Puterea exemplului

Medicul o să-ţi recomande să nu mai fumezi chiar dacă, în timp ce-ţi scrie reţeta, trage nonşalant din ţigară. Şi pe biroul lui de medic, lângă hârtille lui frumos aranjate de medic, tronează pachetul aproape plin. Nu orice fel de ţigări, de obicei filters şi, de obicei, lungi.
O să-ţi spună că nu face bine la sănătate, o să-ţi enumere motivele pentru care ar fi momentul să te opreşti acum, dar va avea la îndemână bricheta să-ţi ofere un foc şi, eventual, colecţia de scrumiere ca să alegi feng-shui.

Preotul o să-ţi spună că nu-i bine să bei chiar dacă, în timp ce-ţi dă cu busuiocul în cap, binecuvântează şi vinul din care a tras cam mult în ziua respectivă. Şi-n sacoşa lui de preot are îngrămădite sticluţe lângă cozonac şi sarmale, şi-acasă-l aşteaptă o cramă-ntreagă, special sfinţită pentru sfinţenia sa. Dar o să-ţi spună că nu-i bine, pentru că-i viciu, şi viciile nu sunt privite cu ochi buni de divinitate. El, având linie directă cu ăl de sus, a primit derogare.

Taximetristul va avea o figură constipată când îl va depăşi unu' cu maşină spaţială şi cu Mach 5. O să spună că nu-i responsabil să conduci în stilul ăla, că din cauza nebunilor de genul ăsta se-ntâmplă atâtea accidente şi toată teoria o să ţi-o ţină în timp ce faţa ta e cu un kilometru în urmă pentru că da, a uitat să ridice piciorul de pe acceleraţie. Şi-arăţi ca un shar pei bătut de taifun din faţă, dar el insistă să-ţi explice de ce e bine să conduci responsabil.

Şi nu-nţeleg de ce unii se-ncăpăţânează să predice opusul a ceea ce fac. Sau de ce se-ncăpăţânează să predice punct. Pentru că e clar că tot după cum mă taie capul fac, indiferent de câte judecâţi de valoare ascult; şi nu se lipeşte nimic de mine pentru că nu-i nimic de lipit, doar chestii minuscule pe care le adun în timp. Pot doar presupune că le place să se audă vorbind.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Le Dauphin

Pensionarii s-au liniştit. N-am mai văzut picior de pensionar de când nu se mai dă Adevărul gratis. Bine, erau câţiva adunaţi acu' vreo două săptămâni, protestând fioroşi din baston împotriva sistemului, unii cerând monarhie, alţii anarhie, şi restul de doi ieşiţi doar pentru că se plictiseau acasă.

Unii vor monarhie, că ţin ei minte că era bine atunci când erau mici şi cântau "Trăiască Regele", pentru că erau defilări, şi fanfară, şi aveau cui spune "maiestate".
Nu mai ţin bine minte cu ce se mănâncă monarhia ori pentru că erau prea kinderi, ori pentru că a început să-i lase memoria şi-ncurcă ce-au trăit cu ce-au văzut la televizor, la nunta prinţesei Diana. Da' vor, vor şi vor.
Bine, pe ăia de încă suspină după Ceauşescu nu-i punem la socoteală; tre' să-nţelegem că, la un moment dat, senilitatea loveşte iremediabil...

N-am nimic cu monarhia în sine. În schimb nu mă pune să-i spun "rege" lui Mihai sau lui Paul, că mi se încreţesc neuronii. E simplu pentru mine: unul a abdicat, celălalt a vrut, a ţipat, a cerut, pân' la urmă i s-a recunoscut o bucată din ce cerea, nah, lumea se schimbă, da' nu văd de ce oricare dintre ei ar fi şi azi "maiestate".

Şi poate cunoscători totali ai istoriei m-ar contrazice total, dar nu înţeleg nici de ce au drept la proprietăţi şi onoruri. AU fost; le-AU avut; le-AU posedat. Trecutul e trecut, chiar şi pentru sângele albastru...

