M-am mutat, casă nouă, alea-alea

După aproape 4 ani, 1299 de postări (btw, asta e no 1300), nervi, pisici, amintiri, dileme, manii, camelianism implementat, oameni cunoscuți, oameni cernuți, constante, zâmbete, cafele și pahare de vorbă, las blogspot-ul și trec pe domeniu.

Același Erase Rewind, tot ce iubești sau urăști, aceeași eu, altă adresă: cameliabucur.ro

Redirecționarea - zilele viitoare.
Între timp, cine vrea să schimbe adresa - o schimbă, cine vrea link - dă un semn, cine mă citește în continuare - mă citește.

Erase Rewind is dead, long live Erase Rewind!

Coșul de gunoi nu-i acasă

Una dintre mătușile mele e cel puțin neobișnuită. Cea care a încercat să mă mărite cu Titel, a uitat, își mai aduce din când în când aminte, uită iar că, deh, vârsta, și trecem la talentul ei neobișnuit.
Nu, nu poate să facă ceștile să leviteze, nu dă din urechi și totul se așează în ordine, nici măcar nu face voodoo sau citește în cafea.

Talentul ei deosebit e cu totul altul: mătușa mea e cea mai strângătoare persoană în viață. Atât de strângătoare, că încă posedă produse cu etichetă, sigilate și nepurtate, de undeva din perioada de glorie a flower power-ului. Atât de strângătoare că am văzut la ea dresuri din alea, de le purtam noi când eram la grădiniță, cu două dungi în spate, grosuțe și incomode, nefolosite, impecabile, din nefericire demodate și inutile. Atât de strângătoare că și-a cumpărat acu` 5 ani un portofel pe care nici acum nu l-a scos din cutie. Atât de strângătoare încât, dacă pui totul în ordine, poți să deschizi muzeu.

Găsești orice la ea. Orice antic și demodat, adică. Începând cu cărți, monezi, timbre, continuând cu specimene intacte de modă din anii `60 până-n prezent, ajungând la pungi de zahăr așezate și ele în funcție de era în care au fost fabricate și încheind cu orice nimic total inutil și de care absolut a uitat, pe care-l redescoperă, își propune să-l arunce, stă la-ndoială, îi trece prin cap să-l facă cadou, se mai îndoaie puțin, îl pune la loc și uită din nou de el, pentru următoarea jumătate de secol.

A nu se înțelege de aici că mătușa mea e dezordonată sau că casa ei arată ca un depozit. Nici vorbă! Totul e atât de bine aranjat și atât de bine ascuns, încât nu-ți poate trece prin cap când intri câte câcaturi stau ascunse în cele mai de neînchipuit locuri. A nu se înțelege nici că e zgârcită. Nu e. Îți dă, de exemplu, cartea aia pe care ți-ai dorit-o și n-ai găsit-o nici la magazin, nici la bibliotecă. Ți-o dă cu dragă inimă. Zece ani mai târziu.

Eu nu-nțeleg mania oamenilor de a păstra chestii pe care nu le mai folosesc sau, mai grav, de care au uitat demult. Recunosc, am și eu o pereche de blugi pe care n-am mai purtat-o de câțiva ani, și-o păstrez în speranța că îmi voi recăpăta silueta de atunci și vom fi din nou cei mai buni prieteni. Dar atât.
Am scăpat de haine, bibelouri, iatagan și mitralieră. Nu le duc în pod, spre păstrare. Nu le-am folosit în ultimii ani, n-o să reîncep să le folosesc peste alți 10. Și nici veleități de bouquiniste multilateral dezvoltat n-am. N-o să moștenesc pământul, cel mai probabil pământul mă va moșteni pe mine. De ce m-aș încurca cu rahaturi care ocupă loc degeaba?

Mătușa mea nu-i un exemplu singular.
Îmi beam cuminte cafeaua și e o reclamă care-mi aduce constant aminte de ea. Cum că poți plăti ca să ai un spațiu, departe de casă, în care să depozitezi ce nu mai folosești, dar să nu le arunci. Adică mai dai și bani pentru inutilitatea stocată.
Eu zic că există două variante: ori ai pod imens, într-un conac imens, care te face să crezi că ești la Medeleni, și răscolești peste ani printre amintiri roase de șoareci și mucegăite de timp. Nu ești la Medeleni. N-o să-ți mai pese niciodată de vechiturile pe care le-ai păstrat, iar vechiturile tale n-or să ajungă niciodată la nivelul de antichități pentru că n-o să ajungi niciodată atât de special încât să-i pese cuiva de cana ta din clasa a IV-a, și nici n-ai chestii atât de speciale pe cât îți place să crezi.
Sau, varianta normală și simplă: la gunoi cu ele. Sau la Armata Salvării. Poate că altcineva chiar se bucură de-un pulover pe care tu oricum nu-l mai porți.

Și nu fac reclamă, și nici nu-s altruită. Ba chiar îmi dezvolt egoismul. Pentru că cineva poate se bucură, da`eu mă bucur mai tare, că am loc să mă mișc prin casă fără să-mi fac probleme legate de spațiu, mucegai și șoareci.

Fiii omului cu inima de piatră

Piatră. Piatră de jur împrejur. Piatră-marmură în care poți sculpta, la fel cum Michelangelo și-a sculptat Pieta. Michelangelo avea inima de piatră și-avea inimă doar pentru marmură.
Și cea mai tare piatră, și cea mai scumpă marmură se-nmoaie dacă știi cum s-o privești.
Dacă știi cum să tai printre cristale.
Marmura nu-i dură.
Marmura e moale dacă știi să gândești ca marmura.
Dacă știi cum să ții dalta și s-o modelezi, fără s-o sfărâmi.
Fără să strici marmura. Doar s-o modelezi.

Omul nu-i om, dacă nu greșește.
Greșeala nu-i greșeală, dacă nu doare.
Durerea nu-i durere, dacă nu-i iertată.
Iertarea nu-i iertare, dacă nu vine de la cine trebuie.

Am sfărâmat biscuitele pe care trebuiau să-l mănânce vrăbiuțele. Am furat frunză de viță de vie. Am scuipat împărtășania de la balcon. Am râs de niște măicuțe. Am mințit.
- Ai mințit, Camelia?
- Am.
- Ai făcut ce ai zis că n-o să faci vreodată?
- Am.
- Mai spui vreodată ”niciodată”?

Niciodată nu spune niciodată. Prima lecție. Prima greșeală. Prima minciună.
Eu niciodată - nu mai există demult. Și-o strig la toți dumnezeii, dacă mai există vreun dumnezeu pe măsura strigătelor mele. Dumnezeul vostru.
Dacă al meu există, al vostru a murit demult.

Melodii de demult și-o casetă albastră.

Piatră de jur împrejur. O singură daltă pentru marmura mea.
Fiii omului cu inima de piatră n-au știut că, oricât de piatră ar fi, inima tot inimă e.

Dimineți cu ferestre

Uneori diminețile miros a liniște și-a cafea proaspăt făcută. A cald, a pisică care te-a tors toată noaptea, a parfumul tău pe perna de alături.
Diminețile pe care vreau să le păstrez și de care să-mi aduc aminte atunci când o să trăiesc din amintiri.

Uneori sunt dimineți pe care nu știi cum să le grăbești. Să treci peste ele. Să le lași în urmă și să le strivești amintirea. Uneori cafeaua e dureros de amară, fumul de țigară e iute, dimineața e o noapte continuă. O noapte din aia urâtă, cu coșmaruri și așternuturi transpirate, cu întors de pe o parte pe alta, trezit și-ncercat să adormi la loc, în speranța că nu o să continuie coșmarul de acolo de unde l-ai lăsat.

