M-am mutat, casă nouă, alea-alea

După aproape 4 ani, 1299 de postări (btw, asta e no 1300), nervi, pisici, amintiri, dileme, manii, camelianism implementat, oameni cunoscuți, oameni cernuți, constante, zâmbete, cafele și pahare de vorbă, las blogspot-ul și trec pe domeniu.

Același Erase Rewind, tot ce iubești sau urăști, aceeași eu, altă adresă: cameliabucur.ro

Redirecționarea - zilele viitoare.
Între timp, cine vrea să schimbe adresa - o schimbă, cine vrea link - dă un semn, cine mă citește în continuare - mă citește.

Erase Rewind is dead, long live Erase Rewind!

De ce nu vreau unirea cu Basarabia

Pentru că vine 1 decembrie, deja au început lacheii să latre despre unirea cu Basarabia. Cum că ar trebui să redevină pământ românesc, cum suntem despărțiți de frații noștri de peste Prut, cum plânge trupul țării mamă după copilul ei demult pierdut, ba chiar am văzut pe unii care au propus ca, de această sfântă zi națională, să poarte toată lumea care-și dorește unirea bandană tricoloră. Un soi de Sabina reloaded, că tot nu s-a mai vorbit deloc de ea.

C-așa-s românii: își doresc lucruri inutile, ca să zică că au un ideal. La fel cum a fost la modă să vrea pod peste Dunăre, să urle că nu e normal să aibă Harghita autonomie sau să-și smulgă părul din cap pentru Roșia Montană. Lucruri inutile, care nu-i afectează nici cât negru sub unghie, că podul ăla până să fie construit, ești mort, autonomia Harghitei nu te afectează decât dacă stai acolo, iar respectiva Roșie oricum o să fie exploatată, da` fără să știi tu, și să ai impresia că, mamă, ce erou ai fost când ai stat în piață scandând versuri de clasa a doua.

Da` Basarabia, de ce ți-ai dori unirea cu ea? C-așa a zis Ștefan cel Mare, care acum e oale și ulcele. Că vorbim aceeași limbă, și ne curge același sânge-n vene. Eroare! Încearcă tu să-nțelegi ce română vorbește ăla de peste Prut, c-o să ai nevoie de dicționar. Cât despre sânge, la noi e atât de diluat, încât găsești mai degrabă adn-ul lui Attila, decât a lu` Stalin.

Dacă-i întrebi pe ăștia care latră de ce e nevoie de-o unire, o să bălmăjească niște motive lacrimogene, mustind de patriotism mucegăit și-o să-ți bage scurt pumnul ăla cum că nu ești român adevărat dacă nu sprijini unirea.

Nu sunt român adevărat. Nu sprijin unirea, ba chiar sunt total împotrivă.
Pentru că, dacă se realizează, impactul direct e distrugător.
Moldovenii or să-și egaleze prețurile cu ale noastre, și-atunci începe haosul.
Adio, bomboane Bucuria ieftine, adio, țigări de contrabandă, adio, biscuiți cu ovăz, pate, scrumbie afumată la prețuri derizorii, adio, hribi la borcan, susan și miezi de semințe cu miere, adio, dulciuri delicioase pe care plăteam infim și mâncam o lună întreagă, adio, economie națională!

Unirea ar însemna un la revedere răspicat spus tuturor mărfurilor de contrabandă, aduse pe șest, în dresuri strânse în jurul corpului, ascunse în transporturi legale de mere sau printre lemne cu acte. Ar însemna să plătesc mai mult pe lucruri pe care le știam ridicol de ieftine. Ar însemna să dispară, de asemenea, știrile alea cu ”captură de 50000 de pachete de țigări, ilegal introduse-ntr-un butoi cu curechi” și mărturiile inculpaților, din care pricepi cam 10%, și nu știi dacă să râzi sau să te-ntrebi unde încape atâta tupeu.
Ar fi sfârșitul lumii așa cum o știm, sfârșitul erei moldovenilor, ar dispărea mitul și bancurile, ar însemna distrugerirea viselor miilor de mici moldoveni care-și doresc să crească și să plece la studii în străinătate, la Galați, ar fi crud și inutil.

Eu nu vreau să fiu nici călăul meu, nici persoana din cauza căreia mii de vise se duc pe țeava de la wc. Eu nu vreau să strivesc nici bugetul meu, nici să iau pâinea de la gura ziariștilor care se-ntrețin din foiletonul moldovenesc. Eu nu vreau să fiu motivul pentru care Bălți va fi trecut pe hartă ca parte din România. Mi-ajung bălțile din oraș și balta din Bădălan după ploaie. Eu nu strivesc corola de minuni din piața rușilor. Rușine vouă, cei care vă doriți să fiți călăi, ascunși sub masca falsului patriotism!

Eu nu-mi doresc această unire. Acum, aruncați cu bolovani!

Jurnalul unei pisici de casă - p.5

Sunt pisică și știu că sunt pisică.
La fel de bine cum știu că-s pisica în casa asta. Știam.

Sâmbătă, 1 noiembrie
Humanul meu a adus o pisică nouă acasă. În casa mea. A adus-o și-a zis că trebuie să ne-nțelegem. S-o creadă el p-asta! C-o să ne-nțelegem și-o s-ajungem să dormim împreună. I-a dat chiar și bol din care să mănânce. Bolul ei. Apă bea din bolul meu. Al meu și care era doar al meu.

Nu-nțeleg de ce a trebuit s-aducă o altă pisică. Eu nu-i sunt de ajuns? Sau poate c-a adus-o ca să mă dea pe mine în schimb. Pisica asta nouă nu-i nici măcar pisoi, e pisică-n toată regula. Se putea descurca singură și fără humanul meu. Dar el a preferat s-o aducă acasă. Nu știam că ai voie să aduci pisici în toată regula acasă. Cineva a renunțat la pisica asta. Poate că și humanul meu vrea să renunțe la mine, dar înainte a adus-o să se obișnuiască și-ntre timp îmi caută mie alt human. Acest lucru n-are voie să se-ntâmple.

O câhâi din toate puterile pe pisica cea nouă și, când humanul nu se uită, îi mai dau și două-trei labe. Să știe să nu se obișnuiască cu casa mea. Să știe că-i casa mea. Să nu-i placă aici și humanul să vadă că nu-i decât o pisică banală care fuge din calea mea. A mea, stăpâna casei. Și s-o ducă înapoi de unde a luat-o. Să nu rămână decât o singură pisică a casei și aia să fiu eu.

Marți, 5 noiembrie
Pisica cea nouă se infiltrează ușor-ușor. Mai întâi a dormit în bucătărie. Acum s-a mutat în pat. În curând o să vrea să doarmă în locul meu. De parcă nu era de ajuns că bea apă din bolul meu și că trebuie să-mpart și pliculețul cu ea.
Mă urmărește prin toată casa și nu dă semne de agresivitate. Ba chiar mă lasă s-o bat. Presupun că e o strategie de a se da rănită în fața humanului. Mă urmărește și, culmea, ieri a vrut chiar să mă spele! Se așează din ce în ce mai aproape de mine și am văzut-o chiar în brațele humanului în timp ce el își bea cafeaua.

Semnele sunt clare! Humanul meu chiar vrea să renunțe la mine. E timpul să-mi fac bocceluța și să fiu gata în orice moment să fiu dată afară.

Adio, casă în care am crescut! Adio, locuri în care am dormit, în care am vomitat, adio, litiera mea iubită, adio, colțule de care mă frecam în fiecare dimineață, adio, cearșafuri curate și adio, bolul meu de mâncare! Humanul meu mă va da, exact cum a dat-o humanul ei pe pisica cea nouă.
O, soartă crudă, o, destin amar, o, uite, pliculeț! De care-mi place mie, în iepure alb!


Joi, 14 noiembrie
Am încercat tot ce se putea: am bătut-o, am mâncat toată mâncarea, ca să rămână nemâncată, i-am spus că are voie în șifonier în speranța că insistența ei îmi va exaspera humanul, care va vedea că n-are nevoie de altă pisică decât mine, am insistat că nu e civilizat să folosească litiera și că humanul ar fi mult mai fericit dacă ea ar face exact lângă litieră, i-am explicat că, atunci când humanul mănâncă, trebuie să-i sară cât mai agresiv în brațe și că, în timp ce el doarme, e indicat să-l zgârie pe față și să-i roadă și-o ureche. Nimic n-a mers! Humanul pare decis s-o păstreze.
M-am plictisit s-o câhâi și s-o bat. Cel mai bine ar fi s-o ignor.


