De bine

Nu pot să mă plâng de colindători. Anul ăsta ori n-au fost, ori au reușit să mă evite cu grație.

Nu pot să mă plâng de insistența popei care, prin intermediul țârcovnicului, de obicei bate-n poartă, încearcă clanța și, dacă ai făcut imprudența de a o lăsa deschisă, vine nepoftit peste tine. Ori n-a fost, ori a ocolit Le Chateau de Camelia.

Nu mă pot plânge nici de frig, pentru că nu-ngheață pietrele și pentru că ninsoarea aia care mă speria nu s-a întâmplat, spre disperarea unora și spre deliciul meu.

Nu mă pot plânge de colinde, pentru că m-am plâns deja de ele. Nici de spiritul umanitar la comandă, pentru că și pe ăla l-am disecat. Nici de ăia care se îmbuibă, pentru că încă n-au trecut sărbătorile.

Nici de urări insistente și tipizate, nici de goana după cadou, nici de îmbulzeală, artificii, tărăboi, teoretic nu mă pot plânge mai de nimic; și nici de faptul că n-am de ce să mă plâng nu vreau să mă plâng, pentru că asta s-a întâmplat foarte rar în ultimul timp.

Nu-i un sfârșit de an perfect, dar e sfârșitul unui an departe de a fi fost perfect. Și d`asta azi nu mă plâng. Azi mă bucur de cadouri, de mâțe torcăitoare, de zâmbete, și planuri și cuvinte frumoase, și nici nu-mi aduc aminte că mâine muncesc, și nici că poate, cumva, odată. Azi am un zâmbet tâmp pentru toate cadoaiele pufoase și mi-s de ajuns două cuvinte. Aici și acum.

Pân` la următoarea stare de bine, la bună vedere!