Uneori îmi doresc o dimineață eternă și-uneori îmi doresc să nu existe dimineți.
Uneori nu e de ajuns să-ți dorești ca să se împlinească și-uneori se-mplinește fără să-ți fi dorit măcar.
Uneori cuvintele te ridică și-uneori cuvintele te zdrobesc.
Uneori ai planuri care te fac să zâmbești și-uneori planurile ți se dărâmă ca un castel din cărți de joc.

Cărți de joc. Șah. Puzzle.
Bucăți puse cap la cap care-ți dau un întreg. Sau o jumătate de întreg. Jumătatea cealaltă așteaptă să fie construită.

Aștept diminețile care miros a liniște și-a cafea proaspăt făcută. Pe celelalte le șterg. Le uit.
Dacă uiți, diminețile alea bune vin mai repede și mai des.

Mâine o să fie o dimineață frumoasă.

Jurnalul unei pisici de casă - p.4

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-mi place să stau confortabil în locuri cât mai inconfortabile. Cât mai mici, mai ascunse, mai întunecoase. Humașii râd, fără să-nțeleagă. Dacă humansul meu ar încerca să stea într-o cutie, ar pricepe. Sau într-un sertar, în șifonier, pe calorifer, sub pat, după pat, colț de pat. Dar el refuză și râde de mine, fără să încerce. I-aș explica. Prea multă bătaie de cap. Și humanul meu ar pricepe că s-a înșelat când a spus că-s prostuță.

E mai confortabil să te creadă prostuță. Te mângâie mai lent și mai lung, nu te trage de coadă și-ți iartă orice. Am spart vaza. Ei, e prostuță și împiedicată, ce să-i fac?
Am atacat cașcavalul lăsat pe masă. Ei, e prostuță și pofticioasă, ce să-i fac?
Am dărâmat cărțile, am împrăștiat nisipul din litieră, am mâncat florile, am ros fiecare cablu din casă. Ei, e prostuță și sperioasă, ce să-i fac?
E confortabil și iertabil.

Îmi plac cutiile și-mi plac locurile despre care humansul spune că-s inconfortabile. El n-a încercat, deci părerea lui nu contează.
Și-mi place să mă bag sub pătură, când e patul de-abia făcut. Cerșafuri netede și mirosind a curat, pătura caldă deasupra, întuneric. Liniște. Nimeni care să te-mpingă, să te chinuie, să te pupe zgomotos și violent. Până te descoperă. S-a dus și liniștea, și întunericul. Pentru că orice human are o manie ciudată, de a te trezi din somn exact atunci când visezi mai frumos, ca să te smotocească și să te strângă-n brațe.

I-aș arăta că, dacă vreau, pot să-l sfâșii cu dinții mei puternici. Să-i las urme pe viață cu ghearele pe care le ascut de mobilă, de covor, de perete. Dacă vreau, pot să-l rup. Fără să știe. În somn, în timp ce doarme și scâncește ca un copil. În timp ce-mi caută corpul, să-l mângâie și să-l încălzească.
Dar nu vreau. E ca un pisoi mai mare. Se bucură că mă trezește și-mi place să mă creadă prostuță. Știu că dup-aia va veni cu pliculeț și cu dezmierdări ușoare, mă va-nveli dacă-mi va fi frig și mă va lăsa în pace cât timp nu-i acasă.
E un human de treabă, care nu merită să moară. Îl cruț pentru că e de treabă.

Îl răsplătesc cu aceeași monedă dimineața, când de-abia se trezește. Știu când, pentru că sună cutia aia ciudată, cu care vorbește din când în când. Îl bănuiesc de personalități multiple, pentru că nimeni nu vorbește de unul singur degeaba. Oricum. Sună cutia, humanul scoate o mână din pătură și-o mângâie, să tacă. Și-atunci mă-ndrept hotărâtă. Capete-n gură, întors pe toate părțile, mângâiat, tors, tot tacâmul. E prea adormit să riposteze și nu vrea să se dea jos din pat. Continui. Cel mai mult l-am pârâit, fornăit, morcotit vreo jumătate de oră.
Mă-mpinge, mă dă la o parte, dar nu-ncetez. Ce, el încetează când vreau eu să stau sub pătură? Ochi pentru ochi. A, da, și-i ling ochiul. Nu știu de ce. E bine. E relaxant. Se supără și se trezește.

Iar când pleacă, și lipsește ore-ntregi, pot finalmente să mă bucur de liniște sub pătură.
Cald. Întuneric. Liniște.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Spițerul autodidact

Piramidonul a fost pastila copilăriei mele. Te durea capul? Un piramidon. Febră? Două piramidoane. Bașca șosete cu oțet, care făceau toată camera să miroasă a salată și după care trebuia ori să schimbi cerșafurile, ori să le arzi. Eu aș fi mers pe varianta cu arsul, dar ai mei erau economi.
Dacă devenea mai grav, dă-i și cu o frecție cu spirt, moment în care faza cu chibritul nu mai suna a o idee foarte bună.
În viața mea majoră, am trăit o urmă de vodcă și-un chibrit aprins pe spatele meu. Semnul a durat vreo 2 luni, dar asta deja e altă poveste.

După piramidon, oțet și spirt, urma carmolul. Turnat cu grijă în cap, masat adânc de simțeai degetele până-n creier, freza stătea în toate direcțiile, un fes îndesat peste urechi, un șut în fund și la culcare.
A doua zi dimineață arătam ca un drăcușor scos direct din fundul iadului, păr în toate direcțiile, miros suav de alcool de parc-aș fi băut toată noaptea cot la cot cu bețivii din bodega de la colț, dar nici urmă de răceală.

În caz de forță majoră exista baia de aburi din care ieșeam fără șapte straturi de piele pe față, cu nasul curgând în toate direcțiile, mai ceva ca de la saună doar că era saună redusă la elementul principal, cap. Fugeam de baia de aburi ca de carnea de găină crescută în grădină, pentru că însemna să stau vreo două ore înfofolită în pat, să transpir sub sute de pături și să nu-mi iasă nici sprânceana din ele.

Un alt medicament al copilăriei a fost codeina. Tușeai? Na, o codeină. Tușești în continuare? Ia toată folia. Tre` să treacă pân` la urmă. În combinație cu siropul ăla de tuse, dulce și plăntos. Tușeam mai abitir știind că vine și siropul.
Și jeleurile alea chinezești, verzi și cu zahăr deasupra, mentolate de te ustura și-n cur, da` bune și delicioase. Și Faringoseptul, care-ți lăsa limba maronie. Și alifia aia chinezească, la cutiuțe mici, mici de tot, pe care n-o mâncam, evident, da` mirosea atât de bine că-mi doream să am un pui de răceală, cât de mic, ca s-o pot folosi în voie.

Am crescut. Pastilele au crescut și ele. Aspirină pentru mahmureală. Paracetamol pentru răceală. Ketonal pentru dureri acute de măsele. Stomac - ranitidină, inimă - nitropector, fieri, ficați și indigestii - frații colebil, scobutil și triferment. Calciu, magneziu, vitamina C, multivitamine, toate, toate pastiluțele să vină la mine. Situații în care să le folosesc, cu duiumul.

Vârsta, mamaie, îmi spun și realizez că geanta mea e o farmacie ambulantă.
Nici o rețetă pentru cuvinte nespuse și gânduri gândite.

Pân` la următoarea amintire, la bună vedere!

Vineri 13

Mie-mi place vineri 13, pentru că sunt rea, puțin satanistă și-aș planta pisici negre în fața tuturor celor care cred că aduc ghinion. Îmi place pentru că fiecare se așteaptă să se-ntâmple ceva rău și dacă se-ntâmplă să traversezi beat mort o autostradă la o oră intens circulată, și te lovește tirul și te face pilaf, clar a fost din cauză de vineri 13. Sau dacă mori de supradoză, la fel. Sau dacă-ți iei amendă c-ai mers fără bilet. Te-ai lovit, ai pierdut bani, te-a părăsit, ai găsit-o-n pat cu altul, în orice altă zi ar fi vina ta, a lui, a lu` ăla care ți-a înfipt amenda; așa, e vina zilei.

