Face off

Am un şifonier destul de mare. Nu, nu masiv, pentru că l-am înlocuit recent, dar destul de încăpător încât să cuprindă toate hainele; alea de le port, alea de nu le-am mai purtat de secole, ba chiar unele despre a căror existenţă nici nu mai ştiu. Asta înseamnă că oricând mă pot aştepta la o "surpriză", găsind vreo bluză pe care o credeam demult pierdută. Oricum. E mare şifonierul meu. Dacă-mi dau interesul, cred că încap fără nici o problemă în el, ba chiar şi cu vreo pătură, ceva, cât să nu sufăr de frig. Numai că n-am fost niciodată in the closet. Şi ceva îmi spune că nici să vreau n-aş putea fi acolo.

De la ce a pornit toată faza? De la cuvinte şoptite pe la colţuri; de la încercările constante ale unora de a mă face să spun câte ceva despre mine; de la replici aruncate în timp ce se şterg razant de mine; şi da, pentru că nu înţeleg faza cu şifonierul nici dacă-mi baţi un cui în cap.

Să mă explic: pentru mine, în şifonier e orice persoană care nu recunoaşte cine este; indiferent de "domeniul" despre care vorbim. O persoană care în interior e într-un fel, şi faţă de ceilalţi afişează exact opusul. Sau care nu recunoaşte nici măcar faţă de ea însăşi că faţada nu e reală.

Am făcut o singură chestie de genul ăsta; şi-o ţin minte, şi mă bântuie, şi n-am cum să dau timpul înapoi pentru a o corecta; o fracţiune de secundă am refuzat să ţin pe cineva de mână. Pentru că erau prea mulţi hater-şi prin zonă. Şi când mi-am dat seama, momentul era deja consumat. Şi poate că după atâţia ani, contează mai puţin; da'-mi pare rău. De atunci s-a terminat şifonierul pentru mine. Şi mă întreb eu aşa: dacă pe mine mă bântuie o singură secundă, cum o fi să te bântuie ani întregi? Cum o fi să te priveşti în oglindă, să vezi ceva, şi-apoi să-ţi pui masca şi să ieşi în lume? Cum o fi să te trezeşti dimineaţa şi-n loc de bocancii tăi, care ar trebui să te reprezinte, să-ţi pui balerini?

Şi nu, nu spun să iasă fiecare-n stradă cu pancarta care-l reprezintă, da' nici să dea din colţ în colţ şi să roşească timid atunci când i se pune o întrebare. Şi să nu poarte roz dacă simte negru, şi să nu-şi întoarcă privirea doar pentru că e posibil să se înţeleagă altceva, şi să ţină capul sus.

Am dat peste o chestie care mi-a plăcut mult (mulţumesc, FetiţaJunglei13) care zice aşa: Mai bine să mori în picioare, decât să trăieşti în genunchi - Tacit. Şi nu pot decât să fiu de acord, şi nu, n-o să dau exemple cu persoane care au murit în picioare, pentru că fiecare-şi poate face lista proprie şi personală. Spun doar atât: Oricare ar fi motivul pentru care iubeşti siguranţa şifonierului, odată ieşit din el o să vezi că te doare mai puţin spatele dacă stai drept. Şi coloana ta o să-ţi mulţumească. Şi poate n-o să fie happy-happy-joy-joy în fiecare zi; mai mult ca sigur nu va fi. Dar - şi acum să se audă tobele pentru că filozofia atinge cote maxime - măcar o să fie doar faţa ta aia de-o vezi în oglindă; şi tot pe ea or s-o vadă şi ceilalţi.