Call me Grinch

Mi se par deprimante colindele. În perioada asta a anului, adică. Poate pentru că-s prea multe pe centimetru pătrat. Intri într-un magazin, te ia în braţe un colind. Te urci în taxi, şoferul îţi zâmbeşte complice şi apasă play; colinde. Grupul ăla de puşti din faţă cântă cu entuziasm ghici ce! Vecinul de alături te loveşte frontal tot c-un colind, din interiorul sistemului nou achiziţionat. Ca să fie peisajul complet mai există şi boxele alea, strâns fixate de stâlpi, din care răsună fermecător acelaşi refren.

Pe bune acum, e de-a dreptul stresant. N-am nimic cu colindele în general, ba chiar îmi plac, atunci când am chef de ele. Da' zilele astea deja e bombardament de melodii tradiţionale. Şi da, sunt deprimante. Ca să fiu foarte Grinch aş reduce porţia de cântecele la o oră pe zi. Sau aş dota fiecare personaj care are chef de depresie la capsulă cu căşti proprii şi personale, astfel încât nivelul de crăciuneală să fie păstrat între limitele acceptate de neuronii mei.

În aceeaşi ordine de idei, mă mai chinuie ceva în perioada asta. Toată lumea e mai prietenoasă. Nu vorbeşti cu cineva tot anul şi, deodată, cam de pe 1 decembrie aşa, devine prietenos. Zâmbeşte, se bagă-n seamă, ba chiar se interesează acut de sănătatea ta, de cum îţi mai merge, de tot ceea ce ţine de tine şi doar de tine. Terminat anul, undeva după 5-6 ianuarie, relaţiile redevin cum erau; inexistente. Păi, dacă nu vreau să fraternizez cu tine, nu vreau s-o fac constant. Nu apreciez explozia aia de bunătate, prietenie, interes subit, încadrată calendaristic. Şi dacă nu ne băgăm în seamă e pentru că nu vreau eu, nu pentru că mă ţine o aţă. Şi dacă e Crăciun, nu mi se schimbă dispoziţia interioară, şi nu simt impulsul de a te cunoaşte mai bine, şi nu, nu apreciez amiciţia spontană în spiritul sărbătorilor. Da' ai cu cine? Nici vorbă. Toţi sunt setaţi pe "să fim mai buni" pentru că se termină anul.

Urmează faza aia cu căciuliţe roşii şi pulovăraşe cu renişori. Da, sunt drăguţe, n-am ce zice, da' e invazie totală. Acu' ştiu cum s-au simţit dacii invadaţi de către romani. Oriunde ai întoarce capul, tre' să fie ceva, orice, tradiţional. Grupuri de Moşi Crăciuni care mi se par de-a dreptul spooky apărând aşa, din senin, cu câte un zâmbet psihopat lipit de faţă; câte un copil prins între cei câţiva brazi de vânzare din spatele blocului (ei, asta-i amuzant, da' n-aş vrea să fiu în locul lui); câini fugind speriaţi, cu coada între picioare, pentru că ai picat zgomotos şi ţi-au explodat sticlele de şampanie; a, da, şi replica aia care-mi afectează ficaţii: "măcar de Crăciun să ningă. Parcă nu e Crăciun fără zăpadă". Păi, fă, frate, cerere, să ningă doar pe aleea ta; sau ia zăpadă artificială; în caz de nu găseşti, există mereu înlocuitori care să te facă să crezi că a nins. De ce trebuie să sufăr eu şi toată populaţia care se zburleşte la ideea de ninsoare pentru că unii au chef de "white Christmas"?

Da, ştiu, semăn cu Grinch. Nu-i nici o noutate.

Dar există şi chestii care-mi plac teribil: cadourile. Ador să umblu după cadouri. Să trec din magazin în magazin, în căutarea ăluia perfect. Să stau în cumpănă, să mă gândesc, să fac faza aia, cu două chestii aproape identice şi să nu ştiu pe care s-o aleg. Să ţin minte unde am văzut ce, să mă-nvârt de trei ori într-un loc şi apoi să decid că nu asta vreau să cumpăr. Să bunghesc cadoul ăla special, să stau cu gândul la el cât mai fac o dată ocolul oraşului, să gândesc cum i-ar sta, cum ar bate din pălmiţe dacă l-ar vedea, să-l privesc cu ochi critic şi să nu-i găsesc nici un cusur, să cer să fie împachetat, să-i văd fundiţa; să stau cu gândul la el până la momentul cadorisirii, să apară fazele alea cu "dacă nu-i place?" cu toate că ştiu sută-n mie că aşa ceva e imposibil, să-mi imaginez cât de mari va face ochii şi-n câte secunde va barbariza ambalajul, waaa, ăsta-i raiul. Asta-mi place.

Şi-mi mai plăcea ceva. Sentimentul ăla călduţ din Ajun, cu miros de beteală şi portocale.

Poate că e prea dimineaţă, prea devreme, prea mult 2010. Dar cu siguranţă sunt mult prea multe colinde :l