Îmi place vineri 13 de când m-am născut, cu toate că era luni 13 când m-am născut eu. A fost o zi norocoasă pentru întreaga planetă. Toată lumea, la unison, s-a simțit mai fericită, chiar dacă nu știa de ce. Nașterea mea a adus zâmbetul pe fața a miliarde de oameni și toți s-au simțit plini de speranță. Pentru că era luni 13 și m-am născut eu.
Ce n-a bănuit nimeni a fost că răul pur a coborât pe pământ.
Peste câteva săptămâni, când s-a întâmplat prima vineri 13 de după nașterea mea, forța deja crescuse. Lumea a început să simtă cum maleficul îi cuprindea. Întunericul se întindea asupra lumii. Răutatea începuse să se dezlănțuie...

Presupun că ai mei au dat vina pe ziua malefică, fără să se gândească că domnia răului e pe cale să-nceapă, în momentul în care am murdărit scutec după scutec, fără să-mi pese că fusese schimbat cu 10 minute în urmă. La fel când am început să rod cablurile pentru că îmi ieșeau dinții. Când am vomitat ca-n Exorcistul pentru că nu-mi plăcea mâncarea, când plângeam dacă nu mă legănau pe picioare, când m-am rostogolit de pe picioarele lu` taică-meu tocmai sub pat, când am spart vaza sau când m-am ars cu drotul aproape de axilă. Toate astea și multe altele au fost puse în cârca lu` 13. Deja nu mai conta că e luni sau vineri, ziua nefastă îmi sporea puterea.
Când l-au creat pe Jason, deja aveau modelul meu în minte. Au exagerat puțin, ca să dea bine la încasări, dar inițiații cunosc adevărul și originea.

Pentru că da, e rău să fii rău în vineri 13. Și e de bon ton să te dai rău. Și satanist. Și cumva violent, și periculos și extremist. Chiar dacă îmi fac păcate cu tinerețile tale dacă-ți dau un ghiont între coaste. Chiar dacă ai un fizic de radieră și mai degrabă prinzi musca și-o dai afară decât să-i dai un papuc în cap, cum fac eu pentru că-s rea și violentă. Și m-ai omorî cu pietre în vorbe, te cred, doar că s-ar putea să leșini adunând atâtea pietre cât să mă omoare cu mine. Și-n locurile cu practici din astea, ai fi îngrijitor la cămilele altuia.

Dar. E vineri 13. Simt cum maleficul îmi curge-n vene, mai rapid ca-n alte dăți. Că vine week-end-ul, și-n week-end până și răul își ia concediu, și stă și se relaxează la o bere și-o vorbă bună, mângâind pisici negre, tărcate, tigrate, mușcând nasuri umede și râzând fericit că-i gâdilat de mustăți mult prea lungi.
Încă e vineri. Ai grijă cum te-mpiedici. S-ar putea să fie din cauza răutății mele.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Plodul retardat de pe Youtube

”Maaamaa, e greu la școaalăă...”
Același început pe care-l aud cam o dată la 3 melodii pe Youtube. N-am nici timpul, nici răbdarea, nici cheful să stau să văd toată reclama. Sau s-o aud. Rapid schimbă tab-ul, dă-i skip this add și proceed to the song. Melodie, lalala, înc-o melodie, și-ncă una, și din nou vocea aia enervantă. Nu știu la ce e reclama, sau la ce ar putea fi o reclamă atât de stupidă, c-un plod c-o voce retardată, care se plânge că-i greu la școală.

În fracțiunea aia de secundă în care-i văd moaca, nu pare să fie mai mult de clasa a-V-a. Maximum.
Și cât de retardat poți fi să te plângi că e greu în clasa a-V-a? Există câteva variante: ori ești retardat de-a binelea, caz în care trebuiau să te dea ai tăi la o școală specială, unde clar n-aveai cum să te plângi că e greu, pentru că materia și explicațiile sunt pe măsura retardării tale; ești alintat și te plângi ca să-ți facă mă-ta lecțiile când ajungi acasă și nici să nu se ia de tine că ai împușcat un 4 pentru că, în loc să-nveți, ai stat și-ai frecat-o la rece; ești atât de papă lapte încât nici măcar nu poți să treci prin școală ca gâsca prin apă, chiulind la anumite materii ca să te duci să fumezi în parc și să fii golănaș și viitor de la Italea.
Oricare ar fi varianta, nici una nu te scoate într-o lumină favorabilă. Nici pe ăia care au gândit reclama cu plodul retardat.

Eu țin minte că nouă ne dădeau profii, de pe-o zi pe alta, vreo 2 compuneri - română și franceză -, între 7 și 10 probleme la mate, bașca de-nvățat la restul materiilor. Era multișor. În afară de compuneri și materiile gen istorie/geografie/cultură generală, nimic nu m-a ajutat în viața reală. Matematica cel puțin, din punctul meu de vedere, putea să rămână la stadiul de adunare/scădere/înmulțire/împărțire, pentru că nu folosesc altă matematică decât aia ca să-mi dau seama cu câți bani rămân după ce-mi plătesc toate datoriile. Dar făceam temele și-mi rămânea timp să stau să mă uit pe pereți sau să ies în oraș, în momentul în care vârsta mi-a permis asta. Pana mea, inclusiv într-a-XII-a, când erau bacul și admiterea după colț, nu cred să fi ratat vreo seară neieșită. Deci nu era nici mult, nici greu. Decât dacă erai retardat.

Dilema mea majoră e alta: ok, există plozi și plozi, unii se plâng de teme, alții prind din zbor, altora nu le prea pasă, nu putem să ajungem toți cu joburi excelente, cineva trebuie să mai și spele pahare și să mă servească la fast-food, dar. Dar de ce e pângărit Youtube-ul cu reclame? De ce nu pot să mai ascult liniștită o melodie pe-un site care a început ca site de homemade videos, acum găsești orice pe el, inclusiv reclame stupide, enervante și la care nu se uită nimeni? Sincer acum, câți stau să vadă reclama aia până la capăt, să plescăie mulțumiți că, mamă, ce reclamă bună, acum mă duc să cumpăr x produs, și nici măcar să se mai uite la ce voiau să se uite de la bun început? Nimeni!
Dar nu-i nimic, fă-mi creierul atât de șvaițer încât o să-mi deschid propriul site pe care toate reclamele vor fi banate, iar cei care propun sau adoptă reclame vor fi împușcați sensibil și grațios în gât.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Adevărata poveste a vărsatului de vânt

Bolile copilăriei se fac, de obicei, undeva până-n 10 ani. Eu am fost un copil special. Pojar nu mai țin minte când am făcut, da` zice Doamna Mamă că am avut. Ținând cont de faptul că ea uită constant în ce an sunt născută și se contrazice cu mine inclusiv pe lucruri la care pot veni cu dovezi că e așa cum spun eu, nu știu dacă pot pune bază pe spusele ei. Să spunem deci că prefer să cred că am avut pojar.

Oreion am făcut în clasa a-V-a. În câteva ore nu mai eram Camelia, eram Camelia Bostănel. Bostan cu curpăn, că nu mi s-a umflat și corpul. Dar capul meu atinsese dimensiuni gigantice și, cel mai grav, nu-l mai puteam ridica de pe pernă. Partea bună a fost c-am stat scutită acasă. Partea proastă e că nu am stat acasă, am stat în pat. Drumul până la baie era un calvar și cred că aș fi fost foarte fericită să-mi dea cineva suport pentru cap, că trebuia să-l țin cu ambele mâini în peripluul meu spre baie, și știu că niciodată holul apartamentului nu mi s-a părut mai imens decât atunci.
Oricum, am trecut peste, am supraviețuit și-am sperat ca restul bolilor copilăriei să vină la timpul lor, adică în copilărie.