Vineri, 22 noiembrie
Pisica cea nouă nu e atât de rea, până la urmă. Ieri ne-am fugărit toată ziua. A mâncat mai puțin decât mine și, când m-am trezit, dormea lângă mine. Ceea ce e bine, pentru că-mi era cam frig. I-am dat voie să mă spele pe urechi. Mâine poate o s-o las să-mi facă și masaj.
Nu e cea mai înțeleaptă decizie a humanului meu, dar nu e nici cea mai gravă. Pisica cea nouă poate fi utilă și nici nu mă mai plictisesc cât timp el e plecat.

Poate că pisica cea nouă o să vrea azi să-mi povestească de ce a lăsat-o humanul ei, pentru că nu-mi pot imagina de ce cineva ar lăsa o pisică atât de manierată și de curată. Sau de ce cineva ar lăsa o pisică punct.

Grupuri de futai

Facebook-ul e varianta mai dezvoltată a Hi5-ului. Hibrid între ăla unde-ți puteai pune poze, nu făceai mare lucru, mai râdeai de moaca stâlcită e unui fost cunoscut, mirc unde puteai fi oricine în spatele tastaturii și cu add-ul de jocuri pe care pe vremea aia le jucai direct din comp.

Facebook-ul e pentru când te plictisești tare de tot, mai găsești o melodie, un film, mai schimbi câteva vorbe, te enervezi că toate grasele-ți violează retina cu poze sexy, că toate borțoasele-și expun burta și, după ce popăie, te spamează cu plodul, cum bălește el inteligent, ce culoare a avut pampers-ul lui azi-dimineață și ce cărucior poți câștiga pentru micuța minune din viața ta.
A, da, și ca să te-ntrebe idiot și redundant când ai de gând să lași magia să-și facă loc în tine, devenind și tu borțoasă obsedată, cu gleznele umflate și cu munți de scutece prin casă. Am ce am cu borțoasele și cu mămicile insistente, asta-i clar.

Da` n-am văzut niciodată fb-ul ca pe un site de futai. Bine, recunosc, până să mi se explice ca la blonde, n-am priceput nici că majoritatea întâlnirilor organizate-n grup, sub un vag motiv pseudo-intelectual sunt, de fapt, același lucru. Gen n-am ce fute, nu știu cum să cunosc lume, așa că mă duc la o întâlnire mascată de un grup de oameni cu același scop ca al meu și, cine știe, poate chiar pică. Dacă nu pică, măcar ai mai ieșit și tu din casă în alt scop decât după pâine.

Revenind. Nu l-am văzut până când nu mi-au sărit în ochi două grupuri: femei singure și singur/ă. Ambele cu vreo mie și ceva de membri, toți în căutare. Altfel de ce pana mea ai intra într-un grup care țipă sunt singură, sunt fierbinte, ia-mă acum? Și totul a devenit, deodată, mai clar.
Fb-ul nu e acea mare rețea care vrea să afle câți suntem, cu cine ne împrietenim, să facă statistici malefice despre populații, nu e o mare bază de date în care suntem toți doar niște cifre. Fb-ul e un mare site de matrimoniale. Unde orice Gicu își găsește Gicuța lui, unde nu pari disperat în căutare, pentru că ți se cere la profil să specifici starea civilă, nu bate la ochi dacă spui că ești single, dar e un semnal pentru ceilalți la fel de single sau în căutare de mici aventuri că ești liber și nu te dai în lături de la a-ți schimba statutul, măcar pentru o perioadă de timp.
Și restul de informații, gen vârstă, oraș, poze, interese, e doar filtrul care te ajută să selectezi.

Da` să spunem că ești în grupul femeilor singure. Dacă te combini, ce faci? Părăsești grupul? Sau poate există o clauză specială: grupul poate fi părăsit doar în eventualitatea unui mariaj. Sau intri, ieși, mai intri o dată și tot așa, până epuizezi toți membrii grupului. Apoi te muți în singur/ă. Îl faci și pe ăla și, între timp, mai apar altele. The sky is the limit.
Atât timp cât există grupuri pentru persoane singure, nu vei fi niciodată singur. Ei sunt acolo ca să-ți dea sprijinul de care ai nevoie. Impulsul de a nu mai fi single. Ei îți deschid ochii că există mii de persoane la fel de fantastice ca și tine, care doar au avut ghinionul de a nu găsi persoana potrivită. Printre atâția ghinioniști, imposibil să nu fie unul care să te aprecieze la justa ta valoare, care să vadă cât ești de minunată și care să reprezinte biletul tău de ieșire din grup și din site-ul de matrimoniale.

Bineînțeles că dup-aia vei trece în grupul persoanelor căsătorite, cu cont și parolă comună, ca nu cumva să-ți treacă prin cap să-nșeli dându-te drept single again.

Sunt dezamăgită. Și revoltată. Și, de fapt, nu prea-mi pasă cine fute pe cine și prin ce mijloace, da` eu am crezut sincer până acum că fb-ul e doar ca să nu mă plictisesc prea tare când mă plictisesc teribil.
Acum că știu secretul o să privesc suspicios fiecare persoană care e trecută drept single. Nu se știe în ce cercuri se învârte...

Viol în Vamă

Nu cred să existe piesă care să mă enerveze mai tare ca aia a lu` Chirilă. Aș spune ultima, dar deja s-a învechit. A fost disecată din toate părțile, s-a plâns de ea toată lumea, au făcut analiză pe text, l-au făcut pensionar pedofil, au țipat cum că e la fel ca toate piesele lui, diferă doar fesul din videoclip și gagica.

Pentru că Chirilă asta face: întotdeauna există o femeie mai nașpa ca el, pe care el o iubește, ea îl iubește, da` dup-aia spiritul lui tânăr și neliniștit se răzvrătește, o înșeală sau nu, își face boem rucsacul și fuge la mare. Cam cum fug femeile la mama când nu le convine culoarea canapelei. Și dup-aia regretă sau nu.
Tiparul telenovelei. Pân` la urmă tre` să recunoască toți că asta face Chirilă: telenovele. Nici măcar music hall-uri de calitate, doar telenovele pentru copii de-abia îndrăgostiți sau adulți care se vor boemi și veșnic tineri.

Asta au spus ei. Eu n-am spus nimic, c-am zis c-o să treacă. La fel cum trece orice durere după ce iei o pastilă, la fel cum trec coșmarurile când te trezești, cum trece apa pe sub pod, vântul printre sălcii, mă rog, ați prins ideea.

Da` piesa asta e mai rea decât ciclul. Vine, îl simți că vine, știi c-o să treacă, trece dar, ca să-ți facă-n ciudă, după o lună e din nou lângă tine. Și nu poți să aștepți decât menopauza, cu toate că, în stilul în care mă chinuie piesa aia, cred c-o să devină hit și, când o să spun ”ura, a venit menopauza!” ca leit-motiv pe fundal o să se audă perfect fără tine.

Nu știu ce mă seacă mai tare la ea:
- versul ăla cu te-am înșelat c-am vrut să văd cum e să fii bărbat - poate-s eu femeie blondă, da` nu pricep cum faza cu înșelatul te face să te simți bărbat. Ești, sau nu ești. Aș porni de la premiza că este, dar dacă până și el se-ndoiește de chestia asta, încep să am anumite întrebări. Gen: poate a înșelat-o cu un bărbat, ca să vadă cum e în bocancii lui. Prea deep pentru mine. Nu-nțeleg eu d`astea.
- partea aia total previzibilă în care el înșeală și tot el e rănit, pe principiul motanul fute, motanul țipă
- perfect-ul despre care nu specifică dacă e sau nu cu lămâie, și-oricum e un ticălos egocentrist și egoist pentru c-a așteptat să plece la mare fără ea ca să bea o vodcă
- că toate găinile o consideră o piesă de dragoste când ea e misoginism la rangul cel mai înalt și-un soi de ia să-mi bat joc de voi, că tot sunteți proaste și gâștele pică la bărbați care se dau macho, și-i mai fut și-o palmă, apoi fac un cântec despre asta, ca să vezi tu că au și-o latură sensibilă, și ce poate fi mai fascinant decât un machocare cântă
- că e încă peste tot. În taxi, la radio, la tv în sala de mese și mi se oprește mâncarea în gât când o aud și, dacă nu e nici una dintre astea, clar se trezește cineva care s-o fredoneze
- sau c-am auzit-o de atâtea ori încât îi știu versurile pe de rost și, fiind un mare potențial muzical, încă nedescoperit de impresarul potrivit, mă trezesc fredonând-o. Și-atunci se găsește cineva care să afirme că și lui îi place Vama și, mamă, ce melodie mișto, posibil să câștige chiar MTV-ul. Nu-mi place! Urăsc melodia aia din tot sufletul meu mare și insensibil, da` am versurile în cap pentru că mi-au fost băgate cu forța, la fel cum am pățit cu Adele, care se repeta și-n timp ce dormeam, și mi-a rămas inconștient în memorie. Asta nu-nseamnă că-mi place. Am fost intoxicată cu ea. Cu Adele și cu perfect fără tine.

