Salut regulamentar

Salut persoanele cunoscute. Dacă le văd, dacă am chef, dacă nu-mi displac total şi iremediabil. Salut colegi, amici şi, indiscutabil, prieteni. O salut pe tanti de la consignaţie, pentru că-s client fidel. Pe tanti de la farmacie, din acelaşi motiv. Şi răspund la salut, chit că, pe moment, ştiu figura, dar nu ştiu de unde s-o iau.

Dar e grav dacă mă salută băieţii de fac livrări de la FullHouse şi Corso? Adică, e grav de tot? Pentru că mă salută de parcă ne cunoaştem de-o viaţă, şi spun cinstit, cu lăbuţa pe inimă, mai mult de dă comanda, ia banii, nu ne leagă nimic. Şi mă salută dacă mă văd pe stradă, ba chiar încearcă să facă şi conversaţie, şi nu pricep...
Să schimb firma de livrări, nu ţine. Îmi place mâncarea de la ei, plus că deja am fost reperată; n-ar schimba nimic cu nimic. Răspund frumos şi mă gândesc dacă n-ar trebui să mă apuc de gătit...

Dar e grav de tot dacă mă salută şi taximetriştii? Unii dintre ei, ce-i drept, da' ăia care mă salută ştiu exact şi unde să oprească, ba chiar au şi puncte de reper gen "maşina parcată pe stânga" şi "de ce n-ai mai parcat-o tot acolo?" Şi-am schimbat de câteva ori firma de taxiuri; acu' am luat-o de la capăt, da' parcă se mută şi taximetriştii odată cu schimbarea mea. Să-nvăţ să profit de carnetul ăla de şofer care stă adânc ascuns în sertar? Ar fi o idee, da' dup-aia s-ar putea să mă salute poliţiştii şi să mă cunoască drept "persoana care conduce mai încet decât bunică-mea"...

Deci da, dileme existeţiale, legate de saluturi necunoscute.

Pân' la următoarea dilemă, la bună vedere!