Vărsatul de vânt a venit de-abia în clasa a-9-a. Nu mai eram copil. L-am simțit cum vine. L-am văzut cum își aduce primele bubițe, ganglionii umflați și prima adiere de febră. N-am știu să-l definesc, dar am știut că e ceva. Microbul creștea în mine. Vreo doi colegi deja picaseră la pat. Dar nu eu! Eu nu puteam fi bolnavă! Eu nu puteam fi răpusă de orice microb banal care-și pune-n cap să mă țină-n casă două săptămâni.

Așa că am făcut ce ar face orice om normal, conștient de faptul că poartă cu el un virus odată mortal, foarte contagios și posibil distrugător de tenuri: m-am dus la olimpiada la franceză, care se-ntâmpla într-o duminică, etapa județeană, că știu că erau și tecucenii prezenți acolo. Nu mă oprește pe mine nimeni să particip la olimpiadă, mai ales că se întâmplă doar o dată pe an! Și era multă lume. În jur de măcar 200 de persoane. Mai mari, mai mici, mai care au avut vărsat de vânt la vremea lui și, mai ales, mai care nu au avut.

În drumul spre clase, în clasă, în așteptarea subiectelor, în total vreo 5 ore în care toată lumea a fost expusă. A fost contaminată sau a devenit purtător. Pentru că ăia de acolo, chiar dacă au avut, în mod clar aveau măcar un frate, o soră, un văr, un vecin care n-a avut. Și-au luat inocenți și fără știință microbul și l-au dat mai departe. Crești, crești, explodează!

A fost epidemie de vărsat de vânt în anul ăla. Orele au fost anulate, școlarii silitori au fost obligați să sară 2 săptămâni de lecții, băieții au suferit mai mult și, probabil, s-au întrebat de ce tocmai lor. Nepremeditat. Doar s-a întâmplat. S-a întâmplat să fie olimpiada în momentul vărsatului meu de vânt. Și eu nu voiam să ratez olimpiada. Și eu când vreau, de cele mai multe ori am. Mai ales dacă depinde de mine.

Iertați-mă, voi, frați și surori de suferință, dar mulțumiți-mi că l-ați avut atunci și nu la 30 de ani. Pentru că am vaga bănuială că și la serviciu m-aș duce vreo 2 zile până să-mi iau medical. Noroc că nu mai sunt boli din astea pe care aș putea să le împrăștii doar cu simpla mea prezență. Cred.
Rugați-vă să fie așa.

Pân` la următoarea aventură, la bună vedere!

Ghid de dat cu pumnul în perete

Am tot vorbit de datul cu pumnul în perete.
Cei mai mulți au crezut că e o metaforă, gen dat cu capul de sus sau văzut stele verzi.
Nu, dacă poți să te dai cu capul de sus și chiar să nu te lovești de-un prag fizic, ci mai mult de unul psihologic și să realizezi multe chestii pe care nu le-ai fi realizat dacă n-ai fi făcut chestia aia; dacă poți să vezi stele verzi fără să vezi stele și fără chiar ele să fie verzi - datul cu pumnul în perete e o chestie reală.
Pentru cunoscători, nu pentru neofiți care cred că e de ajuns să mângâie peretele.
Am cunoscut pe cineva care a dat cu pumnul atât de tare în perete încât a trebuit să-și pună mâna în ghips, de la cot în jos. Nu știu detaliile medicale, ghipsul era acolo.

Datul cu pumnul în pereți, dragi copii, nu e o acțiune metaforică. Se ia pumnul, se alege peretele și se lovește pumnul de perete. Dacă prima dată ți se pare că a fost prea ușor, mai dai și a doua oară. A treia oară de obicei nu te mai ține, pentru că ai pumnul deja umflat.

A nu se înțelege greșit. Nimeni nu dă cu pumnul în perete pentru că a vrut să lovească în altcineva și l-au reținut considerente morale. Nu. Cu pumnul în perete dai ca să nu dai cu capul în perete. Cu pumnul în perete dai pentru că simți că ai atâția nervi pe tine și nu poți să-ți rupi mâna și să te bați tu cu ea. Cu pumnul în perete dai ca să nu faci ceva mai rău. Ție. Nu e o metodă de calmare pentru ceilalți, e o metodă de calmare pentru tine.

În perete nu dai ca ghiolbanul, în așa fel încât să dărâmi peretele. N-ai nimic cu el, ai cu tine. Așa că dai scurt și cu putere. Din încheietură. Ca la box, când îl lovești pe ăla în bărbie, de jos în sus, și știi clar c-o să-i rupi coloana. Doar că nu dai ca să rănești peretele. Dai cumva puțin mai drept. Rapid.
Nu știi când ai dat în perete.
Simți cum montul tău a intrat în contact.
Contactul a fost stabilit.
Contactul există.
O miime de fracțiune de secundă, pentru că ai lovit și-ți retragi pumnul.
Ca să lovești cum trebuie peretele, lovitura va fi resimțită de montul degetului inelar și de montul degetului mic. Celelalte degete nu trebuie să aibă de suferit prea mult, pentru că ai nevoie de ele să ții țigara, berea, să amesteci zahărul în cafea sau să-ți ungi o felie de pâine cu unt.
Nu vrei să rămâi inapt, vrei să simți durerea. Pentru ca durerea să te ridice. Să te facă să realizezi că trebuie să simți. Durerea fizică s-o bată pe aia psihică, dar nu îndeajuns de mult încât să-ți creeze altă durere psihică.

Dacă o să doară? Da. Îndeajuns de mult încât, de fiecare dată când încerci să-ți miști degetele, n-o să poți. Decât dacă încerci îndeajuns de tare, și durerea o să-ți aducă aminte că ai dat cu pumnul în perete.
O să se umfle? Da.
O să ai vânătaie? Da.
O să existe consecințe pe termen lung? Depinde. De cât de des sau de cât de mult dai în perete. Dacă dai de prea multe ori și prea tare, e posibil să ți se taseze monturile și să arate bușite de parcă ai fi făcut box de performanță. În afară de partea estetică, dacă știi să dai cu stil nu vei ajunge la spital, nu vei suporta ghips, nu va fi nevoie să cheme nimeni ambulanța.
Ca să dai cu stil, ai nevoie de antrenament. Și de stăpânire de sine, încât să nu dai atât de tare încât să-ți rupi mâna.

Consecințe pe termen lung? De fiecare dată când o să vrei să-ți rupi mâna și să te bați cu ea, o să cauți primul perete.

În perete dau persoanele care vor să se calmeze. În perete dau persoanele care știu să tasteze doar cu două degete. Persoanele care vor să se calmeze fără să fie nevoie să ia calmante. Bărbații. Pușcăriașii. Frate-meu. Și eu. 

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

6 zile

Am mai mulți ani decât mi-aș fi dorit să am. Nu fizic, nu legal. Doar în plus. Ani care mi se adaugă de fiecare dată când simt că mi se termină lumea. 

Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că n-ai destul aer, că ai putea foarte ușor mima un accident în fața autobuzului și prea puțini s-ar prinde că, de fapt, n-a fost nici măcar un accident divin, a fost propria ta voință? Tu te-ai dus în fața autobuzului, pentru că lumea ta s-a terminat și nu mai ai pentru ce trăi. 

Lumea mea s-a terminat de multe ori. Și de multe ori mi-am zis că poate nu e sfârșitul. Că n-are cum să fie așa. Că sfârșitul voit ți-l controlezi singur. Fiecare sfârșit e ultimul. Până la următorul. Voit. Fiecare autobuz care te ratează e semnul că nu era autobuzul tău. Un Final Destination inversat. 