Am fost violată de piesa asta și nu, nu mi-a plăcut. Pentru că violul de orice natură ar fi, tot viol se cheamă.

Introducere în studiul anorexiei - p.2

Nu știu cine a decis că thigh gap e o chestie malefică și noua amenințare mondială. Thigh gap-ul e o chestie de bun simț, dacă ai corpul de așa natură. Și e mai veche ca vechimea însăși, că nici când eram eu în liceu nu era ok să ți se lipească pulpele între ele, să se frece când mergi și să ai blugii roși între picioare pentru că da, ori ești grasă și nu faci nimic în privința asta, ori ești de-a dreptul otova și nimeni nu poate face nimic pentru tine.

Mie mi se pare normal ca pe podium să nu văd revărsându-se valuri de șuncă, să nu se-mbibe aleea aia de slănină, să nu existe pericolul ca, în caz de un model obez cade, toată sala să fie înecată în osânză. Mi se pare normal să văd gagici slabe defilând în costume de baie, nu balene. Mi se pare normal ca modelele să fie un etalon, să fie altfel, să se vadă și corpul lucrat, și înfometarea, să i se vadă și coastele și abdomenul cu pătrățele, să nu i se frece pulpele și să nu i se lipească genunchii, să nu se reverse burta prin rochie și să se vadă hainele pe care le poartă, nu sertărașele cu șaorma adunată-n timp. Că dacă n-ar fi așa, atunci am fi toți fotomodele și s-ar duce dracu` și industria, și idealul și șaormeriile ar deveni supraputeri mondiale.

Da` cum să faci așa ceva? Cum să obligi milioane de minți tinere să se-nfometeze ca să nu li se roadă pulpele când merg? Cum să le pui să lucreze ca să-și modeleze corpul și să nu mai arate ca omulețul de la Michelin, cum să le dai voie să gândească că ar putea să nu mai fie morbid de grase?
Păi, clar alea de pe podium sunt anorexice! Nimeni nu poate să fie slab fără să se înfometeze. Nimeni nu poate să renunțe la faldurile de grăsime fără să aibă o altă boală, mai periculoasă și mai greu de tratat. Nimeni nu poate să fie slab cu sport și-un regim alimentar normal.
Vreți să ne îmbolnăviți copiii! Să moară de foame, să fie subnutriți și fără dependență de fast food.

Nu știu cm se face, da` numai grasele au o problemă cu modelele. Numai grasele le numesc anorexice. Numai grasele vin cu idei despre conspirații mondiale și numai grasele arătă cu degetul chestii care, acum câțiva ani țineau doar de bun-simț.
Nu e manipulare, nu e presiune, nu te oprește nimeni să-ți iubești corpul. Ba cred că-l iubești cam prea mult dacă adaugi în fiecare lună încă vreo câteva kile pe el. O grasă e mai obsedată de corpul ei decât una slabă. O grasă îl întreține și-l crește cu aceeași dragoste cu care bunicile ne îndopau când eram mici ca să plesnim de sănătate și de grăsime. Dar n-o să recunoască asta. O să se uite în jur, o să vadă alte grase ca ea și-o să creadă că așa e normal și bine. Și-n momentul în care apar în cercul ei rotund persoane care nu dau peste cap cântarul de marfă, o să le ardă pe rug pentru anorexie. Vrăjile secolului prezent.

Nu te obligă nimeni să ai thigh gap. Dacă îți dorești lucrul ăsta, înseamnă că nu-ți place cum arăți tu în oglindă, nu că trebuie să arăți așa. Poți să fii grasă și mulțumită cu condiția ta de grasă. Dacă nu ești mulțumită, înseamnă că undeva, sub șunca care-ți acoperă creierul, îți dai seama că nu ești nici sănătoasă, nici estetică. Și-ți dorești să fii slabă nu ca să arăți ca ele, ci ca să arăți și tu cumva uman.
N-are nici o legătură cu presiunea societății sau cu revistele cu modele slabe. Pentru că, dacă-ți dorești să fii ca ele nu pentru tine, ci pentru că așa scrie în reviste, înseamnă că nu ești doar grasă, mai ești și proastă pe deasupra.  

Cum să publici o carte

Nu știu de ce, dacă ai publicat o carte, devii direct și indubitabil, valoare. Indiferent dacă cartea aia chiar merită citită, sau au fost doar niște copaci sacrificați degeaba. Și nu știu nici de ce cărți scrise pe budă ajung bestsellers peste noapte. Că autorul e profund, sau scrie despre vampiri, sau pur și simplu te șochează cu cât sânge poate să verse între paginile alea.

Da` nu asta mă roade pe mine. Pân` la urmă se publică ce se citește, și dacă cititorii s-au idiotizat de tot, mi se pare normal ca și cărțile care se publică să fie pentru idioți. Un soi de jurnalismul e can-can, pentru că can-can-ul se vinde. Problema e alta: ca orice idiot care vrea să devină valoare, m-am interesat și eu ce tre` să faci să publici o carte. Că ce, eu nu pot să scriu pe budă la fel de bine ca oricare altul? Sau ce, nu pot să fac și eu un câcat cu moț?
Mă, pot, pe bune că pot, da` de aici până la a-l pune și pe hârtie tipărită, e cale lungă.

Că-n primul rând nu vrei să-l publici pe banii tăi. Vrei să-l publici ca să faci bani, nu doar ca să te mândrești că are și copertă. Dacă voiai asta, scoteai frumos la imprimantă tot, te ajuta un amic cu o copertă hand made și dădeai autografe în cercul tău strâmt.
Ca să nu scoți bani din buzunar, tre` să găsești o editură dispusă să te suporte și, eventual, să te plătească. Că te plătește cu un procent infim, asta-i partea a doua. Și că dacă te nășteai scriind în altă limbă îți dădeau frumos un cec cu multe cifre, iar e secundar.

Da` pentru că te-ai născut aici, tre`să găsești editura. Și, cu toate că-s multe, tre`să găsești și editura care să-ți răspundă. Cu da sau nu, da` să-ți răspundă. Și care bineînțeles, să treacă peste faptul că nu scrii nici despre vampiri, nici despre nemurirea sufletului, nici despre găleți de sânge. Că asta se vinde acum. Și să treacă și peste faptul că nu ești autor străin, pentru că ei nu publică decât autori străini. Și peste faptul că ești un necunoscut care poate n-o să vândă nici un exemplar. Și-ajungem din nou la bani. Și la faptul că la noi se urmează rețeta succesului din afară. Și la faptul că tot ce e scris în românește are personaje cu nume străine, gen John și Lucy și, de cele mai multe ori, acțiunea se petrece oriunde în altă parte decât în ograda ta.

Că dacă nu poți să scrii în engleză și să publici în afară, măcar să te apropii câtuși de puțin de succes, cu personaje străine. Eu nu zic că pe personajul tău tre`să-l cheme Ion, sau pe ea Varvara. Da` sincer am văzut că impactul e mai mare dacă răsfoiești cartea și nu vezi neaoș acolo. Că până și la cărți suntem snobi și pupăm picioare străine, că-s mai bune decât ale noastre.

Și-n nici un caz nu scrie chestii care țin de ceea ce chiar cunoști. Nu. Asta s-a mai scris. Uite-te la Zaharia Stancu. Uită-te și la Mihail Sebastian. Și la Drumeș, și la Teodoreanu, și la Cella Serghi. Păi, ei au scris despre ce știau, și e literatură veche. Cum să scriem noi și să și publicăm literatură veche? Tre` să aducem un suflu nou în literatura românească. Să scriem cum se scrie în afară, ca să ne apropiem de Occident. Altfel rămânem la stadiul de literatură originală, și n-are cum să fie de calitate. Urmează cheia succesului. Cheia bestseller-ului, altfel n-ai nici o șansă.

Și-o să fac o chestie nașpa: păi, bestseller a scris și Sidney Sheldon, și Meg Cabot, și Lauren Henderson. Aia nu e literatură de calitate. Alea-s cărți de citit când ai chef să te relaxezi, să nu gândești și să rămâi la fel de blank ca înainte.
Dar, nah, asta-i doar părerea mea. A unui idiot care vrea să devină valoare fără să scrie despre cum ar fi dacă vecina de alături s-ar transforma în vampir în timpul unui zombie apocalypse.

