Desenează-mă frumos

Când eram mult mai mică şi auzeam de puşcăriaş, mi se ridica sprânceana în formare. Adică, ce-i ăla? Cineva care are o vagă legătură cu puşca? Adică, împuşcă non-stop? Şi puşcăria în sine, ce-i? Pentru că da, auzisem eu de cuvinte mari gen "temniţă" şi "închisoare", şi ştiam că acolo stau oamenii răi. Pe de altă parte, tot din ce ştiam, oamenii ăia răi erau, de fapt, buni, pentru că se împotriveau nobililor, sau regelui, şi aşa ajungeau să fie închişi. Deci, până la urmă, dacă ajungeai în temniţă, nu erai om rău: erai doar nedreptăţit. Robin Hood, William Wallace, Anne Boleyn, Horia, Cloşca şi Crişan, mă rog, o adevărată pleiadă de persoane bune, închise pe nedrept.

Şi-atunci, de ce când venea vorba de puşcărie toată lumea zicea că e de rău? Şi se mai adopta şi un ton aşa, uşor conspirativ, puţin şoptit; capul se apleca cu câţiva centimetri, ochii fugeau în stânga şi-n dreapta, era de-a dreptul ruşinoş să spui că ştii pe cineva care e "acolo". La pârnaie. La popreală. La mititica. Trage la galere.

Puşcăriaşii aveau tatuaje. Adică, în principiu, dacă aveai tatuaj, erau pârnăiaş. Nici nu încăpea discuţie, nici nu se punea problema, în mod clar fuseseşi certat cu legea. Pe de altă parte, piraţii era musai să aibă tatuaje. Şi piraţii nu erau răi. Nu toţi. Majoritatea erau doar persoane care voiau dreptate şi care fugeau pe mare pentru a nu fi spânzuraţi. Căpitanul Blood, căpitanul Kidd, căpitanul Morgan, toţi erau piraţi, dar buni. Şi-aveau tatuaje. Atunci, de ce să ai tatuaj e de rău, prin asociere cu puşcăriaşii?

Da' şi amerindienii aveau tatuaje; şi indienii; şi ăia din Papua Noua Guinee. Şi-ncă ce tatuaje faine, cu poveste şi semnificaţie, făcute artistic, cu culori naturale şi tot ce le trebuie. Asta însemna că toţi erau foşti puşcăriaşi, sau că toţi erau răi? Da' amerindienii nu erau răi; pentru asta puteam garanta. Adică da, mai scalpau din când în când pe cineva, dar asta nu-i făcea răi. Şi-apoi, de unde puşcărie în preerie?

Ia-o de la capăt şi-ncearcă de pricepe. Mai greu, pentru că totul se bătea cap în cap. În timp au apărut fazele alea: Angelina Jolie are tatuaje; şi Gisele; Pink, Rihanna, Lucy Liu, Johnny Depp, Kurt Cobain şi lista poate continua la nesfârşit. Bun, păi dacă toate persoanele astea sunt tatuate, puşcăriaşii ce mai caută în schemă? Clar teoria e demontată, desfiinţată, dead, over, kaput, конец. Păi nu, că vezi tu, că nu-i chiar aşa. Ba e chiar mai complicat. Pentru că da, vedetele-s vedete, da' dacă eşti la noi, pe plaiuri mioritice, tot ai şanse să ţi se arunce un ochi rău în momentul în care apari cu tatuajul la vedere. Şi, inevitabil vine aceeaşi replică: "doar puşcăriaşii sunt tatuaţi".

Deja am sprânceana formată; ba chiar mă pot scărpina lejer în cap şi cu lăbuţa pe inimă să spun că nu mai pricep nimic. Da' nimic nimic. Care-i faza? Unde-i legătura? De ce dacă trece timpul nu poate trece şi mentalitatea? E chiar atât de greu să accepţi că poate nu-i chiar aşa?

Mie, una, tatuajele bine făcute mi se par porno. Pe gagici. Pe bărbaţi mi se par bestiale. Şi nu, nu mă refer la alea cu "i lăv iu Geta" sau sirena, sau inima zdrobită de-o săgeată stilizată prea puţin, nici la alea cu numele persoanei pe care o iubeşti nespus la un moment dat. Nu, frate, mă refer la tatuaje făcute cu cap; alea de care n-o să-ţi fie ruşine nici peste 50 de ani, când o să umbli-n baston şi-o să-ţi aduci aminte de tinereţea ta sauvage şi de câtă "rebeliune" zăcea în tine. La tatuaje care te reprezintă şi pe care nu le-ai făcut cu pixul, ca să le poţi şterge-n două ore.

Şi dacă vrei să-ţi tatuezi tot spatele şi să arăţi ca un mebru din yakuza, sau dacă vrei să-l ajungi din urmă pe Jeffree Star, go ahead! Pielea ta, tatuajul tău, plăcerea ta. Da' se pare că suntem în continuare prea ancoraţi în trecut pentru a vedea că până şi pielea se poate schimba, nu doar modul de a gândi.