De fiecare dată când ți se termină lumea te gândești că pământul e rotund. Că perpetuum mobile. Că, dacă te-a ratat, atunci încă mai poți duce. Că nu ți se dă mai mult decât poți duce și tu încă duci. Cât încă mai poți. Când n-o să mai poți, o să te rostogolești în abis. Dacă te uiți în abis și abisul se uită la tine. Dacă abisul nu te învinge, poate că ești mai tare ca el. De data asta. Și de data viitoare. Și de fiecare dată când abisul o să aibă curajul să se uite la tine.

Nu cred în sfârșituri finale, la fel cum nu cred în puterea ultimatum-ului, în pedeapsa capitală și-n efectul placebo. Cred în mine și-n ce aleg să cred. Cred în că pot și cred în mine.

Ai simțit vreodată că ți se termină lumea? Că nu mai poți respira, că-ți explodează creierul, că dacă dai un pumn în perete s-ar putea să fie mai bine, că o țigară aprinsă de la altă țigară îți face rău fizic, dar bine psihic, că ai înțeles ce spunea ăla cu ”wake me up when september ends”, doar că la tine s-ar putea să fie luna diferită, că lumea ta se termină, o vezi cum se termină și știi că, dacă nu crezi în sfârșituri finale, o poți reconstrui? 

Ai simțit că ți se termină lumea și nu vrei altă lume reconstruită, o vrei pe a ta. Oricât de greu ar fi. Pentru că lumea poate a fost clădită în 6 zile. Eu am o multitudine de 6 zile în care-mi pot clădi universul. Meu.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Meid in Galați - p.1

Nu știu despre alte popoare, da` gălățenii îs dughiți rău. Spurcați din tată-n fiu și, mai ales din mamă-n fiică, gălățenii își apără cu dinții dreptul de a se exprima colorat. Cât mai colorat cu putință. Eu ar trebui să știu, pentru că cele mai dughite expresii le-am adunat de pe la bunici; au trecut cu drept de copyright la Doamna Mamă și-au ajuns curate ca lacrima la mine.
Când spun de colorit, nu mă refer la clasicele expresii de mamă și organe genitale pe care le poți auzi la orice colț de stradă, care-s atât de obișnuit de obscene că nu mai șochează nici dacă le auzi la puradelul de 3 ani. Nu, eu vorbesc aici despre arta penelului colorat, despre stimulul imaginației și triumful ideilor asupra conținutului.

Cum să nu te minunezi de mintea ăluia care a creat expresia ”te doare-n cur măseaua”? Cum să nu-ncerci să vezi anatomic expresia și să-ți dai seama că ești doar un rahat cu ochi pe lângă ăla care a reușit să facă din câcat bici și să și pocnească? Te-ntrebi cine-i autorul? Sulea Spătarul! Cauți să aprofundezi, lula și căciula, că n-ai de unde ști. Și te-nvârți ca un coi într-o căldare, scobind câcatul cu polonicul. N-o mai da atâta de gard, că n-o să afli mai multe. Și mai dă-te-n spirt, omul lui dumnezeu, că mi-ai făcut capul calendar. Mare brânză nu faci, vai de sufletul Maichii Dobriți, c-a-nceput să mă doară la lingurică, of, Boji Boji!
Dacă o faci lată, aia cu du-te-n nu-i de ajuns pentru că trebuie să-ncerci să vizualizezi pizda pizdelor pizdelor pizdelor, ca să-ți dai seama de ce ăla de la colț de stradă e ageamiu, și gălățeanul e tata lor. 
Sufletul lui Avram Iancu e ăla de care-ți aduci aminte atunci când nu mai știi de sufletele cui să mai vorbești. Cădelnița, grijania și anafura se folosesc neapărat pe lângă nervii cu care scoți peri albi altora.
Copilul e copil până nu face ceva de rău și atunci poți să-i spui din tot sufletul câca-m-aș în capul tău de plod cretin.

”Bou, căcănar, alcoolic pedofil și curvar” - neapărat în toată ordinea și fără a omite vreun element -  e aportul meu personal la moștenirea lingvistică și a început deja să prindă rădăcini în conștiința națională. Sper în timp să-mi depășesc strămoșii și să adaug un plus de savoare dulcii limbi dezmierdătoare gălățene.

Pân` la următoarea revelație, pula calului în vârful dealului!

Virusul mariaj

Nici măcar n-o să spun nimic despre cum Facebook devine din ce în ce mai mult un instrument pentru stalkeri. N-o să pomenesc nici despre cum m-a băgat în ceață pentru că mi-a schimbat ordinea butoanelor și, după două zile, tot în stânga mă duc să-mi văd notificările, văd că nu-s acolo, mă paranoia puțin și de-abia după, nervoasă pe ăla care a venit cu inovația, mă mut pe dreapta. Nici un cuvințel.

Azi.
Nu pricep ceva: se ia orice cuplu, înainte de căsătorie. Și sunt ei acolo, împreună, discută dulci nimicuri, despre cum tu ești cea mai drăguță, nu tu ești cel mai motănel, ba nu, tu ești cea mai caramea, ba nu, hush, you make me blush, d`astea. În public vorbesc despre orice: muzică, filme, cum ea s-a enervat că nu și-a găsit pantofi, cum o să fie concediul, culoarea perdelelor, politică, filosofie, mișcarea de rotație a apocalipsei, mă rog, orice.
Se-ntâmplă căsătoria, devin familiști și-ncep să iasă cu familiști aidoma lor. Care discutau și ei înainte tot vrăjelile de mai sus. Dar, imediat, se-ntâmplă metamorfoza. Discuțiile devin serioase. Treci pe lângă ei și cuvintele au iz de mucegai. Parcă-s scoase de la naftalina lu` bunicu`.

Se scumpește kilowat-ul. Cu 8 la sută. Ba nu, cu 12, am auzit eu. Îți dai seama cât o să vină factura la lumină? Că noi consumăm cam 2-300 de kilowați pe lună. Păi, cum să-ți mai ajungă chenzina pentru toate? Scumpiri, scumpiri, da` ziua de chenzină vine cu aceeași bani pe fluturaș. Îi vezi, nu-i simți, au zburat.
Și cu telefonul e moarte curată. Ai văzut cât plătim pentru un impuls? Suni două secunde și PAC! ți-au furat impulsul. Niște hoți! Plus că plătești o căruță de bani și, dacă-ntr-o lună nu consumi tot, nu-ți dă nimeni banii înapoi. Adică ar trebui să ne returneze, dom`le, banii pe minutele neconsumate. Așa, ne trag în piept. Plătim fără să le consumăm. Că dacă depășești minutele, știu să-ți ia banii. Niște pungași!
Da` ai văzut că-n Penny zic că e cel mai ieftin, da`dacă te duci în Real, găsești oferte mai bune? Am dat cu o mie de lei mai puțin pe detergent. Dacă aduni o mie de la detergent, cu 5 de la carne, încă o mie la ulei, ehehei, faci de-un litru de benzină.  Da`-ți iau ochii cu reclama, știm noi, mint poporul cu televizorul, asta fac. Și mai zic că suntem liberi. Au vrut revoluție, da` n-au știut s-o facă pân` la capăt. Dacă trăiam noi atunci...