De ce să nu mănânci eco

Cică să mănânci vegan și eco. Să-ți faci tocăniță de gutui și friptură de soia și să ai grijă, eventual, să fie cartoful eco, uleiul eco și, dacă se poate, și farfuria.
Mie-mi place să-mi ascult instinctele barbare și alea-mi spun că, dacă nu vânez o șaorma, cu carne de pui crescut cât mai nenatural cu putință, cu cartofi crescuți pe câmpuri pe care zburdă-n libertate pesticidele și puricidele, mă transform într-o legumă. Mă sting încet și mor, la fel ca strămoșul care, atunci când nu prindea gazela, se retrăgea în păduri, își punea mâinile pe piept și murea. De foame.

Îmi place, atunci când se pune de câte un grătar, să-mi imaginez că-s în sălbăticie și sfâșii cu dinții mei puternici carnea fragedă de animal de-abia ucis și am încă fantezii de neîmplinit cu ficatul crud de bizon, mâncat direct din bizonul de-abia doborât. Sunt un barbar ascuns sub hainele omului modern și civilizat și nu mi-e teamă s-o recunosc.

Da` îi înțeleg și pe ăia care se-ncăpățânează să mestece snob și cu ghionturi mâncare cât mai naturală, pe care e aplicată verde și ostentativ eticheta ”eco”.
Cartofii eco sunt 7 lei kilogramul. Că-s eco. Aproape cât o șaorma. Sau cât cartofii mei prăjiți de-a lungul unei săptămâni. Doar că eu, timp de-o săptămână, nu mănânc un singur kil. Da, nu-s eco, îs cartofi drogați, da` timp de 30 de ani m-am hrănit cu mâncare drogată. Atât de mult încât, să mănânc eco, m-aș simți ca la dezintoxicare. Și mi-aș mai da și două palme, că salariul meu nu-i eco, e salariu la fel de toxic ca mâncarea pe care mi-o permit.

Ce știu să facă cartofii ăia de 7 lei? Dansează în tigaie și cântă oda aia cu ”o, cartofule de aur, noi pe tine te iubim”? Li se spune câte o poveste în fiecare seară, înainte de a adormi? Bălegarul care se pune peste ei e eco, pentru că provine de la o vacă crescută cu iarbă eco, care se cacă mai verde ca alte vaci și răspândește-n jurul ei miros de iasomie?
Pentru mine e simplu: cartoful crește în pământ. Dacă crește în pământ, e eco. Dacă mi-ai spune că a crescut în strat de plastic în care i se injecta în fiecare seară acid sulfuric, aș avea dubii să-l mănânc. Da` atât timp cât crește natural în pământ, nu văd de ce aș plăti de câteva ori mai mult doar pentru eticheta aia verde. Care nici măcar nu e atât de frumoasă. E aproape toxică de naturală ce vrea să pară.

Și-i vezi pe ăștia care se laudă că cumpără doar eco și, eventual, nu mănâncă decât găini pe care le cresc la ei în grădină, le hrănesc cu grâu crescut tot în grădină, udat cu apă de ploaie și îngrășat cu găinaț de la aceleași găini, mă rog, un cerc vicios pe care și-l întrețin, fugind de îngrășăminte și protestând în fața magazinelor, furioși că tu cumperi puiul stresat, din galantar.
Eu nu văd diferența între ăștia care cumpără eco, ăia care se roagă să pice mărul și-i cer iertare înainte de a-l mânca, și ăilalți, care protestau în fața clinicilor de avort și spărgeau furioși prezervativele, pentru că încalcă voia domnului.
Voia domnului a fost să se nască puiul pe care-l mănânc eu, care m-am născut tot din voia domnului, și tot din voia domnului s-au născut și îngrășămintele alea, mai puțin naturale. Ce vină au ele? De ce să discriminăm îngrășămintele și pesticidele? De ce să spunem că cartoful eco e superior cartofului obișnuit? Și Hitler susținea că rasa ariană e superioară. Ne îndreptăm oare spre un nou holocaust, spre o dictatură a produselor eco, spre un măcel în masă a tot ce a fost bun până acum, doar pentru că unii au descoperit eticheta verde?

Spun NU acestui holocaust și, aidoma unui nou Mesia, spun lăsați șaorma cu pui stresat și cartofi de rând să vină la mine. Voi iubiți-vă mult și comandați o pizza după, că-n ea stă și fericirea, și savoarea, și viața. Și prețuiți orice creatură, indiferent cu ce a fost hrănită. Ar trebui să fim egali în galantare, indiferent de etichetă.

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

La mulți ani, Mihai, not

E ziua fericită în care toate babele crăcănate și moșii care abia-ș mai târâie pârțul lăcrimează melodramatic și comemorativ, și-nchină un pahar de secărică pentru vremurile demult apuse, urându-i La mulți ani regelui.
Cum adică nu știi cărui rege? Ăla, mă, incultule, care a abdicat în `47.
Normal că nu-l știi, că dacă a abdicat, nu mai e rege, e un cutare căruia îi place să țină Peleșul închis când își face concediul în România, da` unora le place să fie slugi la doi stăpâni: un președinte de care se plâng că nu face nimic toată ziua și-un pensionar fără pensie, care iubește să fie pupat în cur c-un titlu la care a renunțat.
Unora le place să stea cu spinarea aplecată și să-i lingă pantofii.

Că nu contează că și-a pus palma-n cur și-a plecat, renunțând atunci la drepturile lui la tron, c-a revenit peste ani și-a început să revendice chestii în baza analizelor la sânge, că-și numește rubedeniile cu titluri pompoase, că n-a muncit o zi în viața lui, că se lăfăie da` lăcrimează patetic în fața camerelor pentru soarta poporului și pentru sărăcia pe care n-o știe decât din ziare, că-și bagă picioarele că tu n-ajungi decât rar să vezi Peleșul și atunci n-ai voie să-l vizitezi că e familia regală, și să nu carecumva s-o deranjezi, că nu mai are nici un drept pentru c-a demisionat, fraiere. Da, a demisionat, abdicat, a fost silit să renunțe, zi-i cum vrei, rezultatul e același: nu mai e decât Mihai, fost rege de România.

O icoană la care se-nchină încă mulți, or să-l plângă la fel cum unii l-au plâns pe Stalin, alții pe Gheorghiu-Dej, că nu aveau pe cine altcineva să plângă. Un nene care și-a întreținut legenda și și-a însușit titluri care nu-i mai aparțineau, un bătrânel care crede în continuare că are dreptul să-și numească succesorul la tron.

Pe el îl înțeleg. La 92 de ani nu mai faci foarte bine diferența între imaginație și realitate. Și-i înțeleg, într-un fel, și pe cei de-o vârstă cu el, care se roagă pentru momentul glorios în care vor retrăi în monarhie. Senilitatea nu te lasă să mai gândești limpede.
Nu-i înțeleg însă pe ăștia leat cu mine care se bat cu pumnul în piept și se dau monarhiști. Care-l numesc rege legitim și se dau cu curul de pământ că el e rege, și trebuie să-l întâmpinăm cu pâine și sare, să-i dăm înapoi lucrurile la care a renunțat acu` juma` de secol, să-i spunem La mulți ani cu titlul întreg, să batem din nou monedă cu moaca lui și să punem statusuri patetice despre Casa Regală a României. Să urmărim cu sufletul la gură dacă regele se cacă-n Peleș sau așteaptă să ajungă acasă, pentru că e timid în locuri străine, să-i susținem rudele la alegeri, ba poate chiar nici să nu mai existe alegeri, că au drept divin.

Mori, mă. Mori cu monarhia de gât. Că fostul rege nu-ți redă nici valorile creștine, nici patriotismul, nici demnitatea. E un om, nu făcător de minuni. Un bunic bun să depene povești la gura sobei, în nici un caz un conducător, așa cum îți place să crezi. Și nici o Românie n-o să devină peste noapte mai bună, mai frumoasă și mai umană dacă-i aduci la conducere o relicvă. Un rege de paie. Un fost os domnesc.
O să fie la fel de plină de idioți ca tine, care cred că un titlu îți conferă puteri miraculoase, și de alți idioți care trăiesc cu impresia că înainte era mai bine. Oricare înainte.

De ce să-i spun La mulți ani lu` Mihai? Milioane de alți cutare s-au născut azi, și nici lor nu le zic La mulți ani. Că nu-i cunosc, nu-mi pasă, și poate că și ei se cred regi în cocioaba lor.

Cum mi-am luat iar interdicție

- Și o Poiana, vă rog.
Eventual, o ciocolată Poiana.
Restul lumii.
Noi:
- Șopoiana, vrog!

