Let's party not!

Toate firmele care se respectă fac, măcar o dată pe an, o adunare generală; o petrecere pentru toţi angajaţii, de la ăi mai mici la ăi mai mari. Se lasă cu tot ceea ce n-ar trebui să lipsească de la o petrecere, şi toată lumea se simte bine. Toată lumea care se duce. Pentru că firma la care lucrez e o firmă care se respectă, nici ea nu face excepţie de la regula cu "adunarea". Excepţia e în felul următor: eu nu mă duc. Eu şi încă una, două, trei persoane. Nu m-am dus nici acum trei ani, nici acu' doi, nici anu' trecut, şi nu, n-o să mă duc nici anul acesta.

Explicaţia e simplă. Pe lângă eticheta de "antisocială" pe care o port cu mândrie, nu-mi place să merg cu autobuzul, n-am chef, n-am tragere de inimă, nu vreau, mi-s mai pentru petrecerile mici, nu e pe placul meu, pur şi simplu n-am chef, şi gata. Bun... Nu mă obligă nimeni să mă duc, nu mă ia nimeni de-o aripă pentru a mă arunca direct în autocar, nu, nu ajung legată fedeleş doar pentru că simpla mea prezenţă ar face adunarea mai veselă, mai plină de viaţă, mai iradiantă. În nici un caz.

Durerea e în schimb alta. Data petrecerii e anunţată cu ceva timp înainte. Să-i zicem măcar două săptămâni. Ei, şi atunci începe calvarul. Pentru că fiecare persoană va întreba: mergi? Nu mergi? Da' de ce nu mergi? Da' a fost aşa fain anu' trecut. Şi acu' doi ani. Şi n-ai fost niciodată. S-ar putea chiar să-ţi placă. Da', hai, poate te răzgândeşti. Da' de ce eşti tu aşa? Hai şi tu. Da' chiar nu vii? Da', până la urmă, de ce? Ei, lasă, că mai e până atunci, şi ai tot timpul din lume să-ţi schimbi părerea. Şi, chiar nu ai de gând să vii?

Acelaşi repertoriu. Zi de zi. De la mai multe persoane pe zi. Timp de măcar două săptămâni. Nu mai suport. Îmi vine să-mi iau lumea în cap. Adică, pe bune acu', n-am fost în anii trecuţi, deja ar fi trebuit să se obişnuiască lumea cu ideea că nu, nu merg. Doar că, în fiecare an, e aceeaşi poveste; aceleaşi întrebări, aceleaşi argumente. Ce credeţi că s-a schimbat în ultimul an pentru a avea impresia că aş merge, sau că aş putea fi convinsă să merg? Din punctul meu de vedere, nimic; se pare că ceilalţi n-au acelaşi punct de vedere ca mine.

Şi, în fiecare an în perioada asta, istoria se repetă. Mă simt ca-n Groundhog Day, numai că, pentru mine, e vorba de câteva săptămâni care se repetă, over and over again... Deja am început să aştept resemnată toate replicile, la care să răspund invariabil nu, nu merg pentru că nu merg. M-am obişnuit, da' e repetitiv şi e plictisitor, şi de nervi dătător, şi mi se zburleşte codiţa gândindu-mă că nu pricepe nimeni un lucru atât de simplu: am zis "nu", nu rămâne. Şi-n cap să stai şi tot nu mă răzgândesc. Dacă până atunci mă loveşte meteoritul şi persoana mea e înlocuită de extratereştri cu alta, şi am şi o schimbare radicală de personalitate, şi văd o lumină albă care-mi porunceşte că trebuie să mă duc, şi mă atinge atât de tare la corazon încât nu mă pot împotrivi imboldului, sau dacă prin cine ştie ce magie şi vrăjitorie mă dedublez şi cealaltă personalitate a mea preia controlul şi da, mă duc, atunci în mod clar voi fi văzută acolo. Dar ce rost are să mă baţi la cap non-stop?

Pot să-mi bag capul într-o pungă până trece acel moment, în aşa fel încât să nu se prindă nimeni că aia care trece sunt eu, persoana care nu merge la petrecere?