Anna Calvi

Trei sferturi din oamenii pe care-i întâlnești în fiecare zi au acel ceva. Mister primordial. Je ne sais quoi. Jemenfoutism. Grație. Atingere. Privire catifelată. Primordial, mister.
Jumătate din ei sunt și inteligenți. Te fac din cuvinte. Te-ntorc pe toate părțile. Te răscolesc.
Un sfert au și simțul umorului. Care se mulează pe tine. Pe care-l respiri, ca pe aer. Fără de care nu ești întreg.
Singurul om pe care chiar vrei să-l cunoști pentru că le are pe toate o să decadă-n ochii tăi pentru că-și pierde partea primordială. Pe care ți-o dedică toată ție. Pentru tine, nu vrea să mai fie labirint. Nu să-l cunoști ca pe propria-ți palmă, pentru că eu nu-mi știu palma. Eu nu știu câte linii sunt, nu știu unde duc, nu vreau să-mi cunosc viitorul, sau poate-l știu prea bine, și de-asta îl refuz pe nenea cu papagal și bilețele. Dar nu-mi știu palma. Pe mine mă știi toată.

Am o singură dorință. Pe care mi-e frică să o gândesc. Mi-e frică să mi-o spun în șoaptă. Dorințele dispar o dată cu cuvintele. Nu-i adevăr ce faci spunând dorința, e ia-ți adio de la ea. N-am văzut stele căzătoare, și dacă aș vedea, n-aș spune. Tăcerea e adevăr în ce-mi doresc. Și mă uit în palmă. Încerc să ghicesc ce-i acolo și-ncerc să-mi dau seama când vine cumpăna aia, despre care mi-ai spus demult că m-așteaptă. Dacă a trecut, aștept să se unească liniile. Dacă e încă acolo, acolo să rămână. În palme crestate de dorințe și-n promisiuni unite-n sânge.

Trei sferturi din oameni îți rămân indiferenți. Unul singur rămâne acolo. Oricât ai căuta vinovați, sau scuze, sau timp pentru timpul în care n-ai văzut asta.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!