Pensie reloaded

N-am nimic cu pensionarii. Nu cu ei în forma lor originală. Cu cei care au muncit ţâşpe ani, acum s-au retras, îşi iau lunar pensia, se plimbă-n parc, mai pun de-un şah sau de-o şuetă, îşi plătesc facturile, fac pe bunicii, colindă farmaciile în căutare de medicamente compensate sau, pur şi simplu, sunt pensionari fără să-ţi scoată ochii cu chestia asta.

Ai mei sunt amândoi pensionaţi. Nu, n-au o vârstă foarte înaintată, şi sunt pensionari de treabă. Adică n-au ieşit să militeze cu steaguri şi pancarte, nu ţipă sus şi tare că ei au muncit, lor li se cuvine, ba chiar se descurcă onorabil. Până când se întâlnesc cu alţi pensionari de aceeaşi vârstă. Şi-atunci dă-i, frate, jelanii peste plângeri şi teorii peste calcule!

Pentru că, vezi tu, am observat o chestie: nu se pot plânge decât dacă au audienţă pe măsură. În nici un caz n-or să mi se plângă mie, care am sprânceana ridicată numai când vine vorba despre pensii. Nici altora ca mine. Nu, ei se vor plânge când vor simţi că-s leat cu persoana cealaltă. Şi pensionar pe pensionar se recunoaşte şi se înţelege.

Ce n-am priceput până acum e în felul următor: nouă ni se cuvine. Nouă trebuie să ni se dea. Noi avem dreptul. Păi, stai, frate, două secunde. Adică cei pensionaţi au numai drepturi, pentru că au muncit o viaţă întreagă. Dacă m-aş trezi să spun că uite, muncesc 8 ore pe zi, şi chiar mi-e greu uneori să mă trezesc, uneori n-am chef, alteori mi se pare că muncesc mai mult decât sunt plătită, la orice replică de genul ăsta, mi se va răspunde prompt: ei, să vezi cum e să te descurci cu o pensie... Urmat de oftatul ăla exemplificator şi de suflet rupător.

Da' tu, dragă pensionarule, care te poţi trezi la orice oră vrea muşchiul tău, dar nu o faci pentru că, de, ai un program de respectat (apropo, de ce se trezesc toţi pensionarii cu noaptea în cap?), care poţi să faci tot ce-ţi pofteşte inimioara, care, atunci când eu mai am încă vreo patru ore de muncă te aşezi lejer în faţa televizorului, cu telecomanda-n braţe şi aştepţi să te fure somnul, tu mai ştii cum era să fii în bocancii mei? Pentru că eu-mi pot închipui cum e să te descurci cu o biată pensie cât salariul meu, şi să mai stai şi degeaba pentru asta.

Sâmbătă a plouat. Rău de tot. Ştiu, pentru că am ajuns acasă ca un şoarece murat. Scuza? Things to do, people to meet. Ei, şi ploua teribil, acasă era uscat şi cald, şi cine ar fi vrut să iasă din casă pe-o vreme ca aia, fără un motiv serios? Nimeni, teoretic. Ei, da' lângă cutiile de Adevărul, ghici ce! Ciotca de pensionari. Îngrămădiţi, sub umbrele, sub cabinele telefonice, îndurând cu stoicism ploaia, doar pentru că ziarul ăla e gratis. Şi mă-ntreb eu aşa: ce s-a întâmplat cu "suntem bolnavi?" Sau stau în ploaie ca dup-aia să se plângă mai abitir? Şi, indubitabil, va veni şi faza cu "mi s-a făcut rău de la atâta stat în picioare". Da' cine te-a pus, frate? Nu era capăt de ţară dacă nu prindeai ziarele într-o zi. Nu cred că lumea s-ar fi întors cu susul în jos, nici că s-ar fi făcut gaură-n cer. Dar e fain să faci colecţie de motive pentru care să te plângi, sau să ai cu ce te mândri amicilor dup-aia: am îndurat o ploaie groaznică, dar pân' la urmă am prins maldărul de ziare!

Mi-e ridicată profund sprânceana. Şi, repet, n-am nimic cu pensionarii. Atât timp cât dau dovadă de maturitatea aia care, zice-se, vine o dată cu vârsta...