Cutare cel vestit

Mă enervează persoanele omniprezente. Alea pe care le găseşti oricând, oriunde, sub orice formă. Mă duc să iau pâine, Cutare e acolo. Beau o cafea, ghici ce, acelaşi Cutare. Ajung relaxată la mare distanţă de casă, peste cine dau? Cutare! Deja îl cunosc pe Cutare, eventual fără să fi schimbat o vorbă cu el în viaţa mea. Deja are o personalitate de sine stătătoare, fără să-i cunosc personalitatea. Deja mă salută şi parcă se şi bucură când mă vede. În curând Cutare se va băga şi-n vorbă, pentru că va considera că ne ştim de atâta timp, încât e momentul să facem şi cunoştinţă...

Sunt mulţi Cutare. Cum îl recunoşti? Întorci capul, şi e acolo. Şi nu pentru că te urmăreşte, ci pentru că aşa e el. Prietenul tuturor, un milion de cunoscuţi, imposibil să te duci undeva fără să dai de el. Concert, pahar de vorbă, sesiune de shopping, oriunde. Răsare ca din pământ; de după cutii, din spatele ghivecelor de flori...

Dragă Cutare, nu te-ai plictisit de omniprezenţă? Nu te-ai plictisit de statutul de Cutare? N-ai o casă? Nu dormi niciodată? Nu te simţi mulţumit decât dacă bifezi fiecare cafenea din oraş, şi fiecare eveniment cât de cât public? N-ar trebui să mai scurtezi traseul şi lista de cunoscuţi, ca să nu ne mai intersectăm de fiecare dată? Şi nu, nu-i musai să ne cunoaştem doar pentru că ne vedem. Socializarea fără frontiere nu-i punctul meu forte.

Şi, dragă Cutare, nu te mai gândi să mă saluţi; e în zadar... Ori nu văd, ori te ignor. Asta ca să ştii data viitoare, când îţi mai trece prin cap că am putea să ne ţinem fericiţi de mânuţe şi să cântăm Kumbaya...

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!