I, robot

Acu' 5 ani n-aveam nici o treabă cu "tehnologia asta modernă". În traducere liberă, nu eram încă mândra posesoare a unui comp, n-aveam net, în momentul în care aveam nevoie de ceva apelam frumos la cineva "conectat", rezolvam rapid şi mă-ntorceam în viaţa reală. Nu tu bătăi de cap, nu tu cabluri, nu tu formatări şi soluţii la probleme create de nu'ş ce driver care nu'ş ce vrea.

Pe bune că era fain. Am jucat cărţi, remi, table, şah, başca tot felul de joculeţe inventate pe loc, cu reguli sigure şi precise. Dacă era de văzut vreun film, mergeam pe varianta tradiţională; cumpără programul, analizează-l, alege filmele care-mi fac cu ochiul, înregistrează ora; televizor, pat şi mâncare de film; pauze doar la publicitate, fii atent să nu ratezi faza aia, pentru că nu merge să o reiei, muaamăă, ce film genial. Muzica ascultată la combină, cu derulat de casetă sau enervat pe cd, pentru că nu vrea să coopereze. Discuţii interminabile, neîntrerupte de "1 new mail" sau restart la comp.

Şi-apoi a început sfârşitul inocenţei. Comp cumpărat, conectat la net, welcome to the jungle! Jocuri peste jocuri; ore-ntregi pentru a trece nu'ş ce nivel. Ochi injectaţi pentru că nivelul a fost mai greu decât m-aş fi aşteptat. Filme la discreţie, reţele de "socializare", "like" în loc de "ce-mi place cum îţi stă părul azi". Scris cu pixul pe hârtie? De unde? Îmi vine greu să ţin un pix în mână, şi-mi vine să-mi dau palme pentru că nu mai am dexteritatea de a desena litere; acu' tastez cu viteza gândului, da' e ciudat să pun două rânduri scrise frumos, caligrafic, cum doar eu ştiam. E mai comod să iau muzica de pe net decât să stau câte o oră în faţa raftului pentru a mă decide ce să cumpăr. Nu mai aştept cu sufletul la gură să se facă două din noapte pentru a vedea filmul ăla, pe care nu l-am văzut decât o dată şi care mi-a plăcut teribil; dat jos şi văzut când mă taie capul. Cărţi, table, şah? Nici măcar on-line. 3D-ul să trăiască! De ce să mai ieşi la o bere, când poţi oferi o bere virtuală? Sau, mai şmecher, să staţi cu cam-ul deschis, fiecare la biroul lui, şi să daţi noroc virtual?

Partea cea mai proastă e că, nici să vrei, n-ai cum renunţa la comp. Pentru că toată viaţa e pe net. Viaţa pe care ţi-ai creat-o, cea pe care au creat-o alţii pentru tine, prieteni, rude, amici, zvonuri, chestii pe care afli că le-ai făcut de la alţii, chit că tu n-ai nici o legătură cu ce ţi se pune în cârcă, minisocietăţi, reţete de mâncare sau de succes, râs, plâns, nervi, totul e aici. N-ai cum să renunţi, pentru că te rupi total de tot. Şi nu, nu spun că net+comp=evil. Spun doar că era mai frumos şi mai natural înainte. Îţi plăcea de cineva, îi dădeai o floare şi-o invitai în oraş, eventual puţin înroşindu-te, frământând nervos cureaua de la geantă şi muşcându-ţi buza. Acu' poţi da fain mail, un emoticon două, şi gata! Problemă rezolvată.

Şi nici nu spun faza aia cu "pe vremea mea", pentru că pe vremea mea nu erau doar roze. Mă gândesc doar că ar fi fain dacă ar putea exista un raport de 50% între real şi virtual; măcar încă un timp de acum încolo, înainte de a ne robotiza total.