Camera de urgenţe

N-am fost un copil bolnăvicios. Da, a fost nevoie să-mi scoată cu forţa amigdalele. N-a fost o experienţă foarte plăcută, mai ales că m-au legat de scaun pe motiv de violenţă excesivă şi, să ne înţelegem, aveam 4 ani pe vremea aia. Mă intoxicam extraordinar de des, dar nu mă deranja acest lucru, pentru că nu presupunea nici cel mai mic efort din partea mea. Cea mai tare intoxicaţie ever am avut-o pentru că am mâncat portocale în exces, dar asta nu m-a făcut să am un dinte împotriva lor. Dimpotrivă, le-am apreciat mai mult, pentru că avuseseră tupeul să-mi stea în cale. Am răcit, am avut cam tot ce se cheamă vărsat de vânt sau variaţiuni pe aceeaşi temă, dar nu mă vedeai leşinând la fiecare fir de curent, nici tremurând la gândul de a lua pastile.

Reluând, n-am fost un copil bolnăvicios. Am fost mai mult predispusă la accidente; acum, că am crescut, tind să dau vina pe zodie pentru consecvenţa cu care mă lovesc de unitatea centrală, cu toate că e în aceeaşi poziţie de secole, sau pentru faptul că n-am nici o jenă să mai iau, din când în când, câte un cap de colţul casei. Nu-s eu de vină, doar că merg mai curbat...

Dar faptul că n-am avut contact cu prea multe boli, n-a însemnat că n-am putut să-mi dezvolt o latură să-i zicem... fantezistă în materie de termeni medicali.

M-a învăţat tata că, atunci când cad, e recomandat să mă sprijin în genunchi şi-n palme, pentru a evita riscul de-a-mi sparge vreun dinte sau, mai rău, de a mă trezi cu nasul julit sau vreun cucui estetic în frunte. Din acest motiv am avut mai mereu palmele julite şi genunchii vineţi. Nici acest lucru nu mă deranja teribil. Vânătăile veneau şi plecau, deja mă împrietenisem cu ele, chiar nu-mi puteam imagina cum ar arăta genunchii mei fără vreo urmă cât de mică. Până când... Am aflat despre apa la genunchi.

M-a bântuit imaginea unui genunchi umflat de apă, cu care trebuie să te duci la medic, să îndepărteze frumuşel pielea, să sece izvorul din genunchi, să cureţe şi să refacă biata construcţie, şi-apoi să pună tot la loc şi să te trimită cu un şut în fund înapoi acasă. Mi-am studiat genunchii zdreliţi, i-am ascultat, palpat, puricat non-stop, să mă asigur că nu e nici o fântână în ei, că sunt ok, că n-am nevoie de o vizită la medic pentru a-i "seca". Problema era că, de fiecare dată când uitam de ei, se trezea bunică-mea: "tu ai genunchiul cam umflat...să-i spui maică-tii să te ducă la un doctor, să n-ai apă la genunchi!" Şi pune-te, Camelia, din nou pe examinat, că bunica e înţeleaptă şi, la fel cum vede şi-n somn că ai făcut vreo tâmpenie, în mod sigur poate vedea şi apa invizibilă de la genunchi, şi clar are dreptate, şi ţie ţi-e dat să mori nu de bătrâneţe, nici din cauză de accident, ci din cauza pârdalnicului de genunchi care se încăpăţânează să ajungă pe pământ înaintea ta, doar pentru a te proteja de-un posibil cucui.

În perioada aia ajunsesem să îmi doresc cucuie mai degrabă decât genunchi juliţi. Chit că erau inestetici. Până am aflat că un cucui poate duce la leziuni craniene, şi de la o lovitură la cap poţi muri mai rapid şi mai sigur decât de la un genunchi zdrelit, aşa că am reluat activitatea împiedicat, sprijinit în genunchi şi-n palme, pentru a evita să-mi deranjez activitatea cerebrală.

O altă chestie care mi se părea teribil de nasoală suna în felul următor: pietre la rinichi/fiere. Frate, suna oripilant. Adică îţi cresc lângă rinichi (sau, mai grav) în interiorul lor, nişte pietre. Şi era perioada în care văzusem eu cam cum arată pietrele de moară, şi cât sunt de mari, şi de rotunde, şi de grele, şi nu puteam vizualiza decât cum bietul rinichi e înconjurat de multe pietre de moară, cum nu te mai poţi mişca de răul lor, cum trebuie să te opereze ca să ţi le scoată. Partea bună era că, dacă te opera de ele, exista posibilitatea să ţi le dea acasă, şi atunci ar fi fost şmecherie curată să te mândreşti cu ele pe la plozii de la bloc, spunând ţanţos "astea-s pietrele mele de la rinichi". Dar ezitam între mândria de a avea un obiect atât de rar expus în bibliotecă şi operaţia care le-ar fi scos la suprafaţă.

Inutil să spun că o bucată de timp am băut doar apă fiartă, ceea ce era, conform opiniei avizate a bunică-mii, una dintre metodele de prevenire a sus-numitelor pietre. Şi era naşpa apa fiartă, şi avea un gust specific, şi nu se compara cu apa de canal, bogată în nisip şi cu gust delicios de clor, dar ce sacrificii nu făceam eu pentru a evita o vizită la medic...

