvinte te poți deszice. La fel cum am spus că eu, cu cortul, niciodată. A fost bine cu cortul și pot să spun, tot cu cuvinte, că m-am deszis. Fără să se cutremure dicționarul, fără să se rupă nici o catapeteazmă, fără să moară nici un ghiban.

Cum ne-am găsit, și mai ales cum ne-am întâmplat. Întrebare fără scopuri ascunse. Întrebare care mă obseda. Încă de când mă uitam la poze vechi, cu oameni care au trăit cu mult înainte de a ști să fiu, cu oameni care-au fost și care au avut dorința de a sta și-mpreună într-o poză. Poate singura poză din viața lor. Sau printre puținele.

Îmi plăcea să le inventez povestea. Cum s-au născut, cum au trăit, cum s-au cunoscut, cum el a furat flori de la o florăreasă prea expansivă și mult prea scumpă, cum l-a așteptat sub felinar, cum n-a venit sau a venit prea târziu, cum s-au certat, cum s-au împăcat, mai ales cum s-au împăcat, cum au strâns bani timp de două luni ca să facă poza, cum au păstrat-o și ce s-a întâmplat de la poza aia până la sfârșit. Până la sfârșit. So wollen wir uns da wieder seh´n
Bei der Laterne wollen wir steh´n. Când ajungeam la sfârșit, treceam la altă poveste.  Fără cuvinte pentru sfârșit. Sfârșitul se continua cu altă florăreasă, alt felinar, alte două luni.

Cum ne-am găsit, a întrebat el. Aceeași curiozitate din copilăria mea, într-un corp de adult. Întâmplare? Nu cred în întâmplări, la fel cum nu cred nici în destin, nici în predestinare, nici în providență. Uneori cred în mine. Uneori cred în poate, posibil, sigur. Alte uneori cred în nu se putea altfel. N-ai cum să explici asta necunoscutului care așteaptă un răspuns. La fel cum n-are cum să creadă că am împărțit aceeași primă pasiune, în ani diferiți. La fel cum nici eu n-aș crede, dacă mi-ar spune altcineva. Adevărul altuia pare mereu prea romanțat, prea exagerat, prea poetic.Singurele persoane care au dreptul la un adevăr romanțat, exagerat, poetic, suntem noi. Trăind sau inventând. Toți ceilalți sunt într-un scenariu prea fals.

S-au cimentat cuvintele în mine. Cele pe care le-am lăsat. Restul sunt duse. Cuvinte care dispar. Străine când le revezi. Rămân cele care te obsedează. Care mă obsedează. Cuvinte cu suflet, cuvinte fără hârtie. Posesiv ale mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Marca Camelia

La școală am învățat că cacofoniile sunt pentru conversație ca cafeaua pentru bolile de inimă. Că sunt câteva cacofonii acceptate - excepții care-ntăresc regula. Ești dulce ca carameaua. Ca virgulă carameaua, repetau exasperant toți. Mai exasperant ca cacofonia în sine. Ori îi găsești înlocuitor, ori iei cacofonia în brațe și te obișnuiești cu ea.

Nu-i ideea mea. Pe bune că nu e. Mi-a fost zisă, și mi-a plăcut și parcă mi s-a deschis capul. Nu prea foloseam virgulă, în schimb îmi chinuiam creierii să găsesc sinonime, să chinui fraza, s-o torcoșesc să nu spun ca Camelia, că cică caca e urât. Și când mi-ai spus că unii își bagă și-și scot și nu se atacă nimeni, da` dacă spui barca carmin se isterizează toți, am luat ideea. Am morfotit-o. Am întors-o pe toate părțile și mi-am zis că-i adevărat. Că ca să eviți o cacofonie te chinui și te fofilezi, da` ca să înjuri ca birjarii nu te cenzurezi. Și mintea mea s-a relaxat deodată. Că nu tre` să mai mă gândesc care-s alea permise. Permise sunt toate și nu-i problema mea dacă arde ca candela te face să roșești.

Și-am văzut la un magazin aparat de învârtit țigări. Dacă ai tutun din ăla de miroase frumos și-ți iei și foițe și poți să-ți cumperi și filtre și să-ți faci țigări producție proprie. Mai tari, mai aromate, mai economice. Și mă și văd așezată turcește pe covor și-nvârtindu-mi o țigară. Sau făcând maldărul de țigări, și așezându-le frumos în tabacheră și fumând într-un fel țigări de producător. Ba chiar aș putea să m-apuc să cultiv tutun, să fac hârtie și să-mi meșteresc singură filtrele. Lăsați fumul să vină la mine.
Că Camelia e inventivă, că cacofoniile nu-s permise da`s legale și țigările-s la mare căutare.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!