Aventură vorbăreaţă

Cică femeile vorbesc mult. Da' mult de tot. Că, o dată pornite, să te ferească sfântul, că nu se mai opresc. Nu, nu există modalitate prin care să le convingi să respire printre cuvinte. În nici un caz nu vor băga în seamă semnele subtile pe care le transmiţi; dacă au început, sfârşitul clar nu e aproape. Bat pariu că, în faţa Apocalipsei, ar fi în stare să stea la o şuetă cu Sfântul Petru şi să amâne, astfel, momentul final. Nu, nu obosesc, nu se plictisesc, nu păţesc nimic de la prea multe cuvinte. Nu, n-ai cum să le schimbi. Vorbesc mult, punct.

Cu lăbuţa pe inimă spun însă: taximetristul peste care am nimerit aseară putea da lecţii oricărei femei. Dacă aveam vaga impresie că ştiu ce înseamnă "mult" în materie de cuvinte pe secundă pătrată, ei, ieri mi-a fost dovedit contrariul. Pentru că taximetristul cu pricina era aşa, ca un cocktail de femei, puse cap la cap, cu chef de vorbă şi cu pic de consideraţie pentru tăcerea mea.

M-am învârtit, m-am sucit; sacoşa grea, clar n-aveam de gând să merg prea mult până la şirul de taxiuri care se vedea în zare, aşa că l-am luat pe primul care mi-a sărit în faţă. Big mistake. Huge mistake! Şi-am intrat, ca mielul la tăiere, fără să bănuiesc măcar ce mă aşteaptă. Adică, era un nene decent; maşina mirosea a curat, radio cu o melodie simpatică pe fundal, nici un mostru sub scaun... Cam tot ce-ţi poţi dori de la un taxi care să te ducă liniştit şi calm acasă. Iluzia a durat până în momentul în care am închis uşa şi m-am corcolit mai bine în scaun...

Brr... Mă ia cu fiori când îmi aduc aminte. Cald şi bine-n taxi, nu zic nu, dar... A început. Vai, ce vreme! Mă mir că nu ninge încă. Şi ce ceaţă; nu mai vezi nimic. Şi uite şi la ăla cum conduce. Ei, nu-i problemă, că n-are ce să facă atât de grav, dar maşina tot trebuie s-o repari, şi ca s-o repari, e nevoie de bani, şi de unde bani, don'şoară, că nu vezi, cu criza asta deja nu mai ştim ce să facem. Ei, anu' trecut pe vremea asta erau cozi întregi la case la super market-uri, acu' nu mai... gata. Şi care iese, iese cu o sacoşică mică de tot. Că m-am uitat şi la sacoşa dumneavoastră, tre' să fi lăsat vreo câteva milioane acolo, şi dacă le scoateţi, nu cred că aveţi prea multe lucruri, doar strictul necesar...

Îl las să vorbească; să-i spun de coniacul pe care l-am cumpărat de moft? Şi de ciocolată? Şi de toate nimicurile pe care mi le iau eu şi pe care el le-ar cataloga drept mofturi? Neee... Să-l ascultăm în continuare...

...că am citit eu într-un ziar că vor să scumpească din nou totul. Da' unde le-o fi mintea? Adică, cum să te descurci cu pensiile din ziua de azi? Şi dacă te îmbolnăveşti, microbii deja sunt rezistenţi la pastile, mai degrabă te tratezi băbeşte, că oricum îs scumpe, şi nu trece, deci o cană de vin cu scorţişoară şi piper, şi e mai sigur...

Asta dacă ajung întreagă acasă, pentru că nenea vorbeşte, şi deja era să intrăm în vreo două maşini, şi mai taci, nene, că n-ai găsit persoana empatică căreia să i te plângi. Dacă tac, nu-nseamnă că şi sunt de acord...

...şi noi, ca noi. Da' copiii ăştia, nu-i poţi hrăni cu apă şi pâine. Că noi, când eram mici, mâncam câte o turtă, şi gata. Da' acu', se îmbolnăvesc din te miri ce şi mai nimic, deci nu poţi să-i ţii flămânzi, şi astă vară au venit ăştia de-au fost la muncă în străinătate, şi se plângeau şi ei că au cheltuit mai mult decât dacă ar fi rămas în afară. Că la noi sunt preţuri mari, şi nu se mai poate aşa!

Maca, maca, mca. Dă din cap, Camelia, auzi doar bâzâitul, că deja nenea e prea concentrat şi prea băgat în subiect ca să-l urmăreşti. Aplică tactica "zâmbeşte şi zi da". Mai bagă şi câte un mârâit aprobator din când în când... Stai, că aici trebuia să nu fii de acord, noroc că mârâitul e imparţial, şi mergi, maşinuţo, mergi, zboară ca vântul şi ca gândul, că deja neuronii mei nu mai suportă.

Zece minute să fi durat toată cursa. Am simţit cum îmi cresc fire albe, cum îmi apar riduri, cum aerul se rarefia, sunetele se spărgeau cu zgomot de timpanul meu, din tot sufletul meu de copil spun: a fost teribil. Când am ajuns, deja eram ameţită. Nici după ore-ntregi de vorbit cu femei nu m-am simţit aşa. Niciodată. Nenea ăsta a reuşit să dărâme mitul; femeile sunt tăcute ca nişte peşti. Femeile sunt aidoma lui Mutulică din Alba ca Zăpada. Femei, vorbiţi; toată ziua, pe bune acum. N-o să-l ajungeţi pe nenea cu pricina nici într-o mie de ani. Mai aveţi de învăţat, de exersat, de crescut.

Eu... eu de acum înainte cred că-mi fac comandă la taxi. Şi specific să-mi trimită cel mai tăcut taximetrist pe care-l au. Eventual unul mut. Şi dacă n-au, să facă rost, pentru că nu ştiu dacă mai duc o cursă la fel de vorbăreaţă; încă mai tremur cu gândul la ea. Sunt traumatizată; şi azi voi ruga toate femeile să vorbească în cor, poate-poate găsesc antidotul. Cu toate că mă îndoiesc teribil...