Cum am renunțat la bastonul papal

Cred c-aș fi fost un popă bun. Tot ce trebuie să faci e să ai dicție și să-ți stea bine în rochie lungă. Dacă-ți place să vorbești și ești și bun ascultător, deja bătălia e câștigată. Plus că-ți trebuie și-o doză de romantism, să stai înconjurat de-atâtea lumânări aprinse, cu muzica live lângă tine; să-ți placă să citești, dar să citești repede, pentru că majoritatea cărților au pagini cât pentru o viață; să te fascineze mirosul de mir, cel mai la modă parfum; să n-ai probleme cu coliva și să ai o relație specială cu vinul.
Mă, eu zic că-ndeplinesc toate condițiile.

Problema e că preoții ortodocși e musai să se căsătorească, să facă copii și să crească și-o burtă bonus, opțiuni care nu mă-ncântă, iar cei catolici tre`să depună jurământ de castitate, idee care mă-ncântă și mai puțin.

Și-așa am renunțat eu la preasfințenie. Mă gândesc c-aș fi putut avea o carieră înfloritoare, clientelă fără număr, job interactiv, outfit-uri extravagante, public aplaudând entuziasmat sau lăcrimând la părțile mai soft ale discursului, notorietate, linie directă cu sfântul Petru, acces la arhivele Vaticanului, călătorii prin diverse colțuri ale lumii, delilah totală; și totul - dus pe aripile vântului din motive de castitate deloc sau excesivă... Cin` să mai înțeleagă rosturile lumii ăsteia?

Rămân la camelianism. Măcar știu că regulile-s făcute de mine și doar de mine.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!