Pretenţii

Am zis de multe ori că nu-mi plac pensionarii. Că s-ar plânge chiar şi fără motiv, că se simt persecutaţi, că vor mai mult, mai mult, din ce în ce mai mult. Am simţit câteva sprâncene ridicate din cauza asta, pentru că multă lume gândeşte "săracii pensionari, care mor de foame, care fac atâta hau-hau pentru că n-au bani, pentru că i-am uitat, pentru că nu ne pasă că ei au cotizat o viaţă întreagă."

Am spus-o, şi-o repet: pensionarii care chiar au motiv să se plângă, cei cu pensiile mult mai mici decât ultimul nivel al decenţei, cei care chiar se chinuie să supravieţuiască, nu se plâng. Nu-i auzi, nu-i vezi. În general cei care se plâng, sunt cei care au pensia cât salariul meu. Dar lamentările le dau un scop în viaţă; nu se simt fericiţi dacă nu s-au plâns măcar o dată-n zi despre cum îi jupoaie guvernul, despre cum au ajuns bătaia de joc a societăţii, despre cum e din ce în ce mai greu pentru bieţii pensionari să ducă un trai decent de pe o zi pe alta.

Ultima chestie care mi-a sărit în ochi arată cam aşa: cozi organizate la Adevărul de seară, care e gratis. Pensionari care aşteaptă Adevărul, cu sacoşele după ei, pentru a lua maldărul de ziare şi a-l vinde, mai apoi, la maculatură. Ăi mai întreprinzători, îl vând chiar la 5 mii bucata pe la vecinii care nu prea ies din casă. Şi stau, frate, şi aşteaptă ziarul ăla, care e făcut să fie gratis, pentru toată lumea, şi epuizeaqză stocul, ca lăcustele. Nu m-ar mira să se ia la bătaie între ei, pentru că unul a luat cu un ziar în plus. Şi nu, nu sunt pensionari prăpădiţi, care tremură după o pâine; sunt pensionari raşi, tunşi, frizaţi, puşi la 4 ace şi-un bold, care n-o duc nici rău, nici la limită, dar vor mai mult, pentru că lor li se cuvine totul, şi clar ce e mai bun. De la locul în autobuz, la pensii mai mari, la medicamente gratis, la - eventual - alimente gratis, pentru că, de, ei sunt pensionari şi tu nu.

Dar nu despre Adevărul vreau să vorbesc azi. Azi vă voi prezenta pensionarii tipici, pe care îi cunosc de când eram mică, pentru simplul ghinion că fac parte din familie. Ca ei sunt toţi pensionarii pe care-i au drept prieteni, tot cercul în care se învârt, deci nu e un caz singular.

El e fost medic. Tehnician dentar, mai exact, care a profesat mult timp după ce a ieşit la pensie. Pentru a pune ban lângă ban. Pensia e pe măsură. Ea a prins un val propice şi da, ia pe lună cât iau eu, care muncesc în fiecare zi. Amândoi, adunaţi, sunt mult peste limita medie. În ultimii 5 ani au schimbat 3 maşini. Noi, în nici un caz la mâna a doua, pentru că se respectă şi vor numai cei mai bun.

În ciuda acestui fapt, la ei am auzit prima dată:
- "Am fost la restaurant, mâncarea nu era foarte bună, era cam arsă, avea mult prea mult ulei, dar am mâncat-o că, de, o plăteam oricum." (Da, au făcut indigestie. S-a rezolvat cu tubul de Scobutil).
- "Se scumpesc alimentele, deci am cumpărat 30 de kile de zahăr, să avem." (Zahărul ăla a atins venerabila vârstă de 6 ani. Încă mai e în cămara lor).
- "Am dat peste nişte medicamente care au expirat, dar le-am luat. Doar nu era să le arunc, am dat bani pe ele, doar!" (Nu, n-au păţit nimic de la ele. Presupun că le-au luat cu rândul).
- "Mi-am luat ghete. Cum să le port acum? Sunt noi." (Ghetele alea îmbătrânesc şi acum în cine ştie ce şifonier).
- "Am cumpărat o haină de blană... O frumuseţe! Ei, cum s-o port? De-abia am cumpărat-o!" (Haina aia a ajuns felul preferat de mâncare a moliilor).
- "Aş sta şi eu la Adevărul, dar mă supără picioarele. Şi-n plus, nu ştiu dacă aş reuşi să iau vreun exemplar, că se-nghesuie ceilalţi. Nu le mai ajunge!" (Nu, n-au nevoie de banii de la centrul de reciclare. Dar un ban în plus e binevenit).
- "Poţi să ne împrumuţi cu 10 milioane până la pensie, ca să repar maşina? N-aş vrea să stric dobânda scoţând de la bancă..." (Normal, banii trebuie să stea să facă pui. Cum să-ţi strici dobânda? Ar fi blasfemie).
- "Am vândut frigiderul cel vechi. Da, era stricat, nu mai mergea, dar am zis că are nevoie de ceva reparaţii şi l-am vândut." (La jumătate din preţul unei combine frigorifice noi).

Şi da, repet, e chestie reală, oricât de neverosimilă vi s-ar părea. Şi, repet, nu sunt singurii. Toţi cu care stau la cafea, la o parolă, la o şuetă sunt la fel. Îi evit pe cât pot. Dar, din când în când, mai aud câte o chestie care mă face să explodez. Şi-atunci îmi găsesc rapid ceva de făcut, pentru că ei au 80 de ani, iar eu mai am destul până să ajung la respectabila lor vârstă. Şi clar din cauza asta nu-i pot înţelege, nu?

Am mai zis-o: dacă dau semne că încep să fiu măcar pe jumătate ca ei, rog să fiu împuşcată.

Ăştia sunt parte din pensionarii care se plâng cu fiecare ocazie pe care o prind. Şi de asta nu-i compătimesc; pentru că nu pot compătimi ceva ce n-are nevoie de chestia asta, dar care o cerşeşte la fiecare minut. Nu. Nu-mi plac pensionarii. Şi, sincer, dacă mai aud vreunul lamentându-se lângă mine, ţineţi-mă bine. S-ar putea să nu mai reacţionez foarte paşnic.