Nu că n-aș ști cum e să vorbești claar, cu gura deschisă pe fieecaaree voocalăă, siimpluu șii cuuraat, săă see-nțeeleeaagăă toot ce spuun, să nu mai fiu oprită din juma`n juma` de frază de cutare care nu prinde ideea din prima, dar îmi ia din viteză. Așa fac economie de timp, îngrămădesc cuvintele, literele, sar peste unele, le-nghit pe altele, cine prinde, prinde. Cine nu, să-și ia dicționar româno-gălățean.

Recunosc sincer că persoanele care vorbesc lent mă plictisesc. Mă plictisesc să aștept până scoate toate cuvintele, să treacă 5 minute să zică ceva ce eu reduc la 30 de secunde. Îmi vine să casc, să m-așez pe-un scaun și s-adorm. Din politețe, nu fac asta, dar mă văd adormind în gând.
 
- Câte-o sută de mușchiuleț, două beri, mai bine făcut mușchiulețul, ș-oscrumieră, vă rog.

Poate d`asta a găsit necesar chelnerul să aducă cele două sute de mușchiuleț făcute mai bine, berile, scrumiera, să schimbe scrumiera la intervalul potrivit, să servească impecabil și să treacă pe notă șase sute de mușchiuleț mai bine făcut.
Parol și pe onoarea mea!

Am mâncat mușchiulețul, a fost bun, era proaspăt, n-am făcut trichineloză, în schimb era să-mi stea pulsul când a venit cu nota.
Că, vezi tu, că de fapt bucătarul n-are cum să taie exact câte o sută de căciulă, și că scrie acolo jos în meniu, cu litere mărunte, că gramajul final poate să difere puțin.
M-am uitat atent. Chiar așa scria: poate să difere PUȚIN. 

Puțin la mine înseamnă hai, până-ntr-o sută cinzeci, nu că pe oriunde am fost o sută era egal cu o sută și bucătarii asta fac: tranșează la gramaj. Dar, treacă de la mine, o fi un bucătar nou și încă nu-și cunoaște cuțitul. Da` de la 100 la 300 mi se pare că până și eu aș face diferența, și eu nu stau bine nici cu matematica, nici cu cantitățile.

Am încercat să-i explic, vorbind rar de astă dată, și punând accent pe toate vocalele, că nu-i plătesc nota aia. S-o refacă, să recalculeze, să facă ce-o vrea el, da` eu nu plătesc 600 în loc de două. Că-n stilul ăsta îmi aducea tot porcul, și invoca faza cu poate să difere puțin.
- Nu, că nu aveam cum să vă aduc tot porcul.
Mă, să mori tu, normal că n-aveai cum, era așa, un fel de-a spune, da` te-ai uitat la fața mea și-ai zis că-s d`ăla care plătește nota fără să se uite sau fără să comenteze? Și pe bune că n-au fost 600, au fost 200 în total, că mă știu cât pot mânca și știu cum arată 100 vs 300.
- Da` când vi l-am adus, n-ați văzut că era mai mult?
Oooo, hold your horses. Eu nu lucrez cu gramaje, și sună, te rog, acum pe oricine: patron, poliție, protecția consumatorului, sun-o și pe buna moartă, eu nu-ți plătesc atât, eu-ți plătesc ce am cerut și ce-am consumat. Nu ce-ți imaginezi tu c-aș fi consumat, că, deh, bodega e cam goală, și e posibil să fim singurii clienți toată ziua.

S-a supărat, s-a dus să-și schimbe tamponul, a zis să plătesc cât vreau, dar să nu mai calc în bodega lui. Ș-aș-am și făcut. I-am plătit cinstit cât făcea, da` de nervi am lăsat în urmă juma` de bere. Pe care am plătit-o. Ș-am trecut pe listă încă un loc unde nu mai pot călca never ever.

În stilul ăsta, pân` la 60 de ani îmi deschid local, că nici un altul n-o să mă mai primească. Și-o să-mi oblig chelnerii să cântărească mâncarea sub ochiul clientului, în amintirea locului unde cică am crăpat în mine mai mult de juma` de kil de carne.

Omul sfințește locul

Ieri am văzut o cățea alergând pe stradă, cu țâțele fluturându-i în vânt. O cățea mare, cu pui de-abia făcuți, alergând pe trotuar, traversând strada, întorcându-se, continuându-și alergatul. Urmărind o urmă. Semăna oareșcum cu un cal de curse. Se-ntrecea cu urma.
Cățeaua aia căuta ceva, și nu căuta mâncare. 
Cățeaua aia își căuta puii, sau stăpânul. Nici un câine nu aleargă dezlegat în halul ăla doar pentru mâncare.
Puii pe care poate îi căuta au fost luați de oameni, stăpânul care poate a abandonat-o e om.

Ieri am citit și povestea câinelui căruia un dobitoc i-a tăiat botul. Cu totul. Câinele e acum în afara oricărui pericol, arată ciudat dar e viu, o să se facă bine și are șanse să fie adoptat și ținut departe de idioți care cred că-și demonstrează curajul mutilând un câine.
Câinele e bine acum și totuși există un om care a considerat că e uman să-i facă asta.

Trei pisoi au fost abandonați lângă o stradă foarte circulată. De-abia cu ochi. N-au fost, într-adevăr, nici puși într-un sac în mijlocul străzii, nici nu le-a dat nimeni foc, nici nu i-a înecat. Asta-i partea bună.
Tot parte bună e și că acum au o casă, au crescut și-s pisoi norocoși.
Cine i-a salvat e om. Dar tot om e și cel care i-a lăsat.

S-a mai potolit isteria cu câinii maidanezi. Nu mai aud atâtea argumente violente și nici comparații lacrimogene. Și nu, nu-mi pasă de copiii abandonați în orfelinate, pe stradă, sau la coșul de gunoi. Pentru simplul motiv că ăia care i-au abandonat, tot oameni sunt. Și de copiii abandonați are cine să aibă grijă. Și pentru că mulți dintre copiii ăia abandonați, despre care s-a spus că mai bine ar fi adunați de pe stradă decât să ne pese de câini, nu vor să fie adunați de pe stradă.
Nu mă interesează copiii, mă stresează că se aduce argumentul și se face comparație, când comparația n-ar trebui să existe.

Oamenii abandonează câini, oamenii abandonează pisici, oamenii abandonează oameni.
Și-mi pare rău că nu-s atât de om încât să-i dau un ban lu` ăla care cerșește, dar mă bântuie imaginea cățelei care alerga prin oraș. Că n-avea cum să se oprească și să ceară indicații sau explicații.
Ba nu, nu-mi pare.

Îmi pare rău că oamenii care mutilează, și abandonează și fac rău din lipsă de ocupație au voie să fie numiți în continuare oameni și nu pățesc nimic.
Și tot pe câini îi numiți fiare.

Jurnalul unei pisici de casă - p.4

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-mi place să stau confortabil în locuri cât mai inconfortabile. Cât mai mici, mai ascunse, mai întunecoase. Humașii râd, fără să-nțeleagă. Dacă humansul meu ar încerca să stea într-o cutie, ar pricepe. Sau într-un sertar, în șifonier, pe calorifer, sub pat, după pat, colț de pat. Dar el refuză și râde de mine, fără să încerce. I-aș explica. Prea multă bătaie de cap. Și humanul meu ar pricepe că s-a înșelat când a spus că-s prostuță.

E mai confortabil să te creadă prostuță. Te mângâie mai lent și mai lung, nu te trage de coadă și-ți iartă orice. Am spart vaza. Ei, e prostuță și împiedicată, ce să-i fac?
Am atacat cașcavalul lăsat pe masă. Ei, e prostuță și pofticioasă, ce să-i fac?
Am dărâmat cărțile, am împrăștiat nisipul din litieră, am mâncat florile, am ros fiecare cablu din casă. Ei, e prostuță și sperioasă, ce să-i fac?
E confortabil și iertabil.

Îmi plac cutiile și-mi plac locurile despre care humansul spune că-s inconfortabile. El n-a încercat, deci părerea lui nu contează.
Și-mi place să mă bag sub pătură, când e patul de-abia făcut. Cerșafuri netede și mirosind a curat, pătura caldă deasupra, întuneric. Liniște. Nimeni care să te-mpingă, să te chinuie, să te pupe zgomotos și violent. Până te descoperă. S-a dus și liniștea, și întunericul. Pentru că orice human are o manie ciudată, de a te trezi din somn exact atunci când visezi mai frumos, ca să te smotocească și să te strângă-n brațe.

