Fum

...și-o ultimă țigară, uitată... însetată să tragi din țigară... aprinde o țigară, tu nu mai... ca un fum de țigară, sufletul... o să ne amintim la o țigară...
Greta Garbo fumând. Mult. Marlene Dietrich. Catherine Deneuve. Toate nonșalant cu țigara-n mână. Fum suflat senzual. Femei îmbrăcate-n fum. Femei dureros îmbrăcate-n fum. Nu-i în nimic mai multă tristețe decât în femeia care fumează, cu privirea pierdută, în gândurile ei. În tristețea din care tu scoți o poveste. Nu-i în nimic mai multă senzualitate decât în felul în care suflă fumul. Nu către tine. Către departe. În ea - dorința de a fuma. În fumul ce-l expiră - totul de care vrea să scape.

Femei care fumează feminin. Nu alea care trag din țigară ca birjarii și țin țigara de parcă ar fi spart șapte cartiere înainte. Femei care țin țigara ca o dezmierdare. Pomeții desenați când inspiră, gâtul alungit, sculptat când expiră. Expiră-n sus, ca atunci când îți pui o dorință și cauți steaua căreia să i-o încredințezi.

Toate versurile sunt în jurul unei țigări, toate discuțiile se duc la o țigară, toți nervii se citesc în ritmul în care fumezi. Țigara ca o rugăciune. Greta Garbo era frumoasă. Greta Garbo e frumoasă. Greta Garbo e sublimă în felul în care se-nconjoară-n fum.

Fumez nu pentru sublim. Fumez pentru mine. Sublim e momentul în care-ți aprinzi cea din urmă țigară.

Pân' la următorul fum, la bună vedere!

T-ok

Liber la rochițe, liber la tocuri. La tocuri-ocuri-uri...
Ador tocurile. Le iubesc. M-aș muta cu ele. Le-aș scrie ode și romanțe. Nu pe mine. Pe picioare frumos sculptate, pe persoane care știu să le poarte. Toc cui, pe-un picior cu pedichiura proaspăt făcută, în tandem cu roșul de pe buze, tocuri! Unul dintre fetișuri.

Da` mi se descompune fetișul când văd mersul ăla pe tocuri-ocuri-uri, care se vede așa cum se aude; sau cum se citește. În reluare. Cu ecou. Cu piciorul semi-întins, de parcă a plecat direct de la prașă, s-a încălțat cu ideea de sexi și merge ca doamna Tanța. Velociraptor pe tocuri. Mai că are nevoie de baston ca să țină piciorul drept. Mai că târșâie tocul de asfalt. Mai că-ți vine s-o descalți ca să-i curmi suferința.

Fată dragă, dacă ții cu tot dinadinsul să pari o doamnă, închide-te două zile în casă și mergi pe tocurile alea până-ți explodează varicele. Și de-abia când știi să mergi ca lumea, ieși în lume. Altfel îmi lezezi simțul estetic și-mi bruiezi bunătate de fantezie.
Nu-i ca mersul pe role, să zici că n-are nimeni nimic împotrivă că faci cunoștință cu pământul până înveți; nu-s catalige, să nu-i pese nimănui cât de tare te scălâmbăi.
Îs mijlocul suprem de locomoție! Îs cea mai porno invenție de la machiaj încoace! Îs Nirvana eleganței. Și tu strivești Nirvana, arătând ca un elefant cu accese de epilepsie.

Dau meditații la cum să folosești tocurile. Scriu un ghid despre asta. Sprijin legea care să spună că n-ai voie să ieși în public cu ele dacă nu știi cum să le exploatezi. Orice. Ca să nu mai văd copii nereușite, chinuite, de femei care se vor fatale.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!

Anna Calvi

Trei sferturi din oamenii pe care-i întâlnești în fiecare zi au acel ceva. Mister primordial. Je ne sais quoi. Jemenfoutism. Grație. Atingere. Privire catifelată. Primordial, mister.
Jumătate din ei sunt și inteligenți. Te fac din cuvinte. Te-ntorc pe toate părțile. Te răscolesc.
Un sfert au și simțul umorului. Care se mulează pe tine. Pe care-l respiri, ca pe aer. Fără de care nu ești întreg.
Singurul om pe care chiar vrei să-l cunoști pentru că le are pe toate o să decadă-n ochii tăi pentru că-și pierde partea primordială. Pe care ți-o dedică toată ție. Pentru tine, nu vrea să mai fie labirint. Nu să-l cunoști ca pe propria-ți palmă, pentru că eu nu-mi știu palma. Eu nu știu câte linii sunt, nu știu unde duc, nu vreau să-mi cunosc viitorul, sau poate-l știu prea bine, și de-asta îl refuz pe nenea cu papagal și bilețele. Dar nu-mi știu palma. Pe mine mă știi toată.