Mda... mă duc să scotocesc prin acte, poate dau de ăla care-mi garanta moştenirea majoră care să-mi permită s-o duc ca un boss de-acu' înainte. Anunţ când puteţi începe să-mi spuneţi "Delfin".

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!

Camera de urgenţe - p.4

Merg cu căştile-n urechi. Muzica dată TARE. Nu pentru că n-aud de obicei, ci pentru c-aşa îmi place mie muzica doar pentru mine: TARE.

Ei, şi faptul că, uneori, trece câte o maşină foarte aproape de mine, şi n-o aud, doar o simt când se şterge de mine, nu mă deranjează teribil. Pân' la urmă există o distanţă de câţiva centimetri între mine şi ea, nu ocup chiar toată strada, poate să se strecoare, ar fi grav doar dacă ar fi tir... În rest, sunt safe pe stradă. Cred că, dacă ar fi nevoie, ar claxona îndeajuns de mult încât să mă prind şi să mă dau la o parte, înainte de a mă face lipie. Cred.

Problema intervine la câini. Nu am mari probleme cu ei, ştiu că tre' să apară la un moment dat, ştiu şi locul şi momentul, dar nu pot trece pe lângă ei cu căştile-n urechi. Pur şi simplu nu pot.

Teoretic e aşa: dacă am căşti, nu-l aud. Nu-l aud cum aleargă fioros după mine, lătrând, mârâind, înjurându-mă-n gând şi vizualizându-mă drept gustarea dintre prânz şi cină. Şi-şi ia avânt, şi mă muşcă cu patos de pulpă. Se agaţă de mine şi refuză să-mi dea drumul. Şiroaie de sânge.
Dar, cum afară-i frig şi-s anesteziată de ger, nici nu-l simt. Încep să merg mai greu, dar îmi imaginez că-i din cauză de zăpadă, oboseală, gheaţă, vânt. Muzica TARE, nu-l aud cum mârâie fioros, cu maxilarul înfipt în picior. Cum nici alţi semeni umani nu prea sunt pe drum, n-are cine să mă tragă de atenţie. Şi-aşa înaintez eu, cu câinele ancorat de mine, pe cine ştie ce melodie, făcând cărare de sânge şi drum de-a drptul pentru cei ce in din urmă, pentru că e mare câinele şi eu nu-l simt cum trage de muşchi.

Şi-aici intervin două variante: ori ajung cu el pân' la muncă, ori se satură la un moment dat şi se-ntoarce în cartierul lui. În ambele variante, din cauză de căşti, nu ajung tocmai intactă la destinaţie.

În nici un caz nu va sări la jugulară, pentru că atunci l-aş vedea şi-aş avea timp să-mi scot căştile şi să evit roşia fântână arteziană.

Partea ciudată e că nu renunţ nici la ascultat muzică, nici nu schimb traseul. Povestea continuă...

Pân' la următorul semn de paranoia, la bună vedere!

Azi, 13

Am vrut să scriu ceva interesant şi premonitoriu. Dar nu m-am putut hotărî.

De câteva zile încoace, e ziua mea. Da, la fel ca-n poveşti, ziua mea ţine mai multe zile, cu toate că nu cresc într-o zi cât alţii în şapte. Cresc în ritm normal şi unii ar spune că-ntr-un moment mă maturizez, şi-n altul redevin copil. Poate că-i aşa. Sau poate că-i metodă de autoconservare. Ca vampirii care dorm ziua, pentru a-şi păstra veşnic tinereţea. Şi amintirile. Şi eu dorm ziua. Asta nu mă face neapărat vampir. Cred.

Bucur spune că aşteaptă momentul în care să-mi vină mintea la cap. Nu ştiu exact care ar fi momentul ăla pentru el, dar am o vagă bănuială că ar presupune program de la 8 la 16, un cont de economii şi nopţi dormite, fără să priceapă că normalul lui nu se pupă cu al meu. Doamna Mamă oricum spune prea multe şi ştie că nu prea aud, deci sunt safe. Unii ar spune că-s cu capul. Alţii că-s rece. Fiecare după cum mă vede sau după cum vrea să mă vadă.

