Auto şi nom

Când eram mică, „auto” însemna „autor”. Aşa a început. Ca „autor”.

„Nom” sau „nom nom” înseamnă acum „miam miam” dacă ştii engleză şi română, şi traduci fără dicţionar. Dacă îţi plac caramelele ruseşti.
Dacă îţi place să citeşti carte cu miros de carte şi-ţi strecori mâna în punga mare, cu zeci de caramele ambalate în culori. E „nom-nom-nom”.
În franceză „nom” era nume, dar pronunţat nazal. Fiecare avea un nom. Are şi acum.

Primul cuvânt pe care l-am învăţat cu „auto” a fost „autor”. Iar dupa ce l-am învatat, am auzit mereu „Ce vrea să spună autorul în frază?”
O întrebare auto despre autor.
Răspundeam liber, răspundeam cum credeam, cum doream, răspundeam autonom.

Au continuat lecţii despre automobil şi autogară.
Am învăţat să chiulesc de mică, în uniformă obligatorie, să evit explicaţii şi să aleg libertatea mea; libertate pe o bancă mai ferită de ochii cadrelor didactice, pe terenul de sport. Uitam de auto-autor şi nom-franţuzesc.
Dacă nu chiuleam, apelam la mâncat cretă. Creta te face automat febril şi roşu şi tremurând. Pe urmă, eşti liber. Eram regele şcolii, in absentia. Autocrat.
Eram autonomă, ţinând un jurnal care se închidea automat, cu lăcăţel, în care explicam colorat şi dramatic cât de autonomă sunt. Şi cât refuz să răspund la întrebari despre autogară şi autori. Şi mâncam caramele ruseşti cu zgomot de „nom-nom”.
Eram liberă, era ora mea şcolară de libertate. Mai puţin de 60 de minute.

Spre iarna au intervenit inevitabil şi sângeros şedinţele cu părinţii, în care profesorul era autor şi autodidact şi a trebuit să-mi ascund automat jurnalul.

Iar auto din autonomul meu s-a lovit de auto din autoritatea parentală. Doi părinţi şi un pachet nervos de ţigări. În jurul meu. Eu, cea cu absenţe.

Am ştiut lovituri de câte zece cu rigla, am ştiut mama şi tata făcând cercuri nervoase de fum de ţigară şi am ştiut catalog înroşit de absenţe nejustificate.
Şi note de 3 cu brio la compunerile mele despre autor.

Dar, între timp, m-am făcut mare.
Şi-mi amintesc şi autorii, şi cerculeţele de fum, şi banca ferită de ochi de cadru didactic.
Mi-a mai rămas şi prima idee de libertate: fuga.
Fuga de profesor-dictator, pete de cerneală şi gust de cretă.

Aveam 10 ani şi libertatea însemna un jurnal cu pagini ieftine pe care lipeam ambalaj de la caramele ruseşti.

Aveam 15 ani şi libertatea însemna chiul şi versuri din Puşkin pe jurnalul păzit de lacăt.

Am avut 18 ani şi am învăţat că autonom înseamnă călătorie departe, pe fugă, şi de majorat. Drumul cu serpentine de Tulcea, drumul spre mare, drumul cu muzică de casetofon de maşină. Fără să ştie nici părinţii, nici profesorii.
Dar mereu cu un jurnal după mine.
În care păstram nume rostite „nom” în franceză. Un majorat autonom şi prima evadare ilicita din oraş, primii prieteni pe viaţă, liberi ca şi mine.

Când am împlinit 24 de ani, am scris despre libertate. Am scris în jurnalul meu. Despre prima maşină condusă, primul automobil, prima chirie. Despre cum este să fii autonom.

Am 27 de ani şi refac drumul spre mare cu o maşină închiriată. Un autovehicul autonom. Viteză, siguranţă, confort, libertate pentru câteva ore. Sau pe termen lung.
Am 27 de ani. Şi mi-e dor de libertate. Mi-e dor de auto de autor şi nom de nume în franceză, mi-e dor de chiul speriat pe bancuţa de pe terenul de sport, mi-e dor de jurnalul colorat cu creioane din ceară, dor de gustul cretei înainte de algebră. De drumul spre mare, de poezii de Puşkin, de părinţii mei fumând, de momentul în care „nom” era foarte francez şi tot însemna nume, mi-e dor de ora şcolară care era redusă la 45 de minute.
Mi-e dor de catalog cu absenţe şi de caramele ruseşti.

SuperBlog 2011, etapa 14