Am o singură dorință. Pe care mi-e frică să o gândesc. Mi-e frică să mi-o spun în șoaptă. Dorințele dispar o dată cu cuvintele. Nu-i adevăr ce faci spunând dorința, e ia-ți adio de la ea. N-am văzut stele căzătoare, și dacă aș vedea, n-aș spune. Tăcerea e adevăr în ce-mi doresc. Și mă uit în palmă. Încerc să ghicesc ce-i acolo și-ncerc să-mi dau seama când vine cumpăna aia, despre care mi-ai spus demult că m-așteaptă. Dacă a trecut, aștept să se unească liniile. Dacă e încă acolo, acolo să rămână. În palme crestate de dorințe și-n promisiuni unite-n sânge.

Trei sferturi din oameni îți rămân indiferenți. Unul singur rămâne acolo. Oricât ai căuta vinovați, sau scuze, sau timp pentru timpul în care n-ai văzut asta.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

În trend

Dacă spui că-ţi place Gaga, vei primi cel mai probabil o sprânceană ridicată. Pentru că, vezi tu, n-are cum să-ţi placă Gaga. Majoritatea o ascultă, mai toţi bat ritmul în intimitatea proprie şi personală, da' când vine vorba de ce spui în public, lucrurile se schimbă. Cum să-ţi placă? Da' e... urâtă; şi are costume ciudate. Cine se îmbracă aşa pe stradă? Şi-ai văzut şi în ce fel apare pe scenă? Şi ce, aia-i voce? Cel mai probabil e lucrată în studio; e doar o imagine. E în trend să spui că nu-ţi place Gaga. Ai un punct în plus pentru gusturi pudibonde; dacă o mai şi desfiinţezi puţin, deja eşti mult prea aproape de puritani.

Dacă-ţi place Madonna, iar nu e de bine. Demult era considerată "de moravuri uşoare"; era imposibil să-ţi placă, cu toate că muzica n-are nimic de-a face cu dormitorul. Acum nu mai poate să-ţi placă pentru că a îmbătrânit. Plus că nu mai scoate ce muzică scotea odată. Neee, dacă-ţi place Madonna clar e ceva foarte în neregulă cu tine.

Când eram la liceu, era la modă să-ţi placă Coelho. Încă mai e. Nu conta cât ai citit din el, nu avea importanţă faptul că, probabil, ai fi putut scrie cartea aia poate chiar mai bine decât a făcut-o el şi într-o singură săptămână. Era musai să ai Alchimistul pe bancă şi, cu un ton puţin afectat, să spui că "el chiar scrie, mă. Ce ştii tu; cartea asta mi-a schimbat viaţa." N-avea importanţă că, de fapt, ţi s-au părut banalităţi puse cap la cap, sau că ai fi preferat să citeşti orice altceva; nu pricepi nimic şi eşti şi lipsit de profunzime dacă îl renegi pe Coelho.

Dacă spui că nu-ţi place Naomi pentru că iese-n faţă ca exemplu negativ pentru tot ce-nseamnă "comunitate gay", eşti îngust la minte. Pentru că scuipătorul de seminţe cu care te întâlneşti în fiecare zi o să gândească: "da, măi, vezi, Michelangelo era gay, şi era ok; Joan Baez, Truman Capote, Gaultier, Colette, Freddie Mercury, Gertrude Stein, Walt Whitman, la fel." Jumătate din populaţie nu ştie cine-s respectivii. Vor lua ce li se dă pe tavă, şi ce li se dă e pâine şi circ. Şi nimeni n-o să te asocieze cu Gaultier; toţi te vor asocia cu Naomi. Da' eşti discriminator şi obtuz dacă spui asta, deci pumnu' în gură; taci şi-nghite dacă nu vrei să ţi se arunce un ochi rău.