I-aș arăta că, dacă vreau, pot să-l sfâșii cu dinții mei puternici. Să-i las urme pe viață cu ghearele pe care le ascut de mobilă, de covor, de perete. Dacă vreau, pot să-l rup. Fără să știe. În somn, în timp ce doarme și scâncește ca un copil. În timp ce-mi caută corpul, să-l mângâie și să-l încălzească.
Dar nu vreau. E ca un pisoi mai mare. Se bucură că mă trezește și-mi place să mă creadă prostuță. Știu că dup-aia va veni cu pliculeț și cu dezmierdări ușoare, mă va-nveli dacă-mi va fi frig și mă va lăsa în pace cât timp nu-i acasă.
E un human de treabă, care nu merită să moară. Îl cruț pentru că e de treabă.

Îl răsplătesc cu aceeași monedă dimineața, când de-abia se trezește. Știu când, pentru că sună cutia aia ciudată, cu care vorbește din când în când. Îl bănuiesc de personalități multiple, pentru că nimeni nu vorbește de unul singur degeaba. Oricum. Sună cutia, humanul scoate o mână din pătură și-o mângâie, să tacă. Și-atunci mă-ndrept hotărâtă. Capete-n gură, întors pe toate părțile, mângâiat, tors, tot tacâmul. E prea adormit să riposteze și nu vrea să se dea jos din pat. Continui. Cel mai mult l-am pârâit, fornăit, morcotit vreo jumătate de oră.
Mă-mpinge, mă dă la o parte, dar nu-ncetez. Ce, el încetează când vreau eu să stau sub pătură? Ochi pentru ochi. A, da, și-i ling ochiul. Nu știu de ce. E bine. E relaxant. Se supără și se trezește.

Iar când pleacă, și lipsește ore-ntregi, pot finalmente să mă bucur de liniște sub pătură.
Cald. Întuneric. Liniște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Spițerul autodidact

Piramidonul a fost pastila copilăriei mele. Te durea capul? Un piramidon. Febră? Două piramidoane. Bașca șosete cu oțet, care făceau toată camera să miroasă a salată și după care trebuia ori să schimbi cerșafurile, ori să le arzi. Eu aș fi mers pe varianta cu arsul, dar ai mei erau economi.
Dacă devenea mai grav, dă-i și cu o frecție cu spirt, moment în care faza cu chibritul nu mai suna a o idee foarte bună.
În viața mea majoră, am trăit o urmă de vodcă și-un chibrit aprins pe spatele meu. Semnul a durat vreo 2 luni, dar asta deja e altă poveste.

După piramidon, oțet și spirt, urma carmolul. Turnat cu grijă în cap, masat adânc de simțeai degetele până-n creier, freza stătea în toate direcțiile, un fes îndesat peste urechi, un șut în fund și la culcare.
A doua zi dimineață arătam ca un drăcușor scos direct din fundul iadului, păr în toate direcțiile, miros suav de alcool de parc-aș fi băut toată noaptea cot la cot cu bețivii din bodega de la colț, dar nici urmă de răceală.

În caz de forță majoră exista baia de aburi din care ieșeam fără șapte straturi de piele pe față, cu nasul curgând în toate direcțiile, mai ceva ca de la saună doar că era saună redusă la elementul principal, cap. Fugeam de baia de aburi ca de carnea de găină crescută în grădină, pentru că însemna să stau vreo două ore înfofolită în pat, să transpir sub sute de pături și să nu-mi iasă nici sprânceana din ele.

Un alt medicament al copilăriei a fost codeina. Tușeai? Na, o codeină. Tușești în continuare? Ia toată folia. Tre` să treacă pân` la urmă. În combinație cu siropul ăla de tuse, dulce și plăntos. Tușeam mai abitir știind că vine și siropul.
Și jeleurile alea chinezești, verzi și cu zahăr deasupra, mentolate de te ustura și-n cur, da` bune și delicioase. Și Faringoseptul, care-ți lăsa limba maronie. Și alifia aia chinezească, la cutiuțe mici, mici de tot, pe care n-o mâncam, evident, da` mirosea atât de bine că-mi doream să am un pui de răceală, cât de mic, ca s-o pot folosi în voie.

Am crescut. Pastilele au crescut și ele. Aspirină pentru mahmureală. Paracetamol pentru răceală. Ketonal pentru dureri acute de măsele. Stomac - ranitidină, inimă - nitropector, fieri, ficați și indigestii - frații colebil, scobutil și triferment. Calciu, magneziu, vitamina C, multivitamine, toate, toate pastiluțele să vină la mine. Situații în care să le folosesc, cu duiumul.

Vârsta, mamaie, îmi spun și realizez că geanta mea e o farmacie ambulantă.
Nici o rețetă pentru cuvinte nespuse și gânduri gândite.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Cum să ții o dietă forțată

Și inevitabilul s-a întâmplat din nou. Au plecat ai mei și m-au lăsat stăpân pe moșie. Cu un câine, niscaiva găini și două mâțe crăcănate.
Viața e frumoasă când ești moșier, stăpân pe fermă și ai un întreg regat la picioare. Așa mă simt.
Păi, ce se-ntâmplă dacă nu binevoiesc eu să le hrănesc? Se sting de foame! Sau se sălbăticesc și o să vadă toată lumea la știrile de la ora 5 cum o gașcă de găini, păzite de-un câine nu tocmai maidanez și nu tocmai mic și conduse de două pisici violente au început să atace întregul Galați, în căutare de sânge, victime și, mai ales, mâncare.
Dar nu sunt eu aia. Eu îmi hrănesc și-mi tratez regește supușii, nu din milă pentru societate, din dragoste pentru supușii mei. Ce-ar fi un monarh detestat? Un monarh fără monarhie. Și mie-mi place să am gloata nerăbdătoare, care mă ovaționează când vin cu mâncare, care se gudură pentru că mă vede, care mă apreaciază și care n-ar putea supraviețui decât violent fără mine.

Buuun. Și-au lăsat ai mei haleu pentru populație. Să nu le lipsească nimic. Meniu diversificat. Să nu se plictisească.
Așa că mi-am închipuit că, fiind găinar șef și monarh din os regesc, învestit cu puteri depline asupra întregii moșii, se vor fi îngrijind și de mine. Pe bune acum, când pui pe cineva să muncească în locul tău, îi dai simbrie și mâncare. Eu așa știu. Simbrie n-am cerut, pe motiv de legături de sânge, dar deja îmi imaginam cum ajung eu la 12 noaptea acasă, deschid frigiderul, și acolo mă așteaptă cuminți niște șnițele, amabilă o salată de vinete, zâmbitoare o salată boeuf, răzvrătite antreurile de rigoare, bașca un tort cu cremă diplomat, cum știe doamna mamă că-mi place mie.

Ajung la 12 acasă. Deschid frigiderul. Nu, n-am văzut bine. Îl închid și-l deschid din nou, în speranța că ce-am văzut e doar un vis urât. Deci, îl deschid din nou. Gol. Gol cum l-a făcut mă-sa, gol cum l-au adus din fabrică, gol cum numai un frigider gol poate fi. Bine, recunosc pân` la capăt, era un borcan de castraveți la oțet, încă unul cu ceva gen bulion, un sfert de pachet de unt și 2 roșii. DOUĂ ROȘII!!
Știam de existența lor pentru că, în momentul în care am întrebat angelic dacă există cumva sfeclă roșie la borcan, doamna mamă mi-a răspuns nonșalant: Nu, dar sunt două roșii. Straight face, no comment.

Bun, și-acum mă-ntreb eu, frigiderul meu fiind atât de gol, animalele bine hrănite, ce se presupune că tre` să fac? Să atentez la haleul lor, sau să sacrific un supus, pentru șnițelele alea la care visez? Norocul lor e că nu-mi plac șnițelele din carne de supuși. Doar alea din carne de găini pe care nu le-am cunoscut și nu le-am hrănit înainte.
Mi-e foame.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Vineri 13

Mie-mi place vineri 13, pentru că sunt rea, puțin satanistă și-aș planta pisici negre în fața tuturor celor care cred că aduc ghinion. Îmi place pentru că fiecare se așteaptă să se-ntâmple ceva rău și dacă se-ntâmplă să traversezi beat mort o autostradă la o oră intens circulată, și te lovește tirul și te face pilaf, clar a fost din cauză de vineri 13. Sau dacă mori de supradoză, la fel. Sau dacă-ți iei amendă c-ai mers fără bilet. Te-ai lovit, ai pierdut bani, te-a părăsit, ai găsit-o-n pat cu altul, în orice altă zi ar fi vina ta, a lui, a lu` ăla care ți-a înfipt amenda; așa, e vina zilei.