Mă uit la ei. Fizic, până-n 30 de ani. Mental, parcă o aud pe bunică-mea mestecând în barbă că tre`să se mărească pensiile. Discutând cu vecinele ei octogenare și punând țara la cale, plângându-se de orice, prinzându-și urechile în termeni ”moderni” și sărind de la un subiect la altul, pe motiv de Alzheimer. Ele au o scuză: au între 80 și eternitate. Au prins două războaie și cântecul lor de suflet a rămas ”Trăiască regele!”.
Ăștia ce scuză au să se băbească înainte de vreme? Și-n interval de câteva luni, imediat ce au intrat în rândul lumii mature, pe motiv de mariaj. Să fie așa, ca un virus, când îți pui verigheta, ești contaminat? Altfel nu-mi explic cum oameni perfect capabili să ducă o conversație coerentă se pleoștesc ca găinile beldisite și discută ca boșorogii la o partidă de table, în parc.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

Cine-a furat vara?

Își mai aduce cineva aminte vremea aia, în care vara era vară, și-ncepea de undeva de prin iunie, și ținea până pe la mijlocul lui septembrie? Când un 35 de grade era temperatura medie, și nu trebuia să ieși cu înc-o bluză-n geantă, în caz că te prinde noaptea-n oraș, când știai de dimineață dacă poți sau nu să te duci la plajă și, de cele mai multe ori, puteai, când ploaia era ploaie de vară, nu potop de octombrie, când erau 4 anotimpuri, nu 2, și alea iarnă și toamnă.
Adică, vremurile alea chiar au existat, nu? Nu-s eu defectă și fabric temperaturi care n-au existat niciodată, nu?

A fost odată, demult, un timp în care pe timpul ăsta se cânta ”casa mea de vară e la țară”. Acum îmi vine să m-așez pe pervaz și, cu o figură trasă, zgribulită, să-ncep să triluiesc ”cri, cri, cri, toamnă gri”. Nici fotosinteza nu mi-o mai realizez cum trebuie.

Care a luat vara, s-o aducă înapoi.
Vreau 45 de grade la umbră, vreau să simt cum îmi ard nările de căldură, să simt nevoia să beau 4 litri de apă pe zi, să mi se-ncălzească berea de-abia scoasă de la rece, să mă bronzez doar cât ies să-mi iau țigări, pana mea, vreau o insolație decentă, care să mă țină vreo 2 ore în pat, să visez la cearșafuri răcoroase îmbibate cu iaurt, să-mi doresc să-mi umplu cada cu blocuri mari de gheață, să mi se topească gheața din ginul tonic, să mă ardă asfaltul, să-l văd cum se topește, să-mi rămână pantoful în smoală și-n bitum, să mai pice vreo doi din cauză de năduf, să fie vară de vară, nu surogat jalnic, doar în calendar.

Dacă era vorba de Crăciun, știam că l-a furat Grinch. Da` așa, nici pe cine să dau vina n-am. Care știe cine-a furat vara, să spună. Vreau să schimb vreo două vorbe cu mârșavul.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere

BAC 2003

Mie nu-mi pasă câți au luat bacul, câți l-au picat, câtă fraudă a fost, cine ce șpagă a luat. Nu-mi pasă nici măcar că, de la an la an, concluzia e că România e din ce în ce mai proastă. România, săraca, n-are nici o vină. Nu ea e mai proastă, oamenii care cresc în ea sunt. Și cu bac luat, și fără, tot proști îs. Nu pentru că spune Băsescu că doar femeile albe și culte ar trebui să facă copii, nu pentru că ”geniile ne pleacă în străinătate, unde sunt apreciate”, nici măcar pentru că eu, tu, noi, partea de societate care a luat bacul, a citit în continuare și știe să facă măcar un acord s-a decis să nu procreeze; oamenii în sine sunt proști pentru că proștii sunt ăia care se bagă-n seamă, proștii sunt ăia care, chiar dacă-și iau bacul, tot ”freelanceri la Italea” se fac, pentru că, până la urmă, proștii au tupeu și logoree. Nu-mi pasă.

Și n-aș fi scris despre bac dacă nu l-aș fi auzit pe unu` care și-a dat bacu` cam odată cu mine spunând că el știe sigur, total și fără îndoială că toată lumea a copiat. Că nu se putea să iei bacul nici atunci dacă nu copiai, dar că era așa, mai camuflat și mai ascuns. Că n-a scăzut gradul de inteligență, a crescut vigilența supraveghetorilor. Mă, să mori tu? Zici tu drept? Evident că au fost și la noi discuții. Cine și-a luat sau nu examenul pe drept, care cum a uns comisia, cum e să fii vedetă, să nu dai pe la școală și să treci cu 10, da` eu știu cum am dat examenul. Că nu s-a putut copia și, chiar dacă s-ar fi putut, nu ne-ar fi trecut prin cap. Pentru că era simplu: dacă te prindea, te elimina. Și mie nu mi-ar fi convenit să fiu eliminată din bac. Nici nu se punea problema de proces, media, publicitate; era o chestie de obraz.

Așa că normal că mă umflu ca broscoiul când vine cutare și-mi spune că toată lumea a copiat la bac. Nu, dragă Cutare, nu toată lumea a copiat. Dac-am învățat? Da, pe rupte. Dacă am avut emoții? Da, la greu. Dacă mi-au ieșit câteva fire albe ipotetice din cauza bacului? Da. Că nu m-a ajutat decât să iau o diplomă de facultă care nu mă ajută la nimic, da. Dar că am copiat? Nu. Că mi-a trecut prin cap gândul? Nu. Sincer, sunt 10 ani de atunci. Și-ți dau bacul acum, la română, franceză, istorie, engleză și-ți iau notă de trecere, lejer. Pe psihologie nu mai sunt sigură, da` restul ți le trec și acum.
Nu pentru că eram mai deștepți atunci, nu pentru că erau profi mai buni, elevi mai interesați, sau sistemul nu scârțâia deloc; pentru că bacu` făcea diferența între stau pe banii mei, sau stau pe banii părinților. Pentru că încă mai aveam dorința aia de a încerca studenția ca-n filme. Pentru că, într-un stil masochist, voiam să trec prin faza aia de spălat pahare la bar ca să beau o bere din banii mei, câștigați cinstit. Pentru că eram tânără, stupidă și cu idealuri, pentru că mai credeam încă în plăcerea unei conversații în care să epatezi nu prin statut, ci prin cultură, pentru că încă mai port în mine ideea diferenței între clase, pentru că-mi plac oamenii care știu ce-i ăla Cointreau, care nu au degetele butucănoase și pentru că, la fel de stupid, încă mai cred în superioritatea culturii în fața forței brute.

Și nu cred că, dacă n-ai luat bacul, ești prost. Ești prost dacă dai vina pe altcineva în afară de tine.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De ce copilul tău nu e geniu

Nu știu cum se face că, mai nou, toți micuții sunt genii. Ba genii Mozart, ba genii Nadia Comăneci, ba genii Nureiev, în toate domeniile posibile, chit că încă nu știu să-și lege șireturile și, cel mai probabil, încă nu fac propoziții complete.
Eu înțeleg că tre` să te ocupi de el și să-i inspiri dragostea pentru artă și frumos, că trebuie să-l ajuți să-și descopere talentele ascunse și să-l ajuți să le cultive pentru mai târziu, da`nu pricep de ce i le bagi cu forța pe gât. În cele mai multe cazuri plodul tău n-are nici un talent și tu insiști să-l chinui cu tot soiul de activități în loc să-l lași să râcâie fericit în pământ c-o furculiță și să-ncerce să vadă ce gust au râmele. Crud!

Am avut noroc că ai mei mă ascultau cu juma` de ureche, mă duceau unde miorlăiam eu că vreau și, în secunda doi, când realizam că n-am nici o treabă cu respectiva activitate și decideam că nu mai vreau, mă lăsau dracu` în pace, să râcâi pământul. Am vrut gimnastică, am realizat că nu reușesc să mă cațăr pe bârnă; am vrut înot, am realizat că apa îmi intră în ochi și, mai ales, în urechi; am vrut să cânt, am realizat că am voce de măgar autentic; am vrut să fac tenis, era centrala din fața blocului, de care loveam mingea aia până se isterizau vecinii; am vrut judo, eram prea înaltă; am vrut instrument, mi-a făcut bunică-miu un fluier dintr-o țeavă și i-am disperat pe ai mei până când fluierul ăla a dispărut într-un mod inexplicabil.

