O La bohème scremută

Am cunoscut multă lume de-a lungul timpului. Şi-am văzut şi mai multă. Persoane care mi-au plăcut, persoane care mi-au displăcut, persoane care m-au enervat cumplit, persoane care mi-au fost şi mi-au rămas indiferente.

N-am înţeles - şi n-o să-nţeleg nici dacă-mi baţi un cui în cap - de ce unii consideră că dacă sunt "artişti" şi, implicit, boemi, lumea toată trebuie să îi privească admirativ, răsucindu-şi gâtul ca să ajungă la admirabila lor înălţime, să rămână cu gura căscată la orice inepţie ar debita şi să scoată şi mulţi de "ave, ave, ave" pentru că el, boemul, a decretat cu un aer de om scârbit, care le cunoaşte şi le-a încercat pe toate, "berea asta e poşircă pe lângă Guiness-ul pe care l-am băut eu într-o bodegă din Irlanda!"

Să mă explic. De fapt, să explic ce a redeşteptat chestia asta, după ce am luat o lungă pauză de la "boemi".
Am ieşit ieri ca tot omul să stau la un pahar de vorbă. Am plescăit mulţumită când am constatat că eram singura clientelă, că aveam toată cafeneaua la dispoziţie. Şi dă-i vorbă, şi dă-i şi-o ţigară, şi-o gură de licoare rece, şi dă-i cu vorbă-n continuare. Ca-n sânul lui Avraam era. Până când a trebuit să se-ntâmple inevitabilul.

Trei boemi. Doi de ei şi-o ea. După cum se ştie, n-am nimic cu femeile. Ba chiar îmi plac teribil. Da' boema-ea era genul ăla pe care l-aş lua la bătaie numai cât se uită înspre mine. Puţin tracasată, foarte citită - în ideea în care cititul ăla se limitează la primul pasaj al fiecărei cărţi care-i pică în mână -, care simte nevoia să hăhăie zgomotos la orice cuvânt al însoţitorilor. Mă rog, din punctul meu de vedere, femeile în genul ăsta sunt catalogate drept "în călduri". Adică vor, ar face orice ca să poată şi se vede prin toţi porii chestia asta. Mai că le văd gâfâind, cu limba scoasă, şi gata să sară pe orice mascul dă semn că vrea şi el. Boemii-ei, foarte boemi. Şi foarte "artişti". Un băştinaş şi unul venit în vizită. Băştinaşul a simţit nevoia să precizeze că "în oraşul nostru, bodega asta e considerată elegantă" şi că trebuie să folosească toaleta "adică latrina aia, de acolo, din fundul curţii".
Să ne înţelegem că respectiva cafenea e cochetă, e folosită ca loc de expoziţie de către toţi artiştii - de data asta fără ghilimele, pentru că e vorba despre persoane care au zeci de ani de expoziţii în spate -, mai mult decât atât, poate trece drept "de fiţe" din cauză de adresă, design, meniu.

Dar nu, vezi tu că în momentul în care-ţi vine musafirul în vizită, unii încă mai simt nevoia să discrediteze locul de baştină, pentru a arăta cât sunt ei de umblaţi, de învăţaţi numai cu Ritz-ul şi Hilton-ul, şi clar în "provincie" nu poţi găsi decât bodegi, care n-au cum să se ridice la pretenţiile lor ultrarafinate.
Din punctul ăsta de vedere, se pare că s-a păstrat faza aia cu capul plecat şi linsul pantofilor celor care vin dintr-un oraş mai mare sau, eventual, dintr-o ţară prietenă şi vecină.

Am închis paranteza.
Şi boemul-el-băştinaş, pe lângă faptul că a început să vorbească tare despre subiecte pe care noi, muritorii de rând, nu avem cum să le pricepem, s-a gândit la un moment dat că ar fi cazul să evalueze arta de pe pereţi, să-şi arunce ochiul lui format peste "încercările nereuşite de desen", şi să emită judecăţi de valoare despre cum şi ce ar expune el, dacă ar fi cafeneaua lui. Tare. Da' tare de tot, pentru că la un moment dat a trebuit să-ntrerup paharul de vorbă, pentru că nu mă mai auzeam eu pe mine.
Şi s-a mai gândit că ar fi timpul să evalueze, la fel de ostentativ, la vreo 5 centimetri de mine, schiţa aflată în spatele meu. Din câte ştiu eu nu numai că e nepoliticos, dar e şi dizgraţios să invadezi spaţiul personal al cuiva, fără măcar să catacdiseşti să schiţezi o scuză. Pentru că stai ca cocoşul în faţa mea, umflându-te în pene despre cum elevul ăla de la liceul de artă nici nu se poate compara cu Andy Warhol, pe care încearcă să-l imite la linia aia de pe fundal. Pentru că-mi sâcâi şi vizualul şi auditivul, pentru că nu stai naibii la masa ta, să-ţi dezvolţi părerile cu persoane care chiar au chef să te asculte.
După ce şi-a încheiat tirada, s-a gândit că ar fi o idee genială să se întoarcă cu scaunul spre masa noastră şi să stea să se holbe, literalmente, la noi. Cu gura căscată, cu toate ideile geniale ieşindu-i prin pori. Sper doar să fi explodat pentru că n-am mai zis nimic, da' nimic nimic atunci când a început să se holbe. Într-un final a decis să revină la o poziţie normală. Şi oricât de mult mi-ar fi plăcut să extind paharul de vorbă, am preferat să ies la aer, departe de specimene boemo-artistice.

Revenind la ideea de început. Care e faza cu boemitatea asta transpirată de-a dreptul peste ceilalţi? Nu, nu mă dai pe spate dacă îmi reciţi liste cu artişti dadaişti. Nici dacă-mi explici viziunea ta despre cum ar fi trebuit să construiască Gaudi nu'ş ce clădire, nici dacă-mi povesteşti cât de boem ai mâncat tu slană cu ceapă în Pub-ul din Cluj. Unu - nu mă interesează. Doi - lasă-mă să constat eu că eşti interesant, nu-mi băga pe gât interesant cu polonicul. De obicei, dacă mănânc mult şi repede, următoare senzaţie e că vreau să vomit.

Şi mai e o chestie: toţi boemii pe care i-am cunoscut vor să te dea pe spate. Cu ce-au făcut, cu ce-au văzut, cu ce-au trăit, chiar dacă asta înseamnă că-şi petrec fiecare după amiază bând ca triştii bere după bere şi trezindu-se în fiecare dimineaţă cu o mahmureală de nota zece. Dar nu, ei sunt mondeni, ei cunosc mari artişti de care n-ai auzit şi n-ai să auzi - cel mai probabil - niciodată, ei au fost la toate evenimentele posibile şi imposibile, ei cunosc toată lumea "bună" - mai ales că asta înseamnă, de regulă, că lumea bună a catacdisit să le răspundă la salut.

Ştiu una şi bună. O persoană care chiar are ce povesti, care e şi importantă şi interesantă, nu-ţi va scoate ochii cu chestia asta. Nu, frate, boemii de care spun, n-au cum să te lase să-i descoperi, pentru simplul motiv că n-ai ce descoperi. Aşa că te anunţă triumfal cum a fost când s-au îmbătat cu Chirilă sau ce conversaţie inteligentă au avut cu nu'ş ce solist de la nu'ş ce formaţie obscură.

Şi, sincer, îmi doresc atât: să nu mai văd picior de boem cât oi trăi. Mai plicticos şi mai enervant decât boemul de serviciu, ăla de-l reperezi la colţ de stradă sau rezemat jemenfoutist de standul de ziare, nu cred că există. Week-end fără boemi îmi urez.