Îmi place vineri 13 de când m-am născut, cu toate că era luni 13 când m-am născut eu. A fost o zi norocoasă pentru întreaga planetă. Toată lumea, la unison, s-a simțit mai fericită, chiar dacă nu știa de ce. Nașterea mea a adus zâmbetul pe fața a miliarde de oameni și toți s-au simțit plini de speranță. Pentru că era luni 13 și m-am născut eu.
Ce n-a bănuit nimeni a fost că răul pur a coborât pe pământ.
Peste câteva săptămâni, când s-a întâmplat prima vineri 13 de după nașterea mea, forța deja crescuse. Lumea a început să simtă cum maleficul îi cuprindea. Întunericul se întindea asupra lumii. Răutatea începuse să se dezlănțuie...

Presupun că ai mei au dat vina pe ziua malefică, fără să se gândească că domnia răului e pe cale să-nceapă, în momentul în care am murdărit scutec după scutec, fără să-mi pese că fusese schimbat cu 10 minute în urmă. La fel când am început să rod cablurile pentru că îmi ieșeau dinții. Când am vomitat ca-n Exorcistul pentru că nu-mi plăcea mâncarea, când plângeam dacă nu mă legănau pe picioare, când m-am rostogolit de pe picioarele lu` taică-meu tocmai sub pat, când am spart vaza sau când m-am ars cu drotul aproape de axilă. Toate astea și multe altele au fost puse în cârca lu` 13. Deja nu mai conta că e luni sau vineri, ziua nefastă îmi sporea puterea.
Când l-au creat pe Jason, deja aveau modelul meu în minte. Au exagerat puțin, ca să dea bine la încasări, dar inițiații cunosc adevărul și originea.

Pentru că da, e rău să fii rău în vineri 13. Și e de bon ton să te dai rău. Și satanist. Și cumva violent, și periculos și extremist. Chiar dacă îmi fac păcate cu tinerețile tale dacă-ți dau un ghiont între coaste. Chiar dacă ai un fizic de radieră și mai degrabă prinzi musca și-o dai afară decât să-i dai un papuc în cap, cum fac eu pentru că-s rea și violentă. Și m-ai omorî cu pietre în vorbe, te cred, doar că s-ar putea să leșini adunând atâtea pietre cât să mă omoare cu mine. Și-n locurile cu practici din astea, ai fi îngrijitor la cămilele altuia.

Dar. E vineri 13. Simt cum maleficul îmi curge-n vene, mai rapid ca-n alte dăți. Că vine week-end-ul, și-n week-end până și răul își ia concediu, și stă și se relaxează la o bere și-o vorbă bună, mângâind pisici negre, tărcate, tigrate, mușcând nasuri umede și râzând fericit că-i gâdilat de mustăți mult prea lungi.
Încă e vineri. Ai grijă cum te-mpiedici. S-ar putea să fie din cauza răutății mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

De ce sunt eu pro eutanasie

Sunt de acord cu eutanasierea câinilor vagabonzi violenți și sau bolnavi. Pentru că da, există specimene violente, trec și eu pe partea cealaltă de stradă ca să-i evit și nu, n-o să merg după 9 seara prin cimitir, pentru că nu-s bătută-n cap și nici nu-mi doresc să ajung mâncare de câini. Dar nu țin minte să mă fi lăsat ai mei dezlegată pe lângă câini cu potențial violent. Pentru că ai mei nu erau dobitoci. Și my mamma raised no fool.

Toată lumea are câte o părere. În momentul ăsta, fiecare încearcă să ți-o bage pe gât pe a lui. Ăia care-l plâng pe bietul copil și fiarele alea vai, ce-au putut să facă. Ăia care spun că câinii își apărau teritoriul și bunica e la fel de vinovată pentru că nu și-a supravegheat nepoții. Ăia care vin cu furci și topoare, să omorâm toți câinii, indiferent dacă mușcă sau nu, pentru că sunt un pericol public și oricând poți fi tu următoarea victimă. Ăia care țipă că și câinii au drepturi, unde s-au dus banii de sterilizări? N-avem destule adăposturi, să ne adunăm mai întâi aurolacii de pe stradă, de ce să ne pese de câini când orfelinatele sunt pline, de ce să nu electrocutăm și bunica.

Cum nu se ajunge la nici un consens, eu zic să ne batem între noi. Facem două tabere, una pro câini și una pro copii și să ne luăm jugulara unul altuia, ne mușcăm între noi, ba chiar punem copiii să muște câini și invers ca să dovedim care-i mai rău și care face mai multe victime. Și dup-aia ne certăm și pe pedofili, pe dobitocii care nu-și castrează câinii, dar îi duc să facă sex cu cățele maidaneze de prin parcuri, pe mamele care-și aruncă copiii la gunoi, pe ăia de la garaje care cresc viței, nu câini, ca să le păzească mașina, pe ăia care-și lasă plozii cu aragazul deschis și dup-aia se-ntreabă cum de le-a luat casa foc și le-au murit toți copiii, mă rog, pe chestii din astea care pot fi aduse drept argumente într-o ceartă liniștită în care ne linșăm unii pe ceilalți pentru că avem păreri diferite și ne place mai mult să scriem decât chiar să facem ceva. Gen să ne castrăm câinele din casă și să-i tăiem biluțele lu` ăla care-și violează plodul. Să ducem câinii fără stăpân în adăposturi sau să-i adoptăm și să pedepsim - măcar conform legii prezente - părinții neglijenți. Sau. Sau. Sau.

Iar ăia care se plâng că nu există destul loc în adăposturi sunt foarte dezinformați. Am dus vreo 5 câini la adăpost, doi au fost adoptați într-o săptămână și, dacă ar exista formalități mai puține, care să nu presupună autorizație de la primărie, probabil că și ăia care se-nvârt în jurul locului unde lucrez ar fi ajuns la același adăpost. Locuri sunt. Hârțogăraia te omoară.

O să fiu de acord cu omorârea tuturor câinilor maidanezi, indiferent dacă sunt violenți sau nu, de-abia într-un anumit moment: când  să se aprobe hai nu, pedeapsa capitală, că cică suntem totuși oameni, dar măcar castrarea celor care ajută la creșterea populației de maidanezi și a celor care își omoară copiii voit sau din neglijență. Că suntem oameni, și cică ar trebui să gândim mai mult.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Plodul retardat de pe Youtube

”Maaamaa, e greu la școaalăă...”
Același început pe care-l aud cam o dată la 3 melodii pe Youtube. N-am nici timpul, nici răbdarea, nici cheful să stau să văd toată reclama. Sau s-o aud. Rapid schimbă tab-ul, dă-i skip this add și proceed to the song. Melodie, lalala, înc-o melodie, și-ncă una, și din nou vocea aia enervantă. Nu știu la ce e reclama, sau la ce ar putea fi o reclamă atât de stupidă, c-un plod c-o voce retardată, care se plânge că-i greu la școală.

În fracțiunea aia de secundă în care-i văd moaca, nu pare să fie mai mult de clasa a-V-a. Maximum.
Și cât de retardat poți fi să te plângi că e greu în clasa a-V-a? Există câteva variante: ori ești retardat de-a binelea, caz în care trebuiau să te dea ai tăi la o școală specială, unde clar n-aveai cum să te plângi că e greu, pentru că materia și explicațiile sunt pe măsura retardării tale; ești alintat și te plângi ca să-ți facă mă-ta lecțiile când ajungi acasă și nici să nu se ia de tine că ai împușcat un 4 pentru că, în loc să-nveți, ai stat și-ai frecat-o la rece; ești atât de papă lapte încât nici măcar nu poți să treci prin școală ca gâsca prin apă, chiulind la anumite materii ca să te duci să fumezi în parc și să fii golănaș și viitor de la Italea.
Oricare ar fi varianta, nici una nu te scoate într-o lumină favorabilă. Nici pe ăia care au gândit reclama cu plodul retardat.

Eu țin minte că nouă ne dădeau profii, de pe-o zi pe alta, vreo 2 compuneri - română și franceză -, între 7 și 10 probleme la mate, bașca de-nvățat la restul materiilor. Era multișor. În afară de compuneri și materiile gen istorie/geografie/cultură generală, nimic nu m-a ajutat în viața reală. Matematica cel puțin, din punctul meu de vedere, putea să rămână la stadiul de adunare/scădere/înmulțire/împărțire, pentru că nu folosesc altă matematică decât aia ca să-mi dau seama cu câți bani rămân după ce-mi plătesc toate datoriile. Dar făceam temele și-mi rămânea timp să stau să mă uit pe pereți sau să ies în oraș, în momentul în care vârsta mi-a permis asta. Pana mea, inclusiv într-a-XII-a, când erau bacul și admiterea după colț, nu cred să fi ratat vreo seară neieșită. Deci nu era nici mult, nici greu. Decât dacă erai retardat.

