Miroase a Bacovia

Pentru mine, "cimitir al tinereţii mele" a fost mai aproape de adevăr decât "cei mai frumoşi ani". Da, despre liceu vorbesc. Şi nu pentru că aş fi avut cele mari probleme; n-am stat cu inima strânsă după un 5, n-am implorat sfântul liceenilor să mă salveze de corigenţă, nici măcar nu mi-am bătut foarte tare capul cu bacul. Da' pur şi simplu nu m-a încântat teribil şi iremediabil.

Să mă explic: au fost aşa, patru ani în care toţi te mai tratau ca pe un copil, voiai să fii adult, da' în nici un caz n-aveai finanţele necesare pentru chestia asta. Făceai ceva mai... atipic, bang! trebuia să vii "cu tata tuns la şcoală"; sau trebuia să faci figura aia câtuşi de puţin "vai, nu mai fac", în biroul directoarei; sau să te învârţi cu greu de-o scutire pentru că nu, în nici un caz nu mai aveai chef să te schimbi în echipament sportiv de două ori pe săptămână şi să alergi disperat în jurul terenului.

Încă mai am coşmaruri în care vine profa' de latină şi ne dă lucrare; şi-n mod clar, în vis, dicţionarul meu nu mai e, şi-n dicţionar sunt toate foile, şi foiţele, şi fiţuicile în care e îngrămădită ştiinţa mea din limba lui Cicero. Şi dă, Camelia, din mâini, sperie mâţa, aruncă pătura şi trezeşte-te într-un final pentru că, slavă divinităţii, n-a fost decât un vis, şi eşti în siguranţă departe de băncile de şcoală, şi nu mai ai nici rucsac şi nu, în nici un caz în seara asta nu trebuie să faci vreun eseu, doar vei fi fiind, adult responsabil, direct la muncă.

Şi-a fost aşa liceul meu; ca un amestec de palme cu mângâieri. Mai des palme, sau mai des le percepeam eu ca palme. Pentru că acum, dacă aş avea ghinionul să repet liceul, aş şti să nu mă mai stresez prea tare. Pe lume-n primul rând.

Cu lăbuţa pe inimă recunosc, sincer şi naiv, că doar cu doi dintre profesori aş ieşi acum la o cafea; franceză şi istorie. Şi-am avut, frate, profesori cu carul. Da' n-au avut acel je ne sais quoi care să mă facă să-i ţin minte. De bine, adică.

Aş fi făcut orice în perioada aia pentru a se termina mai repede. Pentru a nu mai vedea mimozele de la D, pentru a scăpa de comentarii puerile şi al naibii de crude - pentru că da, încă eram copii, şi copiii sunt cruzi - pentru a respira mai din adâncul plămânilor care-ncepuseră deja să cunoască tutunul şi să spun fericită că am scăpat. Că am scăpat de teze, de sculat la 6 dimineaţa, de privit vârful bocancului pentru a nu se isteriza nu'ş ce profă că nu-i convine căutătura mea; de praf de cretă, de caiete de teză, de eugenii luate de la chioşcul din colţ; de apropouri, de priviri piezişe, de acuzaţii fără rost; de cinşpe mii pe zi, de autobuze prăfuite, de femei de serviciu care se credeau secretare şi de secretare care erau deja "cadre didactice"; de ordinea din bănci, de maneaua din pauză, de ajuns la 10 seara acasă; de "trebuie" şi "e necesar"; de "pentru că aşa spun eu"; de tot.

Da, a fost cimitir al tinereţii mele. Dar în cimitirul ăla m-aş întoarce în fiecare zi pentru a te întreba "serais-tu là?"