La ce nivel eşti?

Când am auzit de „nivel de Vision” recunosc că m-am scărpinat româneşte-n cap şi sprânceana mi s-a ridicat instantaneu. Adicătelea cum ce nivel mi se potriveşte? Păi, nu ştiu ce-i ăla nivel de vision, deci mi-e imposibil să spun ce şi cum. Aşa că, la fel ca orice neofit care se respectă, am dat search pe Google. Şi-uite-aşa am aflat că cică ar fi 4 nivele, direct de la AMD:



- Vision Basic – pentru cei care exploatează minimul dintr-un sistem;
- Vision Premium – pentru cei care au deschis un ochi şi ştiu cât de cât ce să facă cu el;
- Vision Ultimate – plăci grafice performante, 4 nuclee şi chestii complicate;
- Vision Black – pentru utilizatorii profesionişti sau ăi de-ţi spun şi noaptea-n somn ce şi cum trebuie să faci pentru a edita – de exemplu – o poză.


Bun; această problemă fiind rezolvată, întrebarea care rămâne e la ce nivel am ajuns eu; la ce folosesc eu compul? Aşa că purcedem, cu lăbuţa pe inimă, spre preaminunata călătorie a Cameliei în lumea tehnologiei...

Dacă lumea ar fi continuat să folosească Basic-ul, probabil că aş fi ştiut acum să fac progrămele complicate, care să revoluţioneze sistemul şi care să-l facă pe Gates să mă sune zilnic pentru a mă întreba de sănătate. Dar Basic-ul n-a rămas la stadiul de Basic, a trebuit să se complice, să se transforme, deci şansa mea de a ajunge messer programator s-a dus pe apa sâmbetei. Prin urmare, compul meu are diverse şi simple întrebuinţări: unitatea centrală sprijijnă cu încredere un maldăr de agende. Asta ar fi partea fizică.

În rest, mi-e prieten de nădejde când vreau să văd un film, ceea ce se întâmplă destul de des; când am chef să mă joc non-stop; nu, nu jocuri complicate, nu tehnologie 3D, ba chiar aş putea spune că jocuri cât mai simple, începând cu cele flash şi terminând cu – să zicem – Warcraft, care ar fi cel mai înalt nivel la care am ajuns până acum; net cât cuprinde; zic „mersi” de conexiune bună şi modem longeviv; editatul de poze e limitat la adăugat două-trei umbre, da’ pe bune că nici asta nu fac, pentru că nu am răbdare să le bibilesc; editatul de melodii e rezumat şi el la un progrămel simplu, care-mi permite să mă joc cu bucăţi de melodii pentru a le transforma în rington-uri cu care să-mi disper colegii. Da, ştiu, există mult mai multe lucruri şmechere pe care le poţi face din mouse şi tastatură; da’ nu mă pasionează. Prefer să cred că nu sunt într-atât de înlănţuită de comp. Prefer să cred că încă pot renunţa la el atunci când vreau, fără ca asta să-nsemne să-mi las şi jumătate de inimă lângă el.

Şi da, aş putea să vă abramburesc despre cum am fost autodidact şi, în timp, am ajuns să ştiu tot ce mişcă în domeniu; despre cum dintre tastele mele ies cele mai sumerultramega video-uri ever, şi despre cum pozele lucrate de mine sunt undeva sus, prin detalii, jocuri de umbre şi nu’ş ce pixeli care au trecut graniţa posibilului.


Aş putea să spun că, în mod clar, indubitabil şi fără de posibilitate de contrazicere, nu m-ar mulţumi decât nivelul Vision Black. Aş putea, dar n-o fac. Nu de alta, dar m-aş minţi mai mult pe mine decât pe voi. Aşa că spun, fără umbră de regret, că sunt undeva între Amd Vision Basic şi Amd Vision Premium. Adică am învăţat destul încât să trec din clasa a patra în clasa a cincea. Dacă trebuie să mă hotărăsc neapărat între cele două, spun Vision Premium, pentru că nu se ştie niciodată cât mai învăţ, sau ce pasiune nebună mă pocneşte peste noapte. Dar, mai sus de atât nu cred că voi urca. Nu e de mine.

P.S. – Super Blog, etapa 21.