Dilema mea majoră e alta: ok, există plozi și plozi, unii se plâng de teme, alții prind din zbor, altora nu le prea pasă, nu putem să ajungem toți cu joburi excelente, cineva trebuie să mai și spele pahare și să mă servească la fast-food, dar. Dar de ce e pângărit Youtube-ul cu reclame? De ce nu pot să mai ascult liniștită o melodie pe-un site care a început ca site de homemade videos, acum găsești orice pe el, inclusiv reclame stupide, enervante și la care nu se uită nimeni? Sincer acum, câți stau să vadă reclama aia până la capăt, să plescăie mulțumiți că, mamă, ce reclamă bună, acum mă duc să cumpăr x produs, și nici măcar să se mai uite la ce voiau să se uite de la bun început? Nimeni!
Dar nu-i nimic, fă-mi creierul atât de șvaițer încât o să-mi deschid propriul site pe care toate reclamele vor fi banate, iar cei care propun sau adoptă reclame vor fi împușcați sensibil și grațios în gât.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Concursul vecinilor gospodari

Știi senzația aia, de la dentist, când bagă freza și burghiul, să-ți găureasco-polizeze măseaua, și simți vibrația până-n creier? Vibrează, vibrează, vibrează, te ia tremuratul de la inimă, simți bârâitura aia și-n stomac și nu te poți hotărî ce să faci mai întâi: atac cerebral, infarct sau ulcer. Aia!
Ei, cu senzația aia m-am trezit eu azi dimineață. Nu, n-am dormit pe scaunul nici unui dentist care s-a gândit să profite de somnul meu ca să mai modeleze vreo două măsele. Nici n-am visat că sunt la dentist, nici nu m-a durut măseaua. Am auzit zgomotul, am simțit senzația, am deschis un ochi leneș, s-a oprit. Am zis că mai dorm puțin. Am închis ochiul, mă ducea somnul, din nou bârâitura. Deschid ochiul, se oprește. Îl închid, din nou. După câteva repetiții nefaste, m-am târât din pat și mi-am făcut cafeaua.

Vecinii gospodari sunt moartea. Da` nu din aia, care te ia de bătrânețe prin somn, din aia ca atunci când te găsea Inchiziția vinovat de vrăjitorie. Cu torturi și sânge mult, și suferință.
Vecinul gospodar e o specie grobiană. Nu contează că stai la bloc sau la casă, măcar unul dintre ei trebuie să fie gospodar. Să folosească bormașina, drăcia cealaltă cu care taie tablă și ciocanul. Toate 3, cât mai des și la ore cât mai bizare, gen 10 dimineața, de luni până sâmbătă. Duminică nu, că-i zi de odihnă. Și vecinul gospodar care m-a bârâit toată săptămâna o să se uite cu un ochi rău la mine dacă dau cu aspiratorul fix duminica, că atunci am chef și timp. Că-i stric siesta.

Stau și mă-ntreb câte găuri poți da într-o casă? Câtă gresie ai de scos cu bormașina? Cât de mult vrei să-ți renovezi casa de în fiecare vară bârâi și troncăni și bâzâi? N-ai, frate, hanul de casă, să zici că faci câte un etaj în fiecare an. Ai maxim 3 camere nenorocite. Nici dacă-ți pui centrală în fiecare dintre ele, bașca câte 5 calorifere, schimbat de gresie, pus parchet și tapetat pereții cu tablouri n-ai cum să faci constant atâta zgomot. Ce pana mea, dai gaură-n gaură? Dai gaură lângă gaură să obții un efect de șvaițer la pereți? Ce faci atâta timp cu bormașina aia?

Nu am nici o explicație logică. În schimb tare-mi doresc să devină obligatorii amortizoarele pentru mașinile de tăiat, găurit, polizat. Sau să n-ai voie să dai decât câte o gaură pe an și să-ți renovezi casa cu zgomot doar o dată la 5 ani, pentru că creierul meu arată exact ca șvaițerul de care ziceam mai sus. Dacă nu aveam ulcer, acum sigur am. Cu multiple găuri. Și-n curând o să am și carnet roșu, pe motiv de omorât în serie vecini gospodari care nu se pot abține să nu-mi maltrateze sănătatea mentală și așa destul de șubredă.

Scriu asta în muzică dulce de o chestie care bâzâie cu întreruperi și cu trepidații. Noroc că nu scriu cu pixul pe hârtie, că s-ar vedea clar când se termină și când începe zgomotul. În orice parte de oraș te-ai duce, e aceeași dulce muzică. De parcă s-au luat la întrecere care e mai gospodar și care reușește primul să fie găsit găurit și tăiat și polizat de cutare vecin, mai puțin gospodar, dar care s-a săturat de hărmălaia lor.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De unde vine puiul din șnițel?

Problema mea nu sunt veganii. N-au decât să mănânce ce vor, să se roage la pom să pice nuca și să țină porcul drept animal de casă. E dreptul lor să facă asta, dreptul meu să nu fiu vegan, e o lume liberă, fiecare face ce vrea, atât timp cât nu-i deranjează pe ceilalți.
În ordinea asta de idei, problema mea nu sunt veganii, ci veganii care-ncearcă să-ți bage pe gât regimul lor de viață. Că e mai sănătos, mai puțin barbar, mai uman.
Da` de unde știi tu, mă, ce-i sănătos pentru mine? Ai mâncat tu doar orez timp de două luni și-ai ajuns la 50 de kile în locul meu? Ai renunțat tu la carne timp de 6 ani și dup-aia ai realizat că ai mari carențe de multiple elemente în locul meu?
Mai puțin barbar n-are cum să fie, pentru că se apropie cumva de zilele alea în care lumea se închina la pomi și nu mi se pare evoluție să faci asta.
Iar mai uman... ia-te de ăla care-și bate nevasta, își violează copilul, își omoară vecinii sau se autoexplodează în piața publică, ca să vezi care dintre noi e mai uman.

Ultima găselniță care mi-a picat sub ochi: pieptul ăla de pui la caserolă, din supermarket-uri, vine de la pui crescuți cu sutele pe metru pătrat, crescuți în condiții ca vai de pana lor și-apoi condamnați la moarte, ca să ai tu ce mânca proaspăt și comod. Și vai, bieții, pui, ce bestie ești tu că cumperi caserola de la magazin, zi nu masacrării și condițiilor inumane pentru puii de șnițele. Înainte a fost vorba de porciii de la fermele de carne și de vacile de la fermele de lapte. Acum au ajuns la pui.

Da, nici mie nu-mi face mare plăcere să mă uit la puiii ăia gălbiori, înghesuiți unul în celălalt și îndopați cu nu știu ce chestii ca să se dezvolte mai rapid și mai gustos. Dar îmi plac șnițelele. De asta nu mă uit la pui. Dacă e să cumpăr carne, nu mă gândesc că ăla a zburdat odată pe păsuni verzi, pentru că nici când îmi cumpăr pâine nu mă gândesc că făina aia a fost obținută din boabe care la un moment dat alcătuiau un spic viu, o familie, și-acum au fost despărțite, torturate și coapte pentru ca eu să nu mor de foame.

Ești vegan sau pur și simplu un suflet mare, care mănâncă carne, dar te-au impresionat fermele alea de pui și acum militezi împotriva lor pentru că nu e normal să tratezi puiii așa. Zi și mie care e diferența între puiul ăla, înghesuit și îndopat și puiul crescut la curte, alergând liber și mâncând doar boabe foarte naturale? Vai, impresionează-mă: unul are o viață de câcat, nu vede lumina zilei și nu se bucură de ciripitul păsărelelor și de lumina soarelui, în timp ce celălalt cunoaște libertatea și natura.
Newsflash: amândoi ajung în oală! Oricum ar fi crescuți, ambii pui au același destin. Ies din ou, piuie de câteva ori și hârști! cineva le ia glanda. Ajung ciorbă, șnițel sau pilaf, după gustul și dorința celui care-l gătește.

Și nu știu ce e mai crud: să îi crești la fermă și să nu-i vizualizezi decât ca pe mâncare, exact cum te uiți la un pom și-l vezi fructe, sau să-l crești la tine în ogradă, să-l mai și mângâi din când în când, să și vorbești cu el în timp ce-l hrănești și dup-aia să-l asasinezi? Să omori pui fără personalitate, sau să omori pui cărora poate nepoții tăi i-au dat un nume?

Vrei să fii vegan, fii. Dar nu-ncerca să convingi întreaga planetă că șnițelul e rău. E ca și cum ai încerca să convingi leul că nu e normal să mănânce antilopa. Fiecare supraviețuiește cum poate. Și tare-aș vrea să văd un vegan din ăsta că refuză să mănânce carne, în condițiile unui zombie apocalipse. Pentru că e împotriva convingerilor lui morale.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!