Fiii omului cu inima de piatră

Piatră. Piatră de jur împrejur. Piatră-marmură în care poți sculpta, la fel cum Michelangelo și-a sculptat Pieta. Michelangelo avea inima de piatră și-avea inimă doar pentru marmură.
Și cea mai tare piatră, și cea mai scumpă marmură se-nmoaie dacă știi cum s-o privești.
Dacă știi cum să tai printre cristale.
Marmura nu-i dură.
Marmura e moale dacă știi să gândești ca marmura.
Dacă știi cum să ții dalta și s-o modelezi, fără s-o sfărâmi.
Fără să strici marmura. Doar s-o modelezi.

Omul nu-i om, dacă nu greșește.
Greșeala nu-i greșeală, dacă nu doare.
Durerea nu-i durere, dacă nu-i iertată.
Iertarea nu-i iertare, dacă nu vine de la cine trebuie.

Am sfărâmat biscuitele pe care trebuiau să-l mănânce vrăbiuțele. Am furat frunză de viță de vie. Am scuipat împărtășania de la balcon. Am râs de niște măicuțe. Am mințit.
- Ai mințit, Camelia?
- Am.
- Ai făcut ce ai zis că n-o să faci vreodată?
- Am.
- Mai spui vreodată ”niciodată”?

Niciodată nu spune niciodată. Prima lecție. Prima greșeală. Prima minciună.
Eu niciodată - nu mai există demult. Și-o strig la toți dumnezeii, dacă mai există vreun dumnezeu pe măsura strigătelor mele. Dumnezeul vostru.
Dacă al meu există, al vostru a murit demult.

Melodii de demult și-o casetă albastră.

Piatră de jur împrejur. O singură daltă pentru marmura mea.
Fiii omului cu inima de piatră n-au știut că, oricât de piatră ar fi, inima tot inimă e.