Charlie şi fabrica de ciocolată

Dacă primeai pijamale, era naşpa. Dacă primeai jucării, era meserie. Dacă primeai dulciuri, şi-n special ciocolată, era raiul. Mă-sa. Meserie curată. Nebunie totală. Te-nvârteai ca titirezul. O pătrăţică de colo, o halcă consistentă de dincolo, mai roade puţin şi din cealaltă, bagă şi-o bomboană; ambalaje şi staniol peste tot. Care strategie în a devora dulciuri? Strategia era că nu există nici o strategie. Care cum pică la mână. Pe care o prinzi prima e victima, dar asta nu înseamnă că celelalte scapă. Mai devreme sau mai târziu - de obicei mai devreme - fiecăreia îi va veni rândul spre a fi sacrificată.

Ciocolată peste tot. Pe la colţul buzelor, degete lipicioase, bucăţele lipite de covor pentru că, de, în goana aceea nebună, cui îi mai pasă de covor? Mame înnebunite, pentru că în momentul în care au aşezat frumos masa, cu şerveţele şi nu'ş câte rânduri de furculiţe, başca paharele pentru fiecare soi de băutură-n parte, deja ai burtă de greiere; ghici ce, toată ciocolata a dispărut. Nu, n-a furat-o nimeni, a fost de-a dreptul ronţăită. Se odihneşte în burta aia de greiere, şi adio salată boeuf, şi ciorbă şi friptură. Astea-s prea serioase, mai ales când ai dulciuri multe, toate peste tine.

Acu' moda dulciurilor s-a extins. I s-a prelungit termenul. Şi adult fiind, primeşti în continuare ciocolată. Şi cum s-a diversificat oferta, normal că primeşti chestii variate. Dacă în copilărie erau vreo trei variante mari şi late, acu' există chestii la care nici cu gândul nu gândeşti. Minunăţii, bucurii şi veselii. Da' parcă nu mai devorezi ca atunci. Degetele lipicioase se spală rapid, staniolul e dus frumos la gunoi, ambalajul la fel; care haos în a termina ciocolata? Există ordine şi disciplină în toate. Colecţia stă cuminte; o pătrăţică acu', alta mai încolo. Nu amesteca bomboanele. Ai grijă, că mâţa a pus ochii pe o anumită bomboană, şi ea n-are voie să mânănce dulce, aşa că mută-le ceva mai sus şi mai la adăpost.

Gândeşte-te de care ciocolată vrei acu'. Stai, analizează, cântăreşte opţiunile. Pentru că tre' să te decizi între multe chestii. Şi parcă nu te mai poţi lăsa cuprins de frenezia aia, în care luai 5 bomboane şi le băgai pe toate-n gură, şi dup-aia reveneai să-ţi faci plinul.

Mie, una, îmi place ciocolată. Da' tre' să am chef s-o mănânc. Adică tre' să ţipe cheful în mine pentru a-mi întinde leneş mâna şi a lua ce-mi pică. Dacă mai vreau, mai iau, că am de unde. Da' stau şi mă gândesc aşa: dacă dai peste cineva căruia nu-i place ciocolată? Evident că şi lui Moşul i-a adus rezerve de ciocolată. Da' nu-i place neam. Ba chiar are o ciocolată preţ de vreo lună, şi după o lună se termină doar pentru că a servit musafirii cu ea; sau a măritat-o. Acolo dilemă şi coşmar: să ai prea multe dulciuri şi pe tine să nu te încânte. Pentru că cei care te cunosc probabil ştiu că, mic fiind, înnebuneai dacă vedeai ciocolata. Aşa că acu' te răsfaţă tot cu ea. Şi pui tabletă peste tabletă; poţi construi cazemate cu ea. Da' de mâncat canci. Trafic se cheamă. Direct. O schimbi pe orice altceva sau, în spiritul sărbătorilor, o faci cadou mai departe.

Partea ciudată e că iarna în sine nu şi-a schimbat deloc sensul şi menirea. Mereu primeşti mai multe chestii dulci în perioada asta. Aşa era când eram mici, aşa e şi acum. În loc de sărbători de iarnă, pe bune că mai bine s-ar chema sărbători de ciocolată. Sună mai apetisant, şi exclude şi ideea aia de frig şi zăpadă care pe mine mă face să mă zgribulesc. Şi mă duc să mai aleg o bomboană; nu de alta, da' am rezerve inepuizabile...