Singura chestie de care m-am ținut, a fost scrisul. Și nu pentru că au vrut ai mei, ci pentru că am vrut eu. Printr-a patra am scris cea mai stupidă poezie posibilă, care mi se părea genială. Deja mă vedeam mai ceva ca Eminescu. Da` n-a fost să fie. Mi-am dat rapid seama că poezia nu e de mine, și n-am insistat să-mi public volum cu versuri de genul ”steaua mea e cea mai mare/ea sub soare loc nu are”.

Dar copiii din ziua de azi sunt forțați să fie genii. Copilul vecin e un copil normal, acum că a mai crescut și nu mai țipă din 5 în 5 minute după bunică-sa. E un copil normal în aparență, pentru că nu poți să-ți dai seama cât e de special doar văzându-l și pentru că are niște talente ascunse de care muritorul de rând nu-și poate da seama, decât dacă e vorba de proprii lui părinți. Copilul face balet. N-are nici o treabă. Plod mic, bondoc, care de-abia se ține ca lumea pe picioare. Dar el va fi următoarea stea la Balșoi. Să fie, îi urez. Nu mă deranjează să facă fandări și să poarte poante.

În schimb mă deranjează cumplit că mai e și un mic Mozart. Care face game de la ora 10 dimineața până aproape de prânz. Când eu dorm. Obsedant, repetitiv, un Frere Jacques chinuit pe clape, un Frere Jacques care se răsucește în așternuturi, la fel de tare pe cât mă răsucesc eu. Clapele alea mă fac să am coșmaruri. Mă simt ca-ntr-un thriller. Bun, dar thriller. Și nu merge nici cu perna-n cap, nici cu muzica-n urechi, că răsună alea prin saltea. Repetitiv, obsedant. Și-mi vine să le explic părinților că, dacă plodul ar fi avut într-adevăr talent, acum cânta Sonata Lunii, nu strica un cântecel banal și nesuferit. N-ai cu cine.

Acum aștept momentul în care plodul o să apară cu chitara-n curte zdrăngănind Mariachi și momentul în care o să mai crească, și-o să-nceapă să scandeze din Iliada. Atunci o să pot să-l strâng de gât liniștită, pentru că e pe proprietatea comună și eu sunt în legitimă apărare.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

De ce nu sunt gospodină

Nu-mi plac complimentele. Decât să-mi faci un compliment, mai bine-mi dai cu o cărămidă-n cap. Și nici o cărămidă-n cap nu-mi place să primesc, nu că aș fi încercat vreodată senzația, dar prefer cărămida. Plus laudele. Nu suport laudele. Oricât ar fi ele de sincere, sau de bine intenționate. Mereu mi se par false. Chit că-s sincere. Nu mă complimenta, nu mă lăuda.

Dacă ar fi să mă autopsihanalizez - pentru că Freud e mic copil pe lângă mine, sau și-ar fi luat lumea în cap dacă ar fi fost cazul să mă aibă pe post de client - aș zice că mi se trage din copilărie. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară. Și n-am mai pățit nimic. Din câte știu eu, Doamna Mamă a fumat cu mine-n burtă, a băut și-un pahar de vin, plus că și-a băut cuminte cafeaua de dimineață, menită s-o trezească și pe ea, și pe mine, dar fără să exagereze; nu și-a refuzat nici o plăcere. Și mai bine de atât nu cred că puteam ieși.

Revenind la sechele. De când părinții noștri se adunau frumos la o parolă, un remi, o carte, totul inundat în mod bizar în litri de vin și tone de fum de țigară.Și-ncepeau să-și laude progeniturile, cu ele de față. Care e mai deștept, care știe ce să facă, care poate să-și atingă urechea cu limba, sau care poate să recite toate statele în ordine alfabetică. Nu știam să fac nici una din chestiile astea, dar eram singurul care știa să citească și să scrie de la 4 ani. Normal că eram mândră. Dar, când venea vorba de lăudat în public, preferam să fiu sub canapea, în frigider sau la mii de kilometri depărtare. Și asta a continuat încă câțiva ani. Cât de bine învață, cum nu face Camelia nici o problemă, cum a luat premiu, cum blaolimpiadăblanoteblascrisblablabla.

Dar cel mai urât dintre toate mi-a fost cuvântul ”gospodină”. Nu că eram eu așa. Nu-mi făceam ordine în cameră, nu ajutam mult și miraculos la spălat vase sau la alte tâmpenii de genul ăsta. Practic, nu făceam nimic. Dar, când ajungeam în grădină la bunică-mea, copil crescut la etajul 9 de la bloc comunist, primul lucru pe care-l făceam era să scot iarba rea dintre roșii și să adun gândacii de Colorado de pe cartofi. Nimic mai mult, nimic mai puțin. Și-atunci se trezea oricare să spună că-s gospodină. Mai bine m-ai fi lovit c-o cărămidă în cap.

De când eram mică, gospodină era de rău. Bunică-mea era gospodină. Bunică-mea cealaltă era gospodină. Nu voiam să fiu ca nici una dintre bunicile mele. Plus că aveam viziuni cu negresa aia fără față din Tom și Jerry. Aia era gospodină. Eu eram cineva care aduna iarba și gândacii. În nici un caz bunică-mea, bunică-mea cealaltă, sau negresa din Tom și Jerry. Deci nu mă face gospodină!

Am crescut, și gospodină a căpătat conotații din ce în ce mai negative. Gospodina spală șosete, gătește, face curat în casă de cel puțin 2 ori pe săptămână, gospodina e o femeie tristă, pentru care menajul înseamnă fericirea. Mie nu-mi place menajul. Eu sunt o leneșă care n-are idealuri de spălat șosete de soț și nici de schimbat scutece și nici de șters praful în fiecare zi. Eu nu sunt gospodină.

De ani de zile nimeni n-a mai avut curaj să folosească cuvântul pe mine. Nici motiv, pentru că n-am mai scos iarbă, nici n-am mai adunat gândaci de pe cartofi. Năpasta a venit azi-dimineață. Hrăneam găini. Și m-a prins vecina. ”Ce gospodină ești tu!” Mi-a căzut fața. Am mormăit un ”aham” și-am plecat fără să discut. În tricoul meu negru. Am vaga impresie că-mi uitasem pantalonii în casă. Nu contează. Nici o gospodină respectabilă n-ar hrăni găini în tricou negru, și fără pantaloni. Să se-nvețe minte vecinii mei să se mai uite peste gard!

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!

Jurnalul unei pisici de casă - p.3

Sunt pisică și știu că sunt pisică. Și-n fiecare zi îmi dau seama că humanșii sunt doar niște pisoi care-ncearcă să descopere lumea. Când ai pisoi, trebuie să ai grijă de ei, să le arăți ce e bine și ce nu, să-i înveți să folosească litiera, să se spele, ce să mănânce și ce să bea. Așa e și cu humanșii. Sunt niște pisoi uriași. Și trebuie să-i educi, pentru că-s neajutorați și neîndemânatici.

Încerc de ceva timp să-mi învăț humansul să folosească litiera. Humanșii nu folosesc niciodată litiera, în schimb au o manie ciudată să fure din litiera mea.
Nu știu cum supraviețuiesc fără litiera, dar mă aștept din moment în moment să explodeze, pentru că nu e tocmai sănătos să n-o folosească niciodată.

