Mingea şi arcuşul

Azi mi se trage de la două chestii distincte: Cupa Mondială de Fotbal şi un post de televiziune care s-a gândit să-şi crească audienţa.
Despre ce e vorba, de fapt? Despre ce primează ca valoare în ziua de azi, în România de azi şi de cum pun unii problema pentru a "evidenţia" potenţialul artistic. Acestea fiind zise, să purcedem la disecţie.

1. Cupa Mondială. Bineînţeles că n-am nici un dinte împotriva ei. Ba chiar, mică fiind îmi plăcea să mă uit la deschidere, mai prindeam şi câte 5 minute de joc propriu-zis, după care mă plictiseam teribil şi mă întorceam la ale mele. Când mă jucam cu tata "de-a fotbalul", eu eram Hagi, el Ducadam. Numai că el şuta şi eu eram în poartă. Mă rog, fotbalul m-a fascinat în măsura în care mingea era la mine în teren, nu se jucau alţii cu ea. Şi înţeleg că e un sport, că mulţi îl practică - din plăcere, sau ca meserie -, că are şi el utilitatea şi frumuseţea lui. Că se bagă bani frumoşi şi se scot bani şi mai frumoşi doar pentru 22 care aleargă ca nebunii să pună piciorul pe minge. Că deja e un cult al fotbalului. Că mulţi şi-ar da urechea stângă pentru un loc în cine ştie ce echipă de divizia A.

Asta o înţeleg. Ce nu înţeleg e faptul că se bate atâta monedă pe viitorul viitorilor fotbalişti. Dacă s-ar putea, s-ar crea o naţie întreagă de alergători după minge. Nu mai contează ăia de folosesc arcuşul, ăilalţi de utilizează pana, adică ăi de au talent artistic, nu sportiv.
Ce înseamnă să-ţi foloseşti capul, faţă de capacitatea de a alerga ore în şir? Ce contează că unii au memorie, condei, ureche muzicală, dacă nu-i ţine să fugărească mingea dintr-o parte în cealaltă a terenului?

Burse pentru copiii fotbalişti; alocaţie pentru ceilalţi. Şi nu spun că statul ar trebui să sponsorizeze copiii cu talent artistic. Departe de mine gândul. Fiecare e pe cont propriu. Dar când vezi că fotbaliştii câştigă mult frate, pentru că îi ţin plămânii să alerge, iar un cântăreţ de fanfară, care a studiat muzica, şi-a spart creierii cu note, şi repetiţii, şi cultură la greu ia 7 milioane pe lună, ţi se cam rupe inima.
Şi când vezi că puştimea ridică altare pentru Hagi, şi Bănel Nicoliţă, dar habar n-are cine este Angela Gheorghiu sau Mariana Nicolesco, te cam ia cu năbădăi.
Adică, să ne-nţelegem, rezumatul ar arăta cam aşa: poţi să fii tu bun până-n pânzele albe, poţi să-şi rozi coatele învăţând şi să pleci năuc de la repetiţii; dacă ceea ce ai învăţat nu e dribling, henţ şi fault, tot degeaba.

Apreciem mai mult muşchii, nu creierul. Dar, sincer, muşchii pot fi lucraţi. Creierul îl ai sau nu.

2. După cum spuneam, o campanie lansată de nu'ş ce post de televiziune, care are ca scop strângerea de fonduri pentru trei copii talentaţi, dar fără posibilităţi financiare. Nimic ieşit din comun, până aici. Vor să le crească rating-ul şi, în acelaşi timp, să mai facă şi-un pui de bine pentru câţiva oameni.

Ce m-a deranjat a fost maniera în care era prezentată chestia asta; ceva de genul, statul român şi societatea nu fac nimic pentru aceşti copii talentaţi, obligaţi să se descurce singuri, să-şi cumpere corzi pentru vioară, şi materiale de studiu, şi să mai şi mănânce.

Păi, stai, frate, aşa. Ce treabă are societatea cu talentul lu' cutare? Ca ei, sunt mulţi. Care trag de nu mai pot, şi ajung undeva sus, sau la cules de căpşuni, în Spania. Fiecare după puteri şi voinţă. Da' ce-ar mai fi să se apuce statul să sponsorizeze fiecare talent în parte? Păi, n-am mai avea economie - pe care, oricum, o târâm cu greu -, am avea numai burse talentate.

Eu ştiu una şi bună: dacă ai talent, şi-ţi place ceea ce faci, păi studiezi, frate, la capăt de lumânare, mănânci un colţ de pâine pe zi, şi-apoi, când ieşi pe scenă, îi laşi pe toţi cu gura căscată. De-abia apoi poţi emite pretenţii. După ce ai dat din coate şi ai, cât de cât, un renume. Nu când eşti încă în faşă - artistic vorbind - şi crezi tu aşa, că ţi-ar plăcea să fii vedetă.

Şi mie mi-ar plăcea să-mi vină banul gros, să am pancarte şi să fiu comparată cu Colette; da' n-am tras statul de mânecă să-mi semneze cecul pentru a face chestia asta. Şi sunt destui care încearcă să facă ceva pe cont propriu, fără să-ntindă mâna şi să aibă pretenţii de susţinere, înainte de a dovedi că sunt buni de ceva. Aşa că de ce atât tam-tam? Rating, fireşte. Sensibilizarea opiniei publice, desigur. Dar copiii talentaţi care au nevoie doar de o şansă pentru a dovedi de ce sunt în stare, mă lasă rece. Să-şi creeze şansa, să lupte pentru ea, şi de-abia dup-aia o să zic "chapeau!"

Până atunci insensibilitatea mea nu va fi gâdilată decât de cei care chiar n-au cum să se apere, de cei care n-au cum să-şi creeze o şansă; în speţă de bătrâna care cerşeşte tremurat pe bordura de lângă Tribunal, şi de către câinii vagabonzi.

Pentru că da, mă disperă lupta dintre muşchi şi minte, dar mai tare mă calcă pe ficaţi chestiile lacrimogene pe care ne scremem să le găsim în sărăcia de lângă noi. Poate că în fiecare e un viitor Mozart, Michelangelo, Carusso. Dar nu mi se pare corect să acordăm primului venit titlul ăsta, doar pentru că privirea lui sensibilizează şi viaţa lui pare o telenovelă. Mi s-ar părea mai corect să alegem înainte de a culege. Pentru că o şansă dată şi nefructificată e egală cu zero. Şi ar fi timpul să ne fi săturat de lacrimogen şi să privim mai pragmatic, mai realist. Părerea mea.