Tata construiește avioane

Veșnica întrebare, eternul răspuns:
- Da` tata tău ce face?
- Tata meu e muncitor!
Și-asta putea să-nsemne o groază de chestii, de la zidar la macaragiu. Aveai de unde alege. Și majoritatea taților era formată din muncitori, mai ales că explodaseră locurile de muncă în combinat. Mai existau și variantele profesor, pompier sau marinar, da` erau destul de rare.

Pentru mine muncitorul era ăla care purta salopetă sau lucra direct la bustul gol, care trecea pe lângă mine c-o vagă (sau nu atât de vagă) aromă de transpirație și pe care-l vedeam mâncând la marginea șantierului pâine cu măsline, pe-un ziar unsuros.
Bucur nu îndeplinea nici una dintre aceste condiții pentru că purta cămașă, mirosea fresh și avea pachețel pregătit de cu seară. Nu era muncitor, nici profesor, nici pompier, nici marinar. Și-atunci ce era Bucur? Dilema copilăriei mele.

Lucra în șantierul naval, da` nu construia vapoare, pentru că vapoarele nu se construiesc în birou, unde stătea el, da` le mai vizita din când în când și, uneori, a trebuit chiar să se ducă cu ele ”în probe”, da`nu era marinar, pentru că avea rău de mare și nici hăinuțe de marinar n-avea, calcula chestii ciudate cu tabele cu cifre, da` nu era contabil, se uita pe schițe și desena din când în când, da` nu era artist și nici nu picta frumos vapoarele pe interior și exterior, și nici inginer nu era cu toate că nu știu nici acum exact ce face un inginer, da` atunci l-am întrebat, și-a zis că nu e, și mi-a zis de câteva ori cum se cheamă postul lui, și de fiecare dată am uitat, că-mi intra pe-o ureche și ieșea pe cealaltă și mă trezeam periodic cu aceeași dilemă.

La urma urmei, nici nu mai conta. Într-o lume în care toți erau muncitori, eu nu știam sigur ce e; știam sigur ce nu e: muncitor. Și puteam să mă umflu puțin în pene, că era altfel decât alți tați; până-n momentul în care trebuia să spun ce e, și mă pierdeam. A fost, săracul, și lăcătuș, și mecanic, și maistru și orice-mi trecea prin minte, fără să-l nimeresc vreodată. A ieșit la pensie și tot nu știu. N-ar avea nici un rost să-l întreb pentru c-aș uita în secunda 2; nu m-am schimbat foarte mult.
Ce-mi place e că, dacă mă-ntreabă cineva acum, pot spune lejer ”tata meu e pensionar” și nu mai întreabă nimeni amănunte care să mă facă să-mi bat căpșorul meu blond cu asta.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!