Do, re, mi şi arpegiul

Am crescut cu muzică ascultată la magnetofon. Avea taică-meu înregistrate o grămadă de benzi pe care am încercat, la un moment dat, să le "personalizez". Pentru că pe-o bandă din aia erau muuulte melodii, le-am luat la puricat şi am trecut numele fiecărei melodii în parte, după cum îmi suna mie, în funcţie de refren şi de cât înţelegeam pe vremea aia. Evident că multe melodii au fost "rebotezate", dar măcar ştiam exact pe ce bandă găsesc ce melodie voiam la momentul respectiv. Şi-aveam benzile preferate, şi-ascultam fără să ştiu şi Beatles, şi Abba, şi Pussycat, başca Joe Dassin, Boney M, şi câte şi mai câte... Le-am aflat numele mult mai târziu, pentru că tata nu mai ţinea minte ce şi cum a înregistrat, şi oricum nu dădea el mare importanţă formaţiei. Înregistrase tot ce i se păruse că sună bine.

Ei, şi muzica asta am ascultat-o şi mult timp după. Chiar şi-n perioada când nu era în trend să spui că o asculţi, adică undeva pe la 12-13 ani. Da, n-am fost "în trend" nici măcar în perioada aia, în care cică era esenţial să fii parte din grup. Mai târziu am trecut pe "rockăreală"; şi mi-am luat porţia de tot ce înseamnă gothic, alternativ, metal... Acum ascult cam tot ce sună bine, în funcţie de stare. N-o să spun nu nici muzicii cu care am crescut, nici celei pe care am ieşit din adolescenţă, nici celei "actuale". Încerc; dacă m-am convins că sună bine, intră-n playlist, chit că-i rock, pop sau house.

În perioada "rock" am întâlnit un fenomen pe care nu l-am înţeles nici dacă mi-ai fi bătut un cui în cap. Rockeri; pletoşi, cu ţinte, eventual cu motor în dotare. Care ştiau tot ce mişcă în materie de muzică. Care-ţi puteau recita albume-ntregi de la Metallica, sau Therion, sau Rammstein. Şi care, dacă-i luai la bani mărunţi, recunoşteau că acasă, în intimitate camerei proprii şi personale, ascultă şi altceva; eventual hip-hop. Dar în public n-ar fi spus asta nici să-i pici cu ceară.

Ei, asta n-o-nţeleg. Adică, de ce să-ţi fie ruşine că asculţi şi altceva? Nu e ca şi când ai comite cine ştie ce chestie de neiertat. Muzica e muzică, atât timp cât te atinge. Dacă-ţi place, de ce să nu recunoşti? De ce s-o iei ca pe-o "plăcere vinovată" şi s-o ascunzi? Păi, dacă tot ai curajul să te mândreşti că eşti "altfel", că nu te amesteci cu plebea, n-ar trebui să ai şi - să-i zicem - puterea de a spune, cu capul sus, că-ţi place şi Eminem? Sau Boyzone, sau oricine altcineva?

Pe bune acum... Nu e mai sincer să fii cine eşti, fără să-ţi pese că s-ar putea să fii etichetat? Pentru că, să fim serioşi, etichetele se pun orice ai face. Pot să stai şi-n cap şi tot n-o să scapi de chestia asta. Şi-atunci, de ce să nu fii tu însuţi, indiferent de ceea ce ar putea spune ceilalţi? Până şi-n materie de muzică am ajuns să ne ascundem? Păi, ce urmează? Să ne ascundem că citim poezie? Sau că ne uităm încă la desene animate? Sau că da, am mânca în disperare portocale?

Şi încă o chestie pe care, în acelaşi spirit de confuzie, n-o pricep: apartenenţa la un stil muzical le exclude total şi iremediabil pe celelalte? Dacă am o tunsoare emo şi ador trupele indie, asta înseamnă că nu pot asculta never ever folk? Sau pop? Sau că nu pot da din cap "pe ritm de hip-hop"? Să fim serioşi! Pot să mă rad în cap şi să-mi tatuez o svastică pe chelie şi să ascult, fără nici o problemă, Mireille Mathieu. Unde e problema, pân' la urmă?

În ideea aceasta recunosc cu lăbuţa pe inimă că miaun cu plăcere Jinggle Bells şi că nu mă dau în lături din a şti versurile de la Tatu. Chit că poate fi considerat, de către unii, un viciu...