Mulţu pentru citi

Trecute sunt vremurile când părinţii încercau să scoată din vocabular cuvinte gen "mişto", "caşto" sau "beton". Nu ştiu ce s-a întâmplat cu caşto-ul, da' mişto-ul şi beton-ul au rezistat. Dovadă stau toţi cei care au crescut o dată cu mine şi care n-au reuşit să le elimine, pentru că n-au vrut. Sau pentru că nu le-au considerat nasoale.

Vremuri de formare, în care am pus cuvânt lângă cuvânt, am băgat la cutiuţă sute de termeni noi, sprâncene ridicate când îmi scapă ceva mai complicat decât fain sau bine. Da' nu mă supăr. Ba chiar îmi place.

Dar nu despre dicţionare vreau să povestesc azi. Nu, azi va fi, ca de obicei, despre sprâncene ridicate - ale mele - şi despre dinţi strepeziţi. Pentru că se întâmplă în felul următor:

Înţeleg eu că e criză, că e foame, că e greu şi e trist şi e pustiu, dar ştiu una şi bună: oricât de foame ţi-ar fi, nu te poţi sătura cu silabe. Ei, da, în halul ăsta s-a ajuns. Să se mănânce silabe întregi. Şi ştiu că noi, moldovenii, suntem recunoscuţi pentru dexteritatea cu care mâncăm litere; cu care avem un limbaj propriu, cu ajutorul căruia ne înţelegem nestingheriţi. Că mulţi spun că vorbim repede şi că pocim cuvinte. Dar n-am prea ajuns la performanţa de a scurta cuvintele în mod voit, în aşa fel încât să te zgârie la propriu pe timpan.

Să mă explic: noua modă e să spui "mulţu", "cu plă", "plicti", "bucă". Pentru cei care n-au intrat încă în contact cu noul limbaj, asta se traduce drept "mulţumesc", "cu plăcere", "plictiseală" şi "bucătărie".

Da, mi se ridică sprânceana. Cu lăbuţa dusă sincer la inimă spun că mi se pare fandoseală curată. Pentru că n-am auzit jumătăţile de cuvinte decât spuse pe un ton cât mai alintat cu putinţă, cât mai "wow, uite cum ştiu eu să vorbesc", şi atât de mâţâit că până şi mâţa mea se simte ditai leul când le aude. Adică da, ştiam eu că femeile pot să se alinte mai mult decât permite legea; îmi plac femeile alintate, atât timp cât păstrează alintatul ăla în spaţiul propriu şi personal, între patru ochi. Dacă-s alintate-n public, mi se zburleşte codiţa; mi se ridică părul, încep să am o reacţie alergică, mă mănâncă palma, dau nervos din picior, ba cred că mi se zbate şi-o pleoapă, doar aşa, ca să fie meniul complet. Spun drept că femeia nu e femeie dacă nu se alintă; da' nu eşti femeia mea, ca să te alinţi cu mine. Nu eşti prietena mea, nici măcar amica în aşa fel încât să simţi nevoia imperioasă de a mi te alinta. Cut it out!

Revenind la bietele cuvinte, însă. Am spus că sunt scurtate. Dilema mea e, ce se întâmplă cu restul de silabe? Unde se duc? Mi le imaginez aşa, rămânând în gât şi, la un moment dat, când se înmulţesc prea mult, începând să iasă una după alta. Vomă de silabe. Un "Exorcistul" în miniatură. Câteva ore în care persoana cu pricina nu mai poate spune decât "mesc", "cere", "seală" şi "tărie". Asta ar fi fain de văzut...

Şi dacă n-aţi auzit încă de noua modă, staţi fără grijă. Tinde să se extindă. Eu ţin extinctorul aproape, pentru eventualitatea în care râd prea mult şi persoanele în cauză se aprind prea tare. Recomand aceeaşi metodă. S-ar putea să scăpăm cu viaţă şi din încercarea aceasta.