Încă se mai gândeşte în tipare impuse de alţii. Pe bune acum, ai măcar tăria de a-ţi crea propria idee, care să spună exact ce gândeşti tu, nu ce au gândit alţii. Ţi-e frică să ieşi dintre limite? Atunci meriţi să fii acolo; şi pe zi ce trece să ţi se restrângă mai mult spaţiul, până când n-o să mai ai aer. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

O mie de cuvinte

Cică un gest face mai mult decât o mie de cuvinte. De acord, dacă gestul ăla nu e interpretabil sau gândit pe toate părţile înainte, tocmai pentru a părea că e mai mult decât este de fapt. Aici, evident, depinde de gradul de paranoia al fiecăruia; al meu, după cum bine se ştie, e destul de ridicat.

Dar nu despre chestii interpretabile sau făcute cu un anumit scop va fi vorba azi. Azi zic aşa:

Primele gesturi care mi-au rămas adânc întipărite-n minte au fost, în mod clar, şi sigur, şi fără echivoc, alea din filme. Pentru că mai rar găseşti gesturi măreţe în viaţa reală când ai 12 ani. Şi s-au mai adunat în timp şi altele.

"Oh captain, my captain." - spusă de-un băiat căţărat pe-un pupitru; şi-apoi ridicându-se cu toţii, pentru "onor". Stiloul depus de către toţi profesorii, în semn de respect, pe biroul celui care pleca. "Goood morning, Vietnam!" Marşul soldaţilor din Cadence. Bucata de pânză scăpată din mână de-abia după moarte din Braveheart Dorinţa unui robot de a deveni uman. Mângâiatul unei cămăşi. "I have been memorizing this room". "Don't ever touch a raptor." Capul sus în faţa pedepsei cu moartea. Şi lista clar poate continua.

Dar bineînţeles că lucrurile astea se întâmplă doar în filme. Realitatea nu e atât de bine conturată. Nici de cuvinte, nici de gesturi. Adică, da, poţi scrie sau spune cuvinte frumoase; poţi face gesturi măreţe. Poţi să te gândeşti la gesturi măreţe pe care nu vei reuşi să le faci, sau pot să ţi se pară the thing pe moment, şi-apoi să-ţi dai seama că e cât se poate de uşor. Doar ideea trebuia să-ţi vină. Depinde mai mult cine, sau pentru cine face gestul cu pricina. Adică, până şi o ciocolată primită poate fi cel mai şmecher gest ever, dacă e dat de cine trebuie.

În ordinea asta de idei, da, am avut parte de gesturile mele majore. Se pune şi că mi-am dat demisisa din principiu? Cred că se pune. Da' atât despre mine. Pentru mine, şi-n general: Căţelul galben care mă păzeşte. Ridicatul de la pământ cu fredonatul unei anume melodii. Cutia pictată manual, special pentru mine. Cineva cu care n-am avut nici o legătură, care a venit în miez de noapte cu taxiul, pentru că eram pe punctul de a lua bătaie. Ascultat când mă plâng. Un buchet virtual de trandafiri, venit pe neaşteptate. Persoane care duc căţei la adăpost, fără să câştige nimic material din chestia asta; ba chiar să iasă în pierdere. Persoane care au grijă de animalele abandonate de alţii. Mieunat în cor pentru a-mi atrage atenţia. Un şut în fund din partea lu' taică-meu, pentru că aşa îşi exprimă el afecţiunea. Gestul de a crea un zâmbet, cu două degete, dintr-o faţă iniţial tristă. Ultima ţigară împărţită atunci când ai cea mai mare nevoie de una. "O să fie bine" mai mult decât spus, aproape garantat. Privirea unei băbuţe când i-ai plătit poza.

Şi da, poate nu par la fel de grandioase ca ceea ce vezi într-un film. Poate n-or să ajungă niciodată la stadiul ăla pentru că, până la urmă, eşti om din carne şi oase, nu un personaj schiţat pe hârtie. Şi poate că fiecare le interpretează după cum vrea, şi poate le interpretează mai mult sau mai puţin decât au fost menite să fie, da' asta nu le face decât cu mult mai reale. Mai acolo.

Cu lăbuţa pe inimă spun: da, mi-ar plăcea să fac chestii ca-n filme. Spontane, neorganizate şi totuşi atât de "sincron". Dar asta nu m-ar transforma într-un personaj? Rămân la stadiul de gesturi mici. Minuscule, milimetrice, microscopice; pân' la urmă pe alea ţi le aduci aminte şi zâmbeşti, pentru că ţi s-au întâmplat ţie.