O singură oglindă am. Şi acolo mă văd cum sunt. În momentul ăla. În fiecare moment în parte.

Adun an după an. Oricum timpul e ciudat relativ pentru mine. Unele momente par atât de departe, altele le simt ca şi cum s-ar fi întâmplat acum o oră. Şi-mi place asta, chit că uneori poate fi de-a dreptul confuz.

Şi nu mă plâng. Bine, poate doar puţin şi poate doar uneori. Dar nu mă plâng pentru că ştiu că plânsul face riduri. Şi zâmbetele, dar prefer riduri zâmbăreţe. Şi fiecare moment magic îl păstrez aproape de mine; şi vampirii pot crede în magie, nu?

Şi n-am de gând să trec prin depresia vârstei. E prea târziu acum. Poate peste mulţi alţi ani; sau mai bine nu...

Pân' la următorul 13, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p,116

A safe passage to the next life. Mine.



Enjoy!

Cerşesc complimente

Mă, mă enervează persoanele care spun ceva doar de dragul de a fi contrazise sau compătimite/încurajate după. Mă stresează atât de rău că le-aş bate cu propriile lor mâini. Le-aş interzice să mai tasteze şi le-aş înveli în bandă adezivă. Instinctele mele sadice ating noi limite. Metodele de tortură devin mai rafinate. Am idei din ce în ce mai periculoase.

S-a tuns şi ştie că-i stă bine, dar o să-ţi spună că nu-i tocmai încântată, doar pentru a-i ridica în slăvi coafura.
O să se plângă că nu-i place cum îi stă cămaşa, doar ca să o asiguri că-i stă mirobolant.
O să se plângă că-i urâtă, pentru a aduna complimente peste complimente şi pentru a i se găsi noi calităţi; pentru a-i fi apreciate cele vizibile şi pentru a i se inventa unele noi.
O să spună că-i grasă, doar ca să audă "Vaaai, ce vorbeşti? Ce mi-aş dori şi eu silueta ta..."

O să se plângă de cât e de singură, cum n-are prieteni şi cum lumea o ocoleşte, doar ca să se trezească ţâşpe inşi cam grei de cap care s-o contrazică. "Suntem aici pentru tine, ştii cât contezi pentru noi, blablabla" şi alte bullshit-uri din astea.
O să ameninţe că se sinucide pentru a vedea câţi ţipă "nuuuu! Ai tot viitorul în faţă, n-o face!" şi pentru a-i obliga să-i explice, cu lux de amănunte, toate chestiile faine pentru care n-ar trebui să renunţe la viaţa ei patetică.
O să anunţe pompos că se retrage (din orice) de dragul de a observa câţi încearcă s-o convingă să nu. Cu ce argumente vin, cât de mult se roagă, cât de în genunchi pot ajunge.
O să share-uiască status-uri patetice, ca să ştie toată lumea cât de down e, chit că nu-i. Pentru că e interesant să te dai interesant, şi boem e din nou la modă. La fel şi tristeţea eternă.

Pe bune că am limitele mele de toleranţă. Adică, mi se pare normal să cauţi uneori complimente şi motive; să vrei din când în când să fii băgat în seamă; să ceri atenţie. Dar nu când devine un obicei. Adică nu când 5 din 7 zile faci chestia asta, ba chiar de mai multe ori pe zi. Atunci doar mă enervez, văd roşu, sânge pe pereţi!

Şi nu mă pot opri să nu mă-ntreb cum de încă mai pică unii la fazele astea... Nu s-au prins de şmen? Nu s-au săturat? N-au obosit?

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!

Ne place, da, ne place - p.115

Prima melodie care mi-a trecut prin minte, fără liste interminabile şi fără chef de scris.
Hapi. Doar hapi.



Enjoy!