Dicţionar trecut-prezent

- Nu te mai burzului aşa la mine, parc-ai fi o mâţă stropşită!
Hă? Să nu ce? Parc-aş fi cel fel de mâţă? Vreo 5 ani să fi avut când am realizat că nu vorbim aceeaşi limbă. Adică da, suna a limba mea, n-avea nici accent fandosit de franceză, cum o auzeam pe bunică-mea că spune când îşi aducea aminte de Notre Dame de Sion, nici lătrat ca germana nu părea; deci clar vorbeam aceeaşi limbă, da' ce voia să spună?

- Da' şezi acolo, că zici c-a dat strechea-n tine!
Capul întors într-o parte, cum îi vezi pe câini făcând, atunci când sunt nedumeriţi. Aşa eram eu: nedumerită. Cine-o fi strechea, şi mai ales de ce să dea în mine? Nu mă simţeam lovită, da' dacă zicea bunica, clar aşa trebuia să fie. Şi mă pipăiam, să văd unde mă doare. Nimic. Nici măcar o julitură. S-o fi-nşelat de data asta...

-Unde-ai budit ilicul la care m-am buchisit în ultimele zile?
Sprânceană şi mai ridicată pentru că da, eu şi sprânceana mea suntem împreună dintotdeauna. Deja era prea mult. Pe mama n-o auzeam vorbind aşa; nici pe tata; nici pe nimeni. Adică, toţi ceilalţi vorbeau normal, da' venea bunică-mea cu nişte cuvinte, de stătea mâţa-n coadă. Adică cum să stea mâţa-n coadă? Am văzut eu, într-adevăr, că balerinele pot sta pe vârful degetelor, fără să pice, şi-am încercat şi eu, şi chiar mi-a ieşit, da' că stă pisica-n vârful cozii, aşa, în aer, asta n-o s-o cred nici moartă. Da' dacă totuşi îi posibil, şi stă ea aşa, relaxată pe vârful cozii, dar numai şi numai când ştie că nu-i văzută? Inutil să spun că am studiat toate pisicile; le-am urmărit, mă uitam la ele doar cu coada ochiului, să nu mă vadă, poate-poate ajung la nivelul maxim de relaxare şi se ridică-n vârful cozii. Nimic. Toate când sunt relaxate se fac colac şi dorm de poţi tăia lemne pe ele. Da' cine-ar vrea să taie lemne pe pisici? Adică, nu le pui în pericolo? Dacă, din greşeală, în loc să nimereşti lemnul, dai în pisică? Nu moare? Ei, în mod sigur trebuie să aibă sistem de protecţie pentru situaţia în care-i trece cuiva prin cap să taie lemne pe ele. Ceva gen carapace invizibilă, astfel încât să nu fie rănite... Sigur, sigur de tot.

Şi tot apropo de asta, cică nu te mai uita ca curca-n lemne. Da' ce caută curca să vadă-n lemne? Am auzit eu de ghicit în cărţi, în bobi, în maţele animalelor, s-o fi putând ghici şi-n lemne, şi curca e aşa, un fel de maiestru în ale ghicitului, încât vede acolo şi trecut şi viitor? Nu de alta, da' când mi se spunea asta, eu mă uitam extrem de concentrată, încercând să ghicesc ce face dulce şi bun bunică-mea, după cum dădea mai rapid sau mai lent paginile din măreţul caiet cu reţete. Deci, ştia ea ce ştia, da' curca ce treabă are?

Faza cu "du-te-nvârtindu-te" era un alt mister, pentru că, de obicei, mi se spunea că dacă mă mai învârt mult, o să ameţesc. Da' de data asta aveam dezlegare, şi-ncercam să ies artistic din bucătărie, în ritm de titirez. Da' na belea, că normal că loveam ceva în mişcarea poruncită, şi ieşea cu scandal, cu toate că nu făcusem decât să execut ordinul de învârtire. Cine să-i mai priceapă pe adulţi?

Dacă o lua în hiolă era de naşpa. Adică, nu trebuia să faci asta, altfel ajungeai ca vecinul de la 6, în spital. Nu era politicos să beleşti ochii mari, nici măcar dacă vedeai ceva ce-ţi place maxim. Trebuia să-nchizi gura, să nu intre musca, asta în condiţiile în care eu n-am avut tangenţe cu nici o muscă care să fie atât de sinucigaşă încât să vrea să fraternizeze cu măselele mele. Tânăr şi florelinte era idealul de bărbat, cu toate că n-am priceput de ce ar fi vrut cineva un amestec de flori cu linte de la un bărbat. Nici să fii ca Batălcrucea nu era bine; nu l-am cunoscut personal pe nenea ăsta, de era dat mereu drept contraexemplu. Şi mă zgâiam la toate pozele şi, din când în când, dădeam peste un personaj necunoscut, şi alergam să-ntreb dacă el o fi Batălcrucea ăsta, şi-atunci mi se răspundea prompt că, dacă nu mă potolesc, o să-l cunosc, pentru c-o să vină să mă ia. Clar domnul Batălcrucea n-a trecut prin vizită pe la noi, pentru că aş fi recunoscut numele, şi nimeni nu s-a recomandat vreodată aşa...

Să arăţi ca o găină beldisită nu era un compliment. Nici ca o curcă plouată. Nici ca un pui de Avicola, nici ca un câine jigărit. În schimb, cică era bine să te sulemeneşti ca cucoanele; în nici un caz să te boieşti şi să ieşi pe stradă. Fante era de bine; ghizuroi, nu.

Şi mi-am bătut capul ani întregi pentru a-mi însuşi toate expresiile, toate înţelesurile, toate cuvintele. Şi dac-acum mai îmi scapă câte o vorbă dughită, primesc cam aceleaşi priviri de le aruncam eu, pe la 5 ani. Adică, ce limbă vorbeşti, şi de unde le mai scoţi, că nu le-am auzit niciodată; sau, dacă le-am auzit, au trecut pe lângă, fără să se oprească. Ei, la mine s-au oprit. Şi mai ies din când în când la suprafaţă; nu de alta, dar trecutul ăsta mă face să zâmbesc.