Întâi am crezut că se ascunde de mine. Că îi e rușine. Așa că m-am făcut că dorm. Humansul n-a folosit litiera.
L-am luat cu frumosul, am tors, am țipat la el, nimic. Se-ncăpățânează să nu. Și mi-e teamă de momentul ăla în care se va umfla ca un balon și va face poc! Amenințarea e iminentă. Pericolul e în aer. Nu știu cât timp o să mai reziste și mi-e milă de el. Dar n-am ce-i face. Încăpățânarea o să-l omoare.
Mă-ntreb totuși dacă, după ce explodează, o să se-nvețe minte.

Încerc să-l învăț și să bea apă. Niciodată nu bea apă, pentru că am urmărit cu atenție castronelul. Nici asta nu e sănătos, pentru că de mâncat mănâncă mult. Și nu bea niciodată apă. Cred că nu-i place castronelul meu.
Așa că am încercat să-i arăt că poate bea și de la canal, direct din chiuvetă. Așa ai posibilitatea să și lingi canalul. Gustul ăla metalic e absolut delicios. Refuză să lingă canalul. Încep să cred că am un human retard.

Și mai încerc să-l conving să roadă chestii. Face bine la dinți. Am ros tot ce se putea roade din casă, în speranța că-mi va urma exemplul. Colțul de la masă, creioanele, cablurile. Tot am ros. Am dinții puternici și curați. Humansul nu acordă foarte mare importanță dinților și se opune rosului. Ba chiar țipă la mine când descopăr ceva nou de ros. De parcă eu țip la el când îmi fură din litieră...

M-am gândit mult. Cred că am nimerit un human cu tendințe sinucigașe. Altfel nu-mi explic de ce refuză litiera, apa, ronțăitul. Treaba lui. Dacă asta vrea, dacă într-adevăr e dorința lui, dacă nu-i pasă că mă lasă singură și părăsită în urmă, așa să fie! De azi refuz categoric să mai încerc să-l educ. N-are decât să se sinucidă în pace!

Dacă nu mă iubește îndeajuns de mult încât măcar pentru mine să se bucure de viață, asta e. O să mă-mpac cu gândul. O să-l las să mă hrănească, să mă mângâie și să mă răsfețe în continuare. Asta ca să-i arăt că nu sunt egoistă ca el. Poate măcar așa învață ceva.

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!

Mi-e rușine cu Isus

Mie mi-era rușine să spun c-adevărat a înviat Hristos. De când eram mică. M-au învățat ai mei că așa e politicos, religios și frumos să răspund când, zeci de zile după înviere, când nu mai vezi picior de ou sau de cozonac, unii țin morțiș încă să te mai anunțe că a înviat. Și bălmăjeam un ”adevărat” rahitic, de-abia auzit, zâmbeam tâmp și făceam pierdut restul frazei. Nu știu cât de retardată puteam să par, da` mi-era rușine.

Aș putea să spun că mamă, ce copil deștept eram încă de pe atunci, ce de întrebări fără răspuns aveam, cum căutam la 6 ani sensul vieții și cum creștea în mine sămânța ateismului, dar ar fi bullshit. Nu eram nici atât de deșteaptă, nici atât de deep. Doar că mi-era peste mână. Bine, mie mi-era peste mână să răspund frumos și când îmi ura cineva ”la mulți ani”, dar era mai acceptabil decât faza cu adevăratul.

Și-acum fac la fel. Mormăi un adevărat și-mi arăt fasolile. Sau mă fac că plouă, și-mi arăt fasolile. Am văzut eu că merge faza cu zâmbitul tâmp. Toată lumea o să creadă că sunt atât de pătrunsă de măreția evenimentului, că explodez de bucurie și că mi-am pierdut cuvintele. Eu nu pot să spun că adevărat a-nviat. Că nu cred neapărat că a înviat. Și chiar dacă, să-i fie de bine. De ce trebuie să mă pună pe mine într-o postură dificilă, 2000 de ani mai târziu?

Păi, nu trebuia el să te facă să te simți bine? Auzi, mă, pe mine nu mă faci să mă simt bine. Mă faci să mă simt ciudat. Până și când spărgeam cuminte ouă, tot nu scăpam de fraza asta. Și-mi plăcea să sparg ouă. Să-l aleg pe ăla care avea să spargă toate celelalte ouă, să ies peste toți ceilalți care credeau că e doar un joc, și le spărgeau doar ca să le mănânce. Spartul de ouă nu e un joc! E o competiție! Iar mie-mi strici competiția dacă mă pui să amestec religia cu războiul ouălelor.

Și, apropo de asta, mie-mi place salata de ouă. O ador. Și nu-mi pasă dacă e din ouă eco, sau din ouă de la găini stresate. Pentru că de asta există găini. Să facă ouă pentru salata mea. Și dacă-mi militezi pentru drepturile găinilor, n-o să faci decât să-mi doresc o salată din 40 de ouă stresate, ca mine timp de 40 de zile după Înviere. Veganii mă stresează la fel de tare ca Isus care ține neapărat să răspund la salut. Despre ei, altădată.

Mi-era rușine să spun c-adevărat, și mă amuză la culme faza aia cu ”îl primești pe Isus în tine?” În Mexic, asta e invitație la sex. Deviez. Pe bune că nu din cauză de masa de Paști. De-abia dacă am mâncat 2 ouă-ntr-o salată. Deviez pentru că mi-e groază, la propriu, că ăștia încă mai respectă tradiția și înc-o lună de acum încolo o să trebuiască să evit salutul ăla. Cu grație și retardare.

Pân` la următoarea dilemă, la bună vedere!

21 de zile

Eu zic că oamenii muncitori, ca mine, sunt discriminați. 21 de zile de concediu pe an, asta-i clar bătaie de joc. Noi muncim 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână, după ce ne-am frecat uniformele pe bănci mizere, ne-am agățat blugii în cuiele acelorași bănci, ne-am frecat coatele pe băncile facultății, am făcut foame în timpul acelei facultăți, ne-am chinuit mintea cu examene care nu ne-au învățat nimic și acum, când ar trebui să fie momentul nostru, 21 de zile de concediu. Bătaie de joc.

Elevii și studenții au mai bine de 3 luni de vacanță și nu produc nimic. Pensionarii au un concediu etern și nu produc nimic. Eu, care produc, n-am destul concediu. Se adeverește faza cu nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Practic, duc pe umerii mei mici economia unei națiuni, și națiunea îmi dă mult mai puțin concediu decât îmi trebuie. Națiunea mă pedepsește pentru că o întrețin. Codul muncii rânjește la mine pentru că-i dau un scop să existe.

Ăla mic și murdar, care așteaptă să lași coșul cu 5 mii în parcare la supermarket face mai mulți bani decât mine și nu muncește. Hălăduiește. Din coș în coș. Ăla nu trebuia să fie la școală? Sau să-și facă lecțiile? Sau să se uite la desene animate, să facă o baie și dup-aia să se culce devreme, că a doua zi are școală? Nu trebuia să devină următoarea generație de om cu prea multe studii și cu prea puțin timp liber? Nu trebuia să știe de mic că banii nu cresc în copaci și că, pentru a face bani, trebuie să muncești din greu? Mă enervează ăla mic și murdar care așteaptă să-mi ia coșul. Mă enervează și ăla mare care face aceeași chestie.

Mă enervează c-am învățat prea mult, că nici un salariu nu se mulează pe cât am învățat, că n-am decât 21 de zile de concediu pe an, că copiii prezenți de 15 ani sunt mult mai dezghețați decât eram noi, că știu mai multe, că-s naturali și inventivi, că eu sunt între studenție și pensie, că statul degeaba nu-mi ajunge, că uneori fac febră musculară de la atâta stat și că statul nu vrea să dea măcar o săptămână de concediu la fiecare lună muncită.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!