A urmat faza cu diabetul, care te condamna la o viaţă întreagă fără dulciuri. Concluzia am tras-o pentru că auzeam constant: "dacă mai mănânci atâta zahăr, o să dai în diabet..." Normal că nu pricepeam cum ai putea să dai în diabet, şi de ce ar fi ăsta un lucru rău; adică, diabetul era rău. Dacă dădeai în el, însemna că faci o faptă bună, dar toată lumea o spunea ca şi cum acest lucru n-ar fi fost de dorit deci, de teamă să nu trebuiască să duc o viaţă întreagă fără dulciuri, mâncam ciocolata mai lent, mai strategic. În loc să mă chinui cu ea o oră, îi alocam o oră jumate. Asta însemna că reduceam din dulciuri, şi probabilitatea de a face diabet scădea cu fiecare minut în plus între pătrăţelele de ciocolată.

O tragedie majoră a fost când am aflat că o colegă de joacă a făcut hepatită şi a trebuit să stea ceva timp în spital, şi că hepatita asta mai e şi molipsitoare. Pentru că la hepatită te îngălbeneşti, şi constatasem eu că nu mi-ar sta grozav galbenă. În plus, deja mă ataşasem de pielea mea albă şi n-aş fi schimbat-o nici în ruptul capului pe una galbenă. Şi cum galbenul cel mai galben era ăla de-l foloseam la pictatul soarelui, un galben galben de tot, îmi imaginam că tot aia e nuanţa pe care o capeţi din cauză de hepatită, şi era cam ostentativ să apari atât de colorat în public. Pentru că am aflat că hepatita fetei se trage de la o îngheţată cam veche, am evitat un timp acest desert. Un timp mai mult, pentru că nu încetam să asociez vafele - eternele vafe ale cpilăriei - cu galbenul bolii şi cu coridoarele spitalului.

Trichineloza a băgat spaima-n mine. Pentru că nu venea vizibil, pentru că avea o sonoritate spooky, pentru că mâncai tu liniştit tochitura prospăt preparată din porcul de-abia tăiat, şi BANG! Ajungeai la spital, unde ţi se punea diagnosticul "trichineloză" şi apoi mureai, pentru că majoritatea cazurilor de care auzisem erau deja găzduite la cimitir. Şi se arăta la televizor cum arată muşchiul infestat, şi studiam cu atenţie fiecare bucată de carne pe care o aducea mama triumfătoare acasă, şi nu era chin mai mare decât să mă pui să mănânc ceva gătit cu carne de porc. Înlăturam sistematic toate bucăţelele de carne care mi se păreau suspicioase, şi-apoi îi observam pe ai mei cu atenţie, pentru a vedea dacă dau vreun semn de boală. Orice tuse, orice durere de cap sau burtă, orice indispoziţie trecătoare era clasificată drept semn de infestare, şi mă felicitam că n-am mâncat şi eu din aia. Şi-n plus, mi-era ciudă că eu i-am avertizat dar, din cauză că nu m-au băgat în seamă, acum erau în pericol de moarte fără ca măcar să bănuiască...

Cu anthrax-ul, altă bătaie de cap. Se emiteau avertizări din alea pompoase, cum că trebuie să fii atent la orice urmă cât de mică de pată neagră, apărută în mod suspicios. Drama a fost când şi-a dat tata cu ciocanul peste deget, i s-a înnegrit unghia, şi eu am luat-o ca semn clar că e nu numai infestat, dar şi inconştient, pentru că nu se duce la medic să vadă dacă mai are vreo speranţă, şi dacă nu, măcar să afle cam cât mai are până să moară de tot. Inutil să spun că şocul cel mai mare l-am suferit când am observat că partea neagră de unghie i-a dispărut, şi el trăieşte în continuare, bine mersi. Deci până şi medicii se pot înşela. Sau poate a dus un tratament pe ascuns, ca nu cumva să mă sperie?

Traumatism cranian, infarct, criză de fiere, mă rog, toate chestiile normale pe care le poate face un om pe parcursul vieţii, nu mă speriau decât în ideea în care, ca să te refaci, trebuia să stai în spital. Şi, frate, dacă voiai să mă traumatizezi, era de ajuns să spui că mergem la medic. Nu de alta, dar am crezut mereu că, dacă eşti mic şi te bagă în spital, nu te mai scoate decât foarte greu, sau dacă reuşeşti să evadezi. Şi aveam deja planul de evadare făcut, pentru ipoteza în care i s-ar fi părut maică-mii că tusea mea nu se rezolvă doar cu sirop şi piramidon, şi i-ar fi trecut prin cap să mă supună unei expertize medicale, pe urmă să mă ducă frumuşel de mânuţă şi cu pijamalele în bocceluţă şi să mă dea pe mâna vreunei tanti asistente, tridimensionale, cu guşă şi cu râsul gros, care să nu-mi mai permită never ever ieşirea din Spital...

Da, n-am fost un copil bolnăvicios. Dar asta nu înseamnă că n-am avut ochii căscaţi la cel mai mic semn care ar fi transmis subtil că e rost de vreo boală, sau că am refuzat să iau pastile. Pastile era egal cu diminuarea riscului de a vedea un doctor, şi, frate, aş fi stat şi-n cap în timp ce luam pastile cu pumnul, doar pentru a evita această variantă.