Încă o sută de ani

Recunosc cu lăbuţa pe inimă că n-am zburat până acum. Nici măcar o cursă mică, mică de tot. Da, ştiu, se spune că avionul e cel mai sigur mod de transport, că există şanse minime să păţeşti ceva, că e mai puţin probabil să pice avionul cu tine la bord, da’ pe bune că eu prefer trenul. Problema ar interveni în momentul în care ar trebui să ajung peste ocean, pentru că trenurile nu au ajuns încă la performanţa asta, iar eu pe vapor nu urc nici cu ordinul procuraturii. Logica e simplă: nu ştiu să zbor; dacă se prăbuşeşte avionul, n-am cum să aterizez lin pe bucata cea mai apropiată de pământ; nu ştiu să-not deci, dacă se scufundă vaporul, n-am cum să ajung relaxată la ţărm; de mers ştiu să merg, deci trenul e cel mai aproape de idealul meu de confort „călătoresc”.

Ţinând cont de faptul că trebuie să mă gândesc cam cum ar arăta transportul aerian peste 100 de ani, cred că-mi pot permite să rezolv problemele „de siguranţă” care mă ţin acum departe de avioane. Să purcedem deci în a vizualiza viitorul aerian:

Nu cred că vom ajunge să ne bucurăm de nave spaţiale stil Star Trek, pentru simplul motiv că 100 de ani e cam puţin – din punctul meu de vedere – pentru un salt imens de la avion la „space ship”. Da, probabil avioanele îşi vor păstra forma originală; ultramegaaeriană, cu aripioare şi motoare. Dacă nu din alt motiv, măcar din tradiţionalism.

Că vor evolua, că vor reuşi să atingă viteze mult mai mari, indubitabil. Că vor fi mult mai sigure, probabil. Eu zic aşa: va exista posibilitatea de „eject” a fiecărui pasager în parte, în momentul în care apare riscul unei prăbuşiri. Scaun „eject” dotat cu paraşută pentru o aterizare cât mai lină, şi cu plută/colac de salvare, pentru situaţiile în care aterizezi direct în apă.

Confort maxim. Asta însemnând ceva mai mult loc pentru cei cu picioare lungi; scaune puţin mai mari, pentru a nu amorţi în cele 2 ore cât va dura, în medie, cel mai lung zbor; posibilitatea de a fuma fără probleme dacă se întâmplă să fie primul tău zbor şi eşti stresat sau dacă, pur şi simplu, îţi arde plămânul după o ţigară. Nu cer mult, nu cer imposibilul.

Zic eu că va exista în continuare posibilitatea de a-ţi alege modul în care vrei să călătoreşti, adică nu vor fi exclusiv curse aeriene. Dar da, pot spera că până şi eu mă voi putea urca în avion fără să am palpitaţii gândindu-mă că s-ar putea să fie primul şi ultimul zbor. Nu, nu vor mai exista ştiri alarmante despre nu ştiu ce avion care s-a lovit frontal de-un munte, pentru simplul motiv că partea de pilot automat va şti să evite situaţiile gen vizibilitate scăzută, şi va indica exact pilotului uman cât trebuie să urce, ce trebuie să facă pentru a evita furtuna aia de nisip sau stolul de păsări cu gânduri războinice.

Nu cred într-o schimbare totală şi radicală a aviaţiei în următoarea sută de ani. Tot maşinării care se vor dezlipi de sol vor fi; tot oameni în carne şi oase care să ţină de manetă, tot stewardese care să-ţi aducă sticla de apă. Atâta tot că va fi mult mai sigur, mult mai relaxant.

Şi da, în condiţiile astea, probabil că lumea va prefera să zboare mai mult decât în prezent, sau măcar cu inima mai împăcată.

P.S. – Super Blog, etapa 25.