Mic, mic de tot

Am învăţat destul de târziu cum trebuie primit un cadou. Adică, să ne înţelegem, am primit cadouri dintotdeauna, dar nu prea ştiam aşa, cum se procedează. Adică, primeşti cadoul, zâmbeşti, mulţumeşti politicos şi-apoi te duci acasă, pentru a te bucura în linişte de cadoul primit; ei, faza e că nu e tocmai aşa. Adică, de-abia când am primit primele chestii care-au contat, am învăţat să mă bucur de-adevăratelea de ele. Şi, când spun târziu, spun deja pe la sfârşitul liceului. Şi m-am prins eu că zâmbetul cadoului primit nu e zâmbet dacă nu i-l arăţi şi persoanei care ţi l-a făcut.

Gesturile grandioase le-am apreciat dintotdeauna, dar în filme. Adică gesturile alea, în care primeşti inima celui care te-a ofensat pe-o tipsie de argint; sau corul organizat sub fereastră, la miez de noapte; sau zidul ăla perfect, la care ajungi, legată la ochi, şi observi cu ochii măriţi că, ghici ce, rulează ditai filmul cu tine. Genul ăsta de gesturi. Menite să epateze prin fiecare secundă.

Cu lăbuţa pe inimă mărturisesc: îmi plac gesturile mici, mai puţin vizibile pentru muritorii de rând. Alea de te dau pe spate doar pentru că există. O fundiţă simpatică pe-o bomboană. Un zâmbet aruncat pe furiş. Un iepuraş păstrat cu sfinţenie. O strângere complice de mână. Un cuvânt care să te facă să nu pleci. Ultima pătrăţică de ciocolată. Un caiet cu flori. Faptul că ţii minte în decembrie ce mi-am dorit eu în august.

Şi da, mi s-a mai spus că reuşesc să interpretez după cum îmi place mie fiecare chestie. Da' pe bune că mi se par mai din inimă decât să-ţi pui secretara să aleagă ultramaşina pentru nu'ş ce aniversare. Da, maşina e un gest frumos; dar prefer oricând ciocolata aleasă cu mâna proprie şi personală.

Când eram mai mică, făceam felicitări; din alea stupide, cu chestii decupate din hârtie, şi lipite în interior. Cu hârtie creponată, colorată sau "cariocată". Mai găseam şi-un glob spart, pe care-l mărunţeam bine, bine de tot, şi-apoi îl lipeam pe margini. Şi arătau cel puţin ciudat, da' erau făcute de mine. Nu spun că nu s-au isterizat ai mei, pentru că prin toată casa nu găseai decât resturi de materiale folosite de mine în preamăreaţa lucrare; da' mie-mi plăcea să le fac, şi tind să sper că erau şi primite cu plăcere.

Mai târziu, am avansat la figurine tăiate la traforaj; "sculpturi" alambicate, la care doar eu le pricepeam sensul; chestii. Multe. Cuvinte? Poate. Mai mult ca sigur. Da' nu'ş cum să spun... Faptul că te gândeşti la mine îl apreciez mai mult prin prisma unei jucării de pluş, decât dacă-mi trimiţi sania cu tot cu reni direct la poartă.