Zidul plângerii

Nu e nici un secret pentru nimeni, că femeile se plâng. Şi se plâng mult, nu glumă.
Că le-au obosit genele de la mascara, că le dor picioarele de la tocuri, că au o durere matinală după cele 12 ore de muncă prestate fără pauză, că li s-a terminat pudra aia perfectă, că nu au mai găsit rochia pe care au văzut-o ieri, că au febră musculară de la 500 de abdomene, că li s-a stricat manichiura, că idiotul ăla şi-a permis să facă o remarcă de prost gust la adresa lor, că şoferul de taxi conducea mult prea repede, că li s-a stricat sistemul de frână, că prietena cea mai bună nu mai are timp de o cafea, că au fost ignorate în timpul Cupei Mondiale, că frigiderul bâzâie ciudat, că nu pot desface borcanul cu gem, că le-a chinuit un ţânţar toată noaptea, că le-a intrat câinele în călduri, că li s-a terminat ceaiul, că loţiunea anticelulitică nu dă rezultate, că s-au săturat de fructe, că nu găsesc crema de faţă ideală, că li s-a rupt tocul, că şi-au rupt spatele din cauză de prea multe sacoşe cu pantofi, că rujul nu rezistă decât 5 ore, că aia e aşa, că li s-a-ntâmplat nu ştiu ce, că nu le convine nimic, că s-au săturat de tot.

Şi pe bune dacă nu le înţeleg. Cum să nu înţeleg toate lamentările când dacă am eu ceva de comentat ştie tot oraşul? Când dacă am chef să mă plâng se lasă cu discuţii filozofice, pe durata a câteva ore, pentru că trebuie să despic firul în patru, să găsesc scuze, soluţii, să creez scenarii, să-mi dau seama ce a gândit că am gândit eu că ar gândi atunci când a gândit persoana care m-a călcat pe ficaţi. Deci, înţeleg total şi ştiu şi că o lamentare bună e făcută cu stil, strategic aşezată în zi astfel încât să ocupe măcar două ore, metodic aranjată pentru a da frâu liber la replici plângăcioase.

Ce nu înţeleg e faza următoare:
Noi, femeile, trebuie să suportăm ce e mai greu. Nouă ne sunt rezervate cele mai nasoale chestii, noi suferim pentru frumuseţe, noi suntem chinuite, maltratate, brutalizate. Să ne înţelegem că azi nu e vorba nici despre violenţa împotriva femeii, nici despre egalitatea între sexe. Nu, azi vorbim strict despre chestiile făcute de femei, pentru femei.

Să purcedem, deci.
1. Prima chestie, şi cea mai gravă, este faza cu menstruaţia. Câte femei nu îşi blestemă zilele în acea săptămână? Câte nu privesc cam câş către bărbaţi, pentru că ei nu au aşa ceva? Câte nu i-ar sugruma puţin, pentru a simţi şi ei chinurile prin care noi, bietele femei, lipsite de apărare, trebuie să trecem lună de lună?
Şi mă gândesc eu aşa: păi, sincer, nu-i vina nimănui că noi avem şi ei nu. De pe undeva de pe la 12 ani, începi să te obişnuieşti cu gândul ăsta. De ce şi peste 20 încă mai consideri că e o nedreptate, o conspiraţie, o tragedie? Nu ai parte de ce e mai rău, pur şi simplu e o chestie pe care o ai, de care o să scăpi la un moment dat, dar până atunci asta e... Te plângi de durere, de indispoziţie, de stare generală nasoală, dar nu de marea nedreptate care ţi s-a făcut pentru că tu eşti femei şi ceilalţi bărbaţi.

2. Câte nu trebuie să suportăm noi pentru frumuseţe?
Asta mă dă pe spate. Şi aici sunt mai multe subcategorii care, combinate, duc la apogeul plângerilor feminine:
- pentru frumuseţe, noi trebuie să suportăm ritualul ăla dureros, usturător, chinuitor de-a dreptul, al epilatului.
Păi, în primul rând, există modalităţi care să diminueze gradul de durere provocat de epilat. Fiecare şi-l alege pe ăl de i se potriveşte. În al doilea rând, nu trebuie să suporţi epilarea decât pentru că vrei tu să arăţi bine, pentru tine, nu pentru ceilalţi. Dacă n-ai vrea chestia asta, ai scoate la vedere 2 picioare păroase, pufoase şi cârlionţate, de sub fusta aia creion, pe care o asezonezi cu o pereche de tocuri. Dacă n-ai vrea chestia asta, te-ai mulţumi cu statutul de păroşenie şi ai trece mai departe.
Nu, epilarea n-o suporţi. Epilarea o faci pentru că vrei să ai grijă de tine, pentru că e normal să alegi esteticul. Şi nu doar femeile sunt chinuite cu epilarea, există şi bărbaţi care aleg "calea ce dureroasă" pentru a scăpa de păr. Nu mai e demult un atribut al femeii. Reluăm, nu e nici o conspiraţie, şi nu trebuie să suporţi chestia asta, o faci din proprie iniţiativă.

- trebuie să suportăm cerceiii, care ne înfrumuseţează dar care, mai târziu, se fac vinovaţi de lungirea lobului urechii, care va arăta inestetic.
Nu, nu suporţi cerceiii, îţi face plăcere să-i porţi. Lobul lungit vine ca o consecinţă a faptului că ţi-au plăcut cerceii bogaţi, grei, cu care ai arătat atât de bine.

- trebuie să suportăm aparatele alea de curbează genele, lentilele de contact pentru că ochelarii sunt so last year, inelul pentru picior care e inconfortabil dar se vede atât de bine, placa aia care arde la un moment dat părul, dar fără de care rişti să arăţi ca o vedetă disco din anii '80, manichiura franţuzească pe care o faci atât de greu, dar care îţi creează nişte mâini superbe, dresurile care, la un moment dat, pot crea o senzaţie de mâncărime, dar care fac piciorul atât de frumos, tocurile cui de la care te pot durea picioarele, dar fără de care nu te-ai mai simţi atât de bine în pielea ta, gene încărcate de mascara la care nu poţi renunţa pentru că le lungeşte, le dă volum şi-ţi fac o privire aparte, ore la coafor pentru nişte şuviţe care-ţi dau mai multă încredere în tine, şi câte şi mai câte.

Să ne-nţelegem, nu le este rezervat femeilor ce e mai rău. Toate torturile astea sunt inventate de femeie, pentru femei. Nu te obligă nimeni să le foloseşti, te simţi chinuită cu ele, dar fără ele ai fi un om mort. Mai trist, cu mai puţin je ne sais quoi, mai nearanjat, mai neîngrijit, mai fără ocupaţie.

Dar e foarte fain să ai de ce te plânge, să poţi scoate ochii cuiva cu "uite câte suport eu pentru tine" când, de fapt, toate sunt făcute cu bună ştiinţă şi fără a fi obligată de nimeni. Şi, să fim serioşi, parcă te simţi mai bine cu coafura aia dacă ştii că ai subliniat prin câte ai trecut pentru a ajunge la rezultatul perfect, decât dacă ai spune simplu "m-am coafat".

Da, femeile au un dar înnăscut de a se plânge, de a sublinia cu carioci colorate toate sacrificiile pe care le fac pentru frumuseţe. Eventual cu săgeţi şi pancarte. Dar le şi place la nebunie să fie compătimite pentru chestiile prin care au trecut şi admirate pentru rezultatul final, la care au ajuns atât de greu.