Posteşte-n pace

Am aflat şi eu că e post. Pentru că, de obicei, habar n-am când începe, când este, când se termină. Da' cică e postul Crăciunului. Păi, frate, mai e o lună pân' la Crăciun. După asta, o să mai treacă o bucată de timp şi, ghici ce? Încă un post. Şi-ncă unul, şi tot aşa. În ritmul ăsta, propun să se facă un singur post, unul mare, care să se cheme Postul Anului; şi cine vrea să-l respecte, de bine. Cine nu, nu.

Ei, da' cum am aflat eu că e post, asta e deja altă chestie. De obicei, gagicile mănâncă pizza. Ei şi, mai nou, pizza aia de abunda în caşcaval şi muşchiuleţ şi toate minunăţiile gastronomice care fac pizza mâncabilă, nu mai e; adică e pizza, da' e de post. Sau vegetariană. Pentru că cică dacă ţii post, e de ajuns să înlocuieşti alimentele "de dulce", şi gata! Eşti în regulă, curat ca lacrima şi în conformitate cu postul ăla de se impune. Ba chiar mai capeţi şi-o aură aşa, puţin mistică, pentru că te sacrifici pentru religie. Deja mai ai puţin şi poţi fi martirizat, sanctificat, beatificat şi restul chestiilor cu "-at" în coadă.

Nu ţin post. Cred că am încercat o dată, undeva prin clasele primare, nu mi-a ieşit, şi m-am lăsat de sportul ăsta. Pentru că mi se pare aiurea să ai perioade în an în care să fii obligat să renunţi la anumite alimente, în care să fii obligat să fii bun, candid şi inocent şi, odată postul terminat, să redevii Hannibal Lecter. Pentru că nici unui vegetarian nu i se impune să mănânce carne în post. Pentru că mi se pare mai cinstit să spui că vrei să faci o cură de detoxifiere sau să mai dai jos câteva kile, decât să te ascunzi după argumentul religios. Pentru că eu şi cu religia ne avem aşa, într-un mod bizar; cu religia văzută prin prisma popilor şi a norodului, adică.

Şi-am auzit aşa, de la o mătuşă foarte în vârstă şi muuult mai înţeleaptă decât mine. Că cică se dă şi bilet de voie de la post, pentru persoanele în vârstă, pentru copii şi pentru cei bolnavi. Adică, popa a zis, cu guriţa lui - mă rog, unul dintre ei - că poţi să ţii post, da' să mănânci lactate; sau să mănânci mai puţin decât de obicei, pentru că organismul nu-ţi permite să ţii postul după carte, da' să zici că ţii şi, eventual, să mai arunci şi cinşpe rugăciuni pe zi, pentru a-ţi fi iertate dumicatele alea de brânză pe care le înfuleci cu plăcere. Şi m-am scărpinat româneşte în cap. Ok. Înţeleg. Post. Cu nişte reguli. Ok. Pentru cei care vor să-l ţină. Da' excepţii de la regula pe care ţi-o autoimpui, şi-n funcţie de vârstă, deja mi se pare cam mult. Deja mi se pare că se-ncearcă publicitate postului, în funcţie de popă şi de biserică; biserica aia construită, adică.

Şi mai e o chestie: fiecare preot îşi face propriile reguli, atât timp cât se poate învârti în jurul regulii originale. Deja parcă văd, în loc de sutană, roba de avocat, care încearcă să găsească portiţe de scăpare fără să încalce legea. Mi se pare cam trasă de păr toată faza asta. Adică, una din două: ori ţii post, ori nu. Da' nu te-nvârti în jurul cozii, din dorinţa de a fi şi "curat în ochii domnului" şi cu stomacul confortabil aşezat seara, în fotoliu, la televizor.

Încă o bucată de nervi, şi mă opresc: de ce trebuie toată lumea să ştie când, cum şi-n ce fel ţii post? N-ar trebui să fie, totuşi, o chestie care implică umilinţă în faţa divinităţii, bla, bla, bla? Adică, nu e împotriva legilor postului să te umfli în pene că ţii post? Nu ştiu, zic şi eu...