The others - p. 2

Aceasta este o postare în care mă plâng.
Povesteam nu de mult despre cum unii par să nu mai încapă de mine, despre cum am atins un nivel de notorietate pe care nu mi-l doream, despre cum mă rog ca, atunci când ies la ţigară, să nu mă nimeresc lângă colegii de la 1.

N-am nimic cu ei. Sunt convinsă că unii dintre ei sunt chiar ok, că-şi văd de ale lor, că au şi altă viaţă în afară de aia pe care o exploatează la maxim la muncă. Se pare însă că ceilalţi au ajuns la performanţa de a transforma ceea ce ar trebui să fie doar "profesie", în raţiunea de a trăi.

Să mă explic. Eu mă duc la muncă. În momentul în care am ajuns, singurul lucru care-mi stă în minte e cum să plec mai repede. Minunate sunt zilele în care, de la o anumită ora, nu mai avem ce face, şi-mi iau frumuşel foaia de concediu fără plată, o semnez mai rapid ca Speedy Gonzales şi ies mai ceva ca Road Runner pe uşă. Pe bune dacă nu se vede doar urma de praf în spatele meu. Pentru că da, muncesc pentru bani, dar orele alocate mie sunt mult mai importante; pentru că n-am înţeles şi nu cred că voi înţelege vreodată replica "ce să fac acasă?"; pentru că munca e doar muncă, iar viaţa mea se desfăşoară undeva, departe de job.

Nu, mă, că vezi tu, că unii vin la muncă din plăcere; din plăcerea de a socializa, de a afla ultimele noutăţi, de a discuta ce vedetă şi-a mai făcut liposucţie şi ce s-a mai întâmplat în ultimul episod din "trădaţi din dragoste". Machiaj, nunţi, sarmale, viaţa din dormitor a lu' cutare cu care n-ai nici în clin nici în mânecă şi n-o să-l cunoşti never ever, cum a putut să se îmbrace aşa, care au fost motivele din spatele sinuciderii nu'ş cărei vedete, ce s-a mai întâmplat în Sudan, ce conspiraţie mondială e mai la modă, este sau nu rozul o opţiune pentru pereţii bucătăriei etc, etc, etc.

Şi-am mai spus deja, ai mei mă lasă rece; colegii, adică. Îi ştiu, ne salutăm, ba chiar şi mai fraternizăm dacă se întâmplă să întârzie salariul, dar atât. Dacă eu ştiu ce culoare au cerşafurile lor, e pentru că mi se termină bateria de la mp3 player, şi durează vreo 2 ore să se încarce. Dar asta nu înseamnă că despre mine ştiu mai mult decât vârstă şi nume de familie. Pentru că nu simt nevoia să-mi afisez preferinţele şi opţiunile pe mouse pad-ul de la muncă.

Deci nu ei sunt cei care m-au enervat, ci eternii, veşnicii şi omniprezenţii colegi de la 1. Nu există zi în care să trec pe lângă ei, sau să treacă pe lângă mine şi să tacă. Să tacă, adică să nu zică nimic.
Astfel, dacă mă duc să cumpăr ţigări şi se întâmplă să fie prin preajmă, se caţără literalmente pe geam, mai să-şi frângă gâtul, pentru a vedea ce cumpăr. Dacă, doamne fereşte, îmi cumpăr tampoane, cum să nu ştie ei acest amănunt de o importanţă vitală? Sau, mai rău, dacă fac carecumva trafic cu agude închiriate fără să vadă ochişorul lor critic?

Mai nou, nu pot urca sau coborî scările fără ca unul dintre ei să mi se aşeze ostentativ în faţă, lucru care stârneşte valuri de hohote de râs. Poate o fi ultima glumă în trend, dar pe bune dacă eu înţeleg acest tip de umor. Şi se dă cocoş, uitându-se conspirativ la ceilalţi. Dacă acelaşi individ e singur, nici nu mă vede, trece regulamentar pe lângă mine, îşi urmează traiectoria bine definită. Dacă sunt în grup, parcă dă strechea-n ei...

Cele mai noi denumiri pe care mi le-am auzit au fost Satana şi Marylin Manson. Auzită într-o zi în care aveam un tricou cu o girafă simpatică, râzând în hohote. Şi mă gândesc, poate simbolurile au fost inversate. Poate girafa e noul bugabu, cel mai nou semn al diavolului, iar dacă aş fi venit cu un set nou nouţ de pentagrame şi cruci întoarse, asezonate cu un tricou Cradle of Filth aş fi fost încoronată cea mai tare sfântă, după sfânta Filofteia... Cât despre vrăji malefice şi cazane cu poţiuni magice, nu pot spune decât că, dacă la un moment dat se întâmplă să-şi rupă gâtul pentru că nu se uită pe unde merg, ci după persoana mea ultramegaimportantă, clar e din cauză că am făcut păpuşi voo-doo cu o seară în urmă. Beware!

Inutil să spun că m-am examinat cu atenţie în oglindă. Nu-mi ieşiseră corniţele la vedere, nici pentagrama de pe frunte nu se vedea, bine ascunsă fiind sub un strat gros de fond de ten. Cât despre ochii roşii, erau bine mascaţi de lentile albastre de contact. Colţii de vampir nu-mi apar decât mult după 12 noaptea, când deja taxi-ul mă lasă cuminte în faţa porţii, solzii i-am acoperit cu piele de bebeluş nenăscut încă, foc pe gură nu scuip în public decât în situaţii limită, şi-n nici un caz dacă sunt mai mult de 3 persoane...

Dar, legenda continuă. Chiar sunt curioasă cât timp o să le ia până să se plictisească. Ori poate vor avea mereu noi idei despre ce şi cum fac, pentru a perpetua mitul. Şi da, ştiu şi eu faza aia, conform căreia, dacă nu eşti vorbit, nu eşti interesant. Dar cum naiba am ajuns eu să fiu interesantă pentru un grup de persoane care fac concurs "cine scuipă mai departe", sau "cine sparge cel mai repede cele mai multe seminţe", zău dacă-mi pot da seama...