Scrisoare

Asta e o scrisoare către tine.
Plic roşu în care pun un „Crăciun Fericit”, mult dor şi cea mai urâtă caligrafie. Pe care doar tu o înţelegi.
Scrisoare.

Ştii câte foi am mototolit? Tot urât scriu, ca în clasa întâi la caligrafie, când mă certai pentru cele mai mici note existente. Când îmi luai mâna în mâna ta şi peniţa desena aproape japonez fiecare literă. Când îţi simţeam verigheta peste pumnul meu încordat. Când scrisul meu erai tu şi primeam zece la caligrafie.

Locuiesc în Cluj, mă iubeşti din Galaţi.

„Dragă mamă”. NU.
„Draga mea mamă”. Siropos. NU.
„Mamă dragă”. Asta e grav! Tot NU.

Încă trei coli sacrificate, aruncate în formă de bulgăre bizar, şi camera îmi va deveni albă, fără să fi nins.
Da, lucrez, da, am un acoperiş deasupra capului, nu e spart, îmi iau zilnic micul dejun, nu-mi stric ochii la calculator, iau vitamine efervescente, m-am lăsat de fumat şi adorm înainte de 11.
Ţi-aş mai scrie minciuni de Crăciun, înghesuite în plic roşu.

„Draga mea... Încă un Crăciun fără tine. Ştii câte foi am mototolit?”
Şi continui cu sinceritatea:
Mănânc rar dimineţa. O cafea şi două ţigări se pun ca mic dejun? Aici eşti încruntată. Adorm târziu, am insomnii şi, dacă visez, te visez rar. Nu-mi plac vitaminele pentru că au mereu gust de citrice, iar eu nu mănânc portocale sau altă rudă de-a portocalelor. Dar sunt bine. Da, stau până târziu pe internet şi mereu uit ochelarii undeva departe de internet.

Acum stau pe un site numit frumos Borealy; sunt aici de două ore. Dar nu-l consider un timp pierdut. Îl consider un timp sincer.


Asta e o scrisoare sinceră către tine.
Sinceră, ca o rugaciune, ca o rugă. Am ales „Ruga” pentru că, uneori, îmi spuneai să mă rog înainte de examene. Tot în Cluj eram, aceleaşi ţigări, aceeaşi facultate. Şi multe restanţe fără rugă. Restanţe on-line, văzute tot pe internet. Restanţe originale, care mă iartă prin cadouri originale, Cadouri de Crăciun şi promisiunea că sunt om mare acum.

Om mare, care poate bea şi şampanie.
Îţi aminteşti când eraţi adulţi şi nu aveam voie şampanie? Acum sunt adult, deşi copilul tau.
Am ales şampanie. Fină, elegantă, aurie. Aşa cum sclipea în paharele voastre adulte, când eram copil. Am ales Moet şi Vileroy&Boch, am ales sofisticat. Cu perele şi piersicile din copilăria mea, într-un set luxos pentru tine. Acum am voie. Nu mai sunt copil.

Am voie şampanie, am voie cu caligrafie revoltător de urâta şi am voie cafea. Dimineaţa. Ca tine. Illy. Ca tine. Cafetiere intime pentru dimineţi care zâmbesc ca toată Italia. Am cumpărat setul pentru tine. Pentru că sunt copil mare. Şi mare musafir. Şi pentru că beam cafea, fără să ştii, înaintea examenelor.
În Cluj.

„Draga mea”... E adevărul. Că îmi eşti mereu dragă, că bei prea multă cafea, că am voie şampanie, că adorm târziu şi te visez rar. Că nu mi s-a aprobat concediul în decembrie, că nu voi fi nici lângă brad, nici lângă colinde, nici lângă Crăciunul nostru.


Te văd tristă şi mi-e dor să te văd. Să te văd oricum. Tristă înseamnă încă un rid, iar ridurile dispar de Crăciun. Nu cu beteală aurie, nici cu auriu din globuri. Cu aur pur, din Elveţia. Crème de la crème ce va face să dispară şi restanţele mele, şi absenţa mea de Crăciun. Pentru că sunt în Cluj, şi tu mă iubeşti din Galaţi.

Asta e o scrisoare către tine. Plic roşu de Craciun şi un cos care spune cât de iubesc, cât te cunosc şi cât eşti de frumoasă. Puţine cadouri spun cât eşti de frumoasă.
Eşti frumoasă şi când mă cerţi încruntată. „Prea mult internet!”.

Scrisoare către tine, în plic frumos şi roşu. Caligrafie la fel de urâta ca în clasa întâi.
Scrisoare ce nu va ajunge niciodată la poştă.

Pentru că am cadouri Borealy, un coş Borealy, mint ca pe vremea studenţiei şi sunt acasă.

Aceeaşi uşă, a ta, alt Crăciun, numai al nostru.
Eu sunt, eu sun.
Răspunzi?

SuperBlog, etapa 26.