Copycat

Copiii nu vor o jucărie aidoma jucăriei celuilalt. Ei vor jucăria celuilalt. Adică, să i-o ia; celălalt să nu mai aibă aceeaşi jucărie, s-o aibă doar el. Prima chestie legată de individualitate.

Mai creşti puţin şi realizezi că nu vrei geantă ca a colegului. Adică, e naşpa să aveţi amândoi genţi la fel; sau penar, sau pix. Chiar că arată aproape la fel, măcar culoarea să difere. Ştiu că mi-am ascuţit pixul cu ascuţitoarea, pentru a nu fi la fel cu al celorlalţi, dintr-o mare de pixuri negre; singurele care existau în stoc, pe vremea când eram la grădiniţă.

Dacă din întâmplare ai aceeaşi bluză, haină, fular ca al altei femei, deja e tragedie; bărbaţii dau mai puţină importanţă amănuntelor de genul ăsta. Iar dacă se întâmplă ca bluza să fie comună cu o persoană pe care o placi mai puţin, mai mult ca sigur va fi banată. Bluza, nu persoana.

În ordinea asta de idei, în care de când înveţi să mergi vrei să fii o persoană unică, de ce în timp te chinui să devii altcineva? Da, înţeleg, vrei să devii mai bun, mai candid, mai ironic, mai acid, mai cult, mai altfel; încerci să te schimbi, pentru a deveni un altul pentru tine şi în relaţie cu ceilalţi. Dar asta o faci pe scheletul propriu şi personal. Eu spun de ce ai vrea să fii practic altă persoană?

De ce i-ai lua gesturile, cuvintele, ideile, argumentele? Felul în care construieşte o propoziţie, felul în care fumează, poziţia în care doarme, modul în care-şi rotunjeşte buzele când nu-i convine ceva; ticurile verbale, lista de lucruri care-i plac, gusturile în materie de muzică, mâncare, literatură? Mă rog, totul. De ce ai vrea să fii o altă persoană care, în mod logic şi normal, nu vei fi. Nu printre cei care ştiu cine şi cum a fost primul; restul lumii îl poţi păcăli cu graţie, trecând drept un specimen original.

Toate femeile voiau să fie Garbo, Dietrich, Bergman, Monroe, Jackie O. Bărbaţii se credeau Rudolph Valentino, Bogart, Brando sau James Dean. Vedeai asta în stil vestimentar, coafură, gesturi; ba chiar existau şi copii aproape fidele. Dacă nu erai destul de atent, puteai jura că tocmai ţi-ai făcut cumpărăturile cot la cot cu oricare dintre persoanele de mai sus. Şi da, într-o oareşcare măsură, înţeleg dorinţa de a fi altcineva; altcineva cu mai mult succes, cu poate mai multe vise îndeplinite, cineva care n-o să fii niciodată.

Dar, pe bune acum, asta-i viaţa reală. Cât o să mai rupi din unul şi din altul? Cât timp vei mai încerca să fii replica perfectă a altei persoane? Cât timp vei mai împrumuta pentru a fi nu o persoană nouă, care şi-a însuşit anumite lucruri şi le-a cizelat în timp, ci un alt acelaşi om cu acela pe care-l copiezi?

Femeile în speţă vor coafură à la Cutare; rochie ca aia de-au văzut-o nu'ş pe ce covor roşu; manichiură cum au văzut ele în revistă; cizme ca-n nu'ş ce vdeoclip sau dormitor ca-n filmul ăla de le-a marcat teribil. Da' eu vorbesc de chestii mai puţin materiale; repet, vorbesc de gesturi, gânduri, cuvinte.

Şi-ncă o chestie şi mă opresc. Mă-ntreb ce vezi în momentul în care te uiţi în oglindă, copie fiind... Adică, pe cine vezi. Mă-ntreb doar pentru că e dimineaţă, mult prea, aş fi tentată să spun, şi dimineaţa totul pare mai proaspăt; până şi nervii.

Ne place, da, ne place - p IV

Asta e pentru tine, pentru ziua ta, pentru că e "La mulţi ani!", pentru că meriţi, pentru că eşti tu, pentru că eşti acolo, pentru că eşti Tu.

La mulţi ani, Mab!