Ei, şi adunam pachetele respective. De orice fel, de orice culoare sau mărime. Le strângeam bine, bine de tot, într-un loc cât mai ascuns, în aşa fel încât să nu-i dea prin cap bunică-mii să le arunce, pentru că ar fi contravenit spiritului ei estetic, riguros şi ordonat. Aveam, frate, sute de pachete, aşezate ordonat, păstrate impecabil, neboţite, neturtite, nelovite. Erau pachetele mele, şi le adunam pentru un scop nobil.
Pentru că da, în perioada aia, să fi avut vreo 7-8 ani, venise cineva cu o idee. Nu ştiu de unde a pornit, nu ştiu cine a inventat conceptul, da' m-a încântat teribil, şi-am vrut şi eu. Ce-am vrut? Roboţei din pachete de ţigări. Da, roboţeiii din copilăria mea.
Nu ştiau să scoată sunete complicate, nu se mişcau decât dacă îi făceai manual să se mişte, nu erau de-o inteligenţă tehnologică ieşită din comun dar, pentru mine, erau de-a dreptul fascinanţi. Păreau complicaţi şi, până să mă apuc să meşteresc cu tata unul, păreau imposibil de făcut. Să ne înţelegem că meşteritul ăsta s-a redus la tata meşterind, şi eu învârtindu-mă nerăbdătoare prin jurul lui, în aşteptarea rezultatului final. Ba chiar cred că am şi sortat câteva pachete, astfel încât să-i vină mai uşor să le lipească.
Şi se întâmpla în felul următor: mai întâi, trebuia să te hotărăşti ce pachete vor intra în componenţa roboţelului. Adică, voiai să-l faci dintr-un singur fel de pachete, îl voiai pe aceleaşi nuanţe, sau pur şi simplu adunai toate pachetele, cât mai diferite cu putinţă şi ieşea un robot multirasial. Dup-aia se crea roboţelul, fără a-l lipi. Pentru a vedea cum aşezi pachetele, cât de mare vrei să-l faci, dacă o să poată să-şi mişte măcar încheieturile, chestii de genul ăsta. Şi-abia apoi treceai la lipit. După ce era terminat, trebuia să mai aştepţi ceva timp până se usca prenandezul. Şi-abia apoi puteai spune că da, visul e împlinit, roboţelul e al tău, şi e gata, şi te poţi mândri cu el la fiecare persoană care-ţi intră-n casă.
Ştiu că atunci, majoritatea aveam roboţeii cu pricina. Şi cei care n-aveau, îşi doreau teribil. Şi mai erau şi nefericiţi care ori n-aveau părinţi fumători, ori nu aveau de unde aduna pachete, ori părinţii fumau doar necartonate, şi-i vedeai tânjând la minunăţia aia, care putea să ajungă şi până la un metru, un metru jumate dacă aveai destul material şi destulă răbdare. Şi te umflai în pene, şi uneori îţi mai făceai milă şi pomană şi mai cedai din pachetele tale, care se adunau în continuare, chiar dacă aveam deja vreo trei roboţei cu slabe şanse să-l conving pe taică-miu să-l creeze şi pe-al patrulea. Da' era aşa, ca o manie. Ca un colecţionar mă simţeam, şi-mi creştea inima când vedeam roboţeii, şi-i iubeam, şi-i preţuiam teribil.
Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei. Cel mai probabil eu am crescut, ei au ajuns la gunoi. Da' stau şi mă întreb cum de s-a stins pasiunea. Cum de acum nu mai vezi copii adunând pachete de ţigări pentru roboţi, cum de nu mai tânjeşte nimeni după jucăria supremă a copilăriei mele.
Dintr-o pornire melancolică, am adunat undeva prin anul 2 de facultate pachete ciudate. Şi-aveam vreo 50 de pachete diferite, o mini-colecţie a chestiilor cunoscute de plămânii mei. Şi le-am transportat de la Cluj la Galaţi, şi le-am avut ceva timp. Până când presupun că s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu roboţeii. Am crescut, le-am uitat, le-am aruncat. Şi-acum nu mai am nici o şansă să-mi refac colecţia, sau să creeez vreun robot, pentru simplul motiv că nu mai schimb ţigările cum făceam odată. Şi copilăria e de mult dusă.
Da' dacă vrei, putem să punem pachet de la pachet, şi să trântim o jucărie de colecţie. Nu de alta, da' cred că ar fi unica de gen. Unica din prezent, adică.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu