Campanie pentru zâmbet

Mă, mă intrigă o chestie: zâmbetul care nu-i tocmai zâmbet, ba chiar cică e de rău. Da, de ăla de pe net e vorba. Stau ca tot omu' câteva ore pe zi călare pe net. Şi când m-am apucat de sportul ăsta, emoticonul de zâmbet însemna exact asta: un zâmbet. Că zâmbeşti. Că-ţi ridici colţurile gurii pentru că o idee, o amintire, o orice te-a făcut să zâmbeşti. Nu trist, nu melancolic, nu plin de regrete; zâmbet. Ca stare de bine. Cu gura şi cu ochii, şi cu tine tot.

Da' nu, că vezi tu, că şi netu' s-a metaforizat de la un timp încoace. Două puncte şi-o paranteză-dreapta nu mai exprimă stare de bine. E de rău. De cel mai rău. Că dacă primeşti un zâmbet, mamă-mamă, tunete şi fulgere, îngrijorare totală, cataclism şi apocalipsă.

În primă fază, n-am ştiut cum stă treaba. Şi zâmbeam ca inocentul, fără să ştiu ce semnale transmit. Apoi mi s-a explicat. Apoi, recunosc cu lăbuţa pe inimă, m-a corupt ideea: deci, dacă vrei să transmiţi că eşti aşa, cam trist, puţin întors pe dos şi nu tocmai în apele tale, bagi zâmbetul miraculos. Şi TANAAAAM! lumea percepe că nu ţi-e bine. Asta ca să nu spui direct: bă, nu mi-e bine. Stai şi tu puţin de vorbă cu mine, scoate-mă, reveseleşte-mă. Nu-i nevoie de cuvinte. Două puncte şi-o paranteză-dreapta fac asta pentru tine.

Numai că, din când în când, chiar zâmbeam pe bune. Şi lumea sărea din toate părţile: ce-ai? ce s-a întâmplat? eşti bine? Cu sprânceana ridicată a mirare, răspundeam sincer că da. Şi-apoi mă prindeam de confuzia creată. Zâmbetul ăla a început să-mi dea bătăi de cap.

Aşa că decid: de azi înainte, două puncte-paranteză dreapta revine la sensul iniţial. Îi dau zâmbetului, ce-i al zâmbetului. Fără zâmbete triste şi cu sensuri adânc ascunse; fără zâmbete metaforice; fără zâmbete care exprimă orice altceva decât happy. Dacă-mi zâmbeşti, o să-nţeleg că e de bine. Că ţi-a plăcut, că eşti fericit. Nici că eşti cu moralul la pământ, nici că ai nevoie de încurajare.
Şi-aşa nu spunem mereu exact ce gândim, şi-aşa e greu să pricepi ce-i în spatele anumitor cuvinte, dacă nici emoticoanele nu mai sunt pe cât de reale pe cât se voiau la început, deja e o confuzie totală şi-o discuţie haotică.

Azi militez pentru zâmbete sincere. Adevărate şi nestilizate. Pentru zâmbetul iniţial, care-i face şi pe alţii să-ţi răspundă la fel. Pentru un zâmbet cu adevărat zâmbibil. Who's with me?

Pân' la următoarea idee, la bună vedere!