Invizibil. Nu. Ba da.

De obicei sunt invizibilă. Pe mess, adică. În rest, în viaţa aia reală, mă strecor când am chef, calc pe bătături când sunt în dispoziţie, invizibile devin persoanele care nu mă interesează de nici o culoare. Astea sunt puse pe "mute" total; nu de alta, da' nu-mi încarc căpuşorul meu blond cu detalii insignifiante. Şi unele persoane pot fi cele mai insignifiante detalii cu putinţă. Dar da, în viaţa reală e în funcţie de cum îmi tună. N-a chef să te salut, n-o fac; prefer să nu te văd, chit că eşti la doi centimetri de mine, nu te văd; simt eu nevoia să te întreb de sănătate, o fac; mi s-a părut mie că m-ai stresat, să fie sânge!

Revenind însă la mess... Mi se pare normal să aplic cam aceleaşi reguli şi virtual. În concluzie, voi fi mereu pe "invisible". Nici dacă întreţin o conversaţie nu-mi voi schimba starea. Pentru că-mi place să salut pe cine vreau eu, în momentul în care am chef; pentru că uneori n-am chef nici de mine, darămite de o conversaţie; pentru că, de cele mai multe ori, folosesc mess-ul pentru alerta aia sonoră care mă anunţă că am mail-uri noi. Şi da, mail-urile sunt importante, şi nu vreau să le ratez, aşa că mă pitesc sub masca invizibilităţii, pentru a nu-mi verifica mail-ul o dată la 3 minute.

Da' nu, că vezi tu, că nu mai merge aşa uşor. Că unii s-au gândit că ar face o chestie grozavă, şi teribilă, şi de-a dreptul utilă şi magnifică, dacă ar inventa ceva care să te descopere; dacă eşti on-line, off-line, invisible. Ca să ştie dacă eşti pe net şi, în consecinţă, acasă şi cel mai probabil în faţa comp-ului propriu şi personal în orice moment. Chit că te au în listă, chit că nu. E de ajuns să-ţi ştie id-ul şi PAC! transparenţă totală.

Site-uri care oferă chestia asta, destule. Aşa că, dacă tot n-ai ceva mai bun de făcut, pune tu frumuşel mâna şi caută; scotoceşte şi vezi cam ce fac şi pe la ce oră. Adică, sunt sau nu acasă? Sunt sau nu pe mess? Mă ascund sau nu de tine?

Şi, ca să nu fie o chestie cu un singur tăiş, au mai scos o chestie care te anunţă dacă ai fost căutat pe site-urile cu pricina. Adică stăteam eu frumuşel, cu o cană de cafea şi-o ţigară lângă mine, butonând ce butonam eu acolo când, TADAM! mail că am fost căutată. M-am scărpinat româneşte-n cap, mi-am aprins ţigara şi m-am întrebat aşa... cam cine şi de ce s-ar interesa de statutul meu?

Pe bune că mi se pare de-a dreptul peste stângul. Poate n-am chef de tine azi. Poate mă doare fix doi metri mai în faţă ce faci acum. Poate nu vreau să am de-a face cu tine. De ce să ai posibilitatea de a mă căuta? Dacă nu sunt on-line, înseamnă că nu vreau asta. Şi de ce să mă poţi verifica oricum, oriunde, oricând? Şi de ce să ţi se dea dreptul de a vedea că sunt sau nu acasă (pentru că şi asta e o chestie) doar pentru că te roade curiozitatea? Şi cine a venit cu ideea asta genială pân' la urmă?

Mă gândesc eu aşa: dacă tot există serviciul cu pricina, să fie, frate, cu plată. Mori, te roade, te-nvârţi ca peştele-n acvariu, scoate cardul şi plăteşte pentru ceea ce vrei să afli. Eu zic c-ar ieşi bani frumoşi din chestia asta. Şi, ca să fie totul complet, hai să spunem că parte din bani ar trebui să ajungă la cei căutaţi; măcar aşa ar fi cât de cât echitabil. Vrei să ştii ce fac? Vrei cu adevărat? Plăteşte-mă pentru asta. Dacă nu, foloseşte metoda tradiţională şi dă-mi un telefon sau lasă-mi un mail. E mai fair-play...