Facă-se voia mea

Să zicem că ceea ce voi scrie s-ar putea să fie înţeles doar de către cei care au trecut prin asta. Să zicem.

Să zicem c-am avut un câine. Şi l-am avut de mic, şi-am crescut cu el, şi da, probabil că n-am avut mereu timp să-i dau atenţia pe care o merita. Dar a fost un câine şi iubit, şi dorit, şi îngrijit şi, mai presus de astea, a fost câinele meu. Şi să ziceam că-ntr-o zi s-a-mbolnăvit. Rău de tot. Şi, cu toate că am fost cu el la medic, cu toate că l-a chinuit cu tot felul de perfuzii, şi pastile, şi transportat de la cabinet acasă şi invers, i s-au dat câteva zile în care să-şi revină, sau să i se înrăutăţească situaţia. Şi nu, n-a fost ca-n filmele americane, cu happy-end, pentru că nu şi-a revenit. Şi-n momentul ăla au existat două soluţii: să moară repede, cu o injecţie, sau să moară lent, aşteptând să-i cedeze toate organele interne pentru ca, într-un final, să nu-l mai ţină inima. Şi momentul ăla, de aşteptat practic, ar fi fost destul de îndelungat, pentru că era o matahală de animal.

Spune-mi mie, stăpân de câine, ce faci? Pentru că ţi se spune că există 99% şanse să moară; da, ştiu, în principiu speri la 1 ăla la sută. Da' câinele ce vină are că tu eşti egoist, şi speri să se-ntâmple minunea aia despre care ai citit prin cărţi şi cu care ţi s-a-mpuiat capul cât ai fost mic? Cum poţi să-l laşi să sufere literalmente ca un câine? Pentru că avea afectat tot; nu se mişca, nu reacţiona, nu mânca, nu nimic. Chemi medicul să-i facă injecţia? Îl chemi. Dintre două morţi, i-o alegi pe aia pe care, probabil, ai prefera-o şi tu, pentru că el n-are cuvinte să-ţi spună să-l laşi să plece, să nu-l mai doară. Şi poate că nici nu pricepe de ce îl laşi să-l doară, pentru că, de obicei, făceai un mumbo-jumbo şi-i trecea durerea; da' nu şi-acum. Şi-atunci faci mumbo-jumbo-ul suprem, chiar dacă te rupe.

Nu credeam să spun că sunt de acord cu eutanasierea. Dar da, sunt. În anumite condiţii. În condiţiile în care nu mai există nici o şansă, şi-n condiţiile în care e făcută regulamentar, cu injecţie care să-l adoarmă, nu cu toate tâmpeniile care l-ar face să sufere mai mult.

Nu mi se pare că e asumare de rol de dumnezeu. Pentru că, dacă ar fi fost, aş fi putut să-l fac bine. Aşa, e doar un gest mai puţin sadic decât acela de a-l lăsa să se chinuie. Cum faci diferenţa? Păi, dacă-l vezi că e mai mult mort decât viu, şi medicul ridică neputincios din umeri, cred că e momentul. Dacă e uşor? În nici un caz. Da' e un gest mai puţin egoist.

Şi pentru că totul a pornit de la o întrebare de genul dacă eutanasierea ar fi o variantă şi pentru oameni, spun aşa: da, şi cu asta sunt de acord, în măsura în care cel în cauză o cere. Pentru că nu vrea să mai fie bolnav, pentru că situaţia medicală nu s-a îmbunătăţit, ba din contră, atât timp cât e în totalitatea facultăţilor mentale şi-şi doreşte acest lucru, de ce nu?

Din punctul meu de vedere, fiecare e stăpân pe viaţa lui; şi dacă cineva consideră că nu mai poate duce da, mi se pare normal să-l laşi să hotărască momentul în care va muri. Şi letala asistată de medici, în condiţiile fără ieşire, mi se pare ok. Adică, încă se mai dă pedeapsa cu moartea unora care-şi doresc să trăiască, fie doar şi între 4 pereţi ai celulei; unei persoane care nu mai poate trăi, care n-a greşit cu nimic, dar care e condamnată oricum la moarte de către...divinitate (?) îi refuzăm acest lux. Nu e tocmai echitabil.

Or să fie invocate acele minuni care pot oricând să intervină. Eu n-am auzit de ele decât prin filme şi prin cărţi demult scrise. Şi cum poţi să-mi vorbeşti de minuni, când nu s-a întâmplat nici cu câinele, nici cu pisica mea, cu toate că am cerut-o cu toată tăria? Şi cum îmi poţi vorbi de minuni când aştept să se întâmple una care nu implică nici trezit din morţi, nici vindecări miraculoase, ci doar un simplu gest, ba poate şi vreo două cuvinte, şi nu se-ntâmplă? Vorbeşte-mi de voinţă umană, şi s-ar putea să te cred. Minunile